gavagai.ro

O fetiță visătoare învață să se mulțumească cu lucrurile deja animate.

într-o noapte din acea iarnă fetița avu un vis. Se făcea că toate lucrurile din viața ei se animează. Ghiozdanul se prefăcea într-un cangur țopăitor, peria cu care-și pieptăna părul într-un arici, penarul într-o țestoasă. Mai că-i venea să bată din palme în timp ce-și alerga botoșeii prefăcuți în doi șoricei poznași. Era un vis foarte frumos, ca o poveste pe care-o scrii numai pentru tine. Și fetița se-afunda-n povestea ei, uitând de orice precauție.

Povestea unui om care caută codurile lumii și descoperă elasticitatea structurilor acesteia.

Nefericirea e o condiție a minții care nu e mulțumită cu ceea ce i se oferă ca prezență. [Ăsta-i un lucru bun de ținut minte în caz că-ntâlniți fete existențialiste sau băieți sartrieni.] Nefericirea e, altfel spus – mai metaforic, o pătură de alge năpădind o minte și-ajungând s-acopere tot orizontul. Și să miroasă. Și s-atragă muște, că tot ziceam de Sartre.

Povestea Antonimei, opusul femeii dezmățate, care se ridică prin virtute până la Gavagai.

Antonima ducea o viață cuvioasă și searbădă, plină de gânduri mici despre lucruri mari și încurcate ca un ghem de păr. Era adesea tentată să-și bage nasul unde nu-i fierbea mâncarea bulgărească, iar această apucătură îi pricinuia numai necazuri.

Povestea dramei personale a unui om care a mâncat pâine mucegăită în timp ce citea povești de Gavagai.

Persoanele solitare sunt de mai multe feluri. Unele sunt morocănoase și foarte urâcioase, și nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ele. Altele sunt speriate de teama de cei din jur, izolându-se ca să se protejeze. Unele, oricât ar încerca, nu se potrivesc cu lumea ambientă și pace. În fine, altele sunt tare aiurite și nici nu le trece prin cap c-ar putea să socializeze.

În care se descrie agonia și extazul unui final de poveste, care-și găsește împlinirea altei meniri.

Pe maidan erau câțiva băieți care jucau obligata. Nici pe băieți nu-i atrăsese nimic afară, numai că mamele lor erau casnice și cicălitoare, iar ei preferau să le intre vântul pe sub guler decât țipetele-n urechi.

În care se sugerează o eplicație pentru corelația pozitivă între fumat și simțul estetic.

Au fost momente dramatice, sfâșieri între instinctul de a trăi și bucuria admirației superioare, clipe de coșmar și de extaz, cristalizate-n consolare. A fost ceva atât de sublim, că mi-e greu și să-mi imaginez, d-apăi să mai și scriu. A fost un genocid.

În care se spune povestea unui om a cărui viața seamănă cu o limbă de șarpe.

Tot nefăcând nimic și lenevind, omul căpătă o fire contemplativă. Se gândea mult, mai ales la el însuși. Și, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai conștient că viața lui seamănă cu o limbă de șarpe care-i picură venin în suflet.

În care se arată cum a vindecat-o Pisicu pe o fetiță de arțag și se exprima o umbră de regret.

Prinsă în hățișul birocratic al exmatriculărilor, fetița noastră s-a făcut tot mai certăreață, de băgase spaima-n trei cartiere. Din nefericire mai avea și-un chip angelic, ca o floare carnivoră, care-i atrăgea pe străini să intre-n vorba.

În care Gavagai își întrerupe hoinăreala pentru a-l trage de limbă pe un cerșetor. Povestea vieții cerșetorului.

La ora aia (14:30), printr-o potrivire a mersului lucrurilor, pe strada Kuznețova trec numai femei între două vârste. Merg grăbite, cu capul în pământ, apăsate de niște clăi de păr încrețit și de grija taxei pe care trebuie s-o achite la miliție pentru a-și recupera odraslele arestate în noaptea precedentă cu ocazia unor petreceri cu vodcă și tomberoane arse. Femeile merg în șiruri dese, fără să-și vorbească, iar ansamblul formează o priveliște plăcută, de strâns, încrâncenare și luptă disperată cu soarta potrivnică.

În care se povestește despre un corcoduș care și-a dorit să facă un fruct gigantic și ce s-a ales de dorința lui.

Văzând c-a venit vremea când tanti Tincuța-l îmbracă în celofan și vată de sticlă, a început să acumuleze resurse, să sugă seva pământului cum s-ar exprima altcineva care nu sunt io. Și-n primăvară făcu o floare uriașă. Dar, cum se-ntâmplă mereu în poveștile mele, apăru o vrabie și mâncă floarea.

Povestea unui pescar ce găsește o narghilea fermecată și-apoi își face sectă în pustie.

Djinnul ura buzele de când o prinsese pe prietena lui sărutându-se cu un pescar. Și râdea ascuțit a răzbunare și-și imagina o lume fără buze. Și-apoi se lăsa pe spate în fulgii de pe aripile imaginației și-și închipuia o lume fără dinți și după aia o lume fără pescari și-n fine o lume fără oameni. Și, după ce-și închipui toate astea, se dădu jos de pe covorul lui fermecat și dărui narghileaua unui pescar.

În care Vasilica află pe propria piele că nu toate dorințele sunt bune.

A fost odată ca niciodată o fetiță. Și fetița era răsfățată și mofturoasă. Și o chema Vasilica (ceea ce-n traducere înseamnă Regina). Și să te ferit sfinții părinți să nu-i fi făcut pe plac, că se și trântea pe jos și se punea să plângă și să dea din picioare până i se puneau cârcei și la ochi și la gambe.

O poveste în formă dialogică despre un alchimist bătrân și nebun.

- Gavagai…
- Da.
- Tu ești moșneag?

În care Maricica, o fetiță fără inimă, merge la școală și are niște îndoieli.

În clasă mirosea a praf vechi și era plin de bănci și de copii speriați, care se uitau cu gura căscată la cele două fetițe care se-așezau în bancă. Când sunt speriați, copiii reacționează cum nu te-ai aștepta, anume ca niște iepuri încolțiți: încep să scuipe, să muște și să dea din labe; în lipsă de labe, copiii dau din gură.

Bilanțul călătoriei inițiatice a lui Făt-Frumos în țara lui Roșu-Împărat.

Alintat și răzgâiat de toată lumea, Făt-Frumos creștea ca o mușcată la fereastra unei băbuțe harnice. Încet-încet, anii trecând, băiatul de-mpărat ajunse un flăcău și jumătate, curat la trup și la vorbă (gândurile nu le socotesc aici), și-atât de frumos, că toate mătușile din împărăție simțeau că le tresaltă tensiunea de bucurie la vederea lui. În ciuda acestor calități, Făt-Frumos avea și un defect… hai, două. Defectul cel mic era de vorbire, că era puțin sâsâit, iar cel mare era îngâmfarea și nesuferoșenia.

Povestea unei fetițe cât un munte care se duce la Mahomed și, pe drum, distruge lumea.

Faima fetiței cât un munte s-a răspândit repede în cele trei lumi. Curioși de pe toate meridianele, plictisiți de sporturile extreme existente, se îmbulzeau în orașul ei de baștină, sperând să o atingă fără a fi mâncați sau striviți ca niște țânțari de un perete alb. Povestea unui copil paraplegic care s-a vindecat din groaza pricinuită de vederea degetelor ei de la picioare a făcut înconjurul tabloidelor.

Destinul nefericit al lumii din loess și geneza lumii din cremene.

A fost odată ca niciodată o lume din loess. Și, în lumea asta, toate lucrurile erau din loess: munții erau din loess, apele erau din loess (adică noroi), copacii erau din loess și la fel și copiii. Și, în lumea asta, oamenii călătoreau în cea mai ciudată manieră. Întâi am fost tentat să spun că se deplasau pe aripile vântului, dar ar fi fost o minciună, că-n timp ce mă pregăteam să scriu mi-a venit în cap o manieră încă mai ciudată.

gavagai, în inedita ipostază de nou-născut, refuză darurile ursitoarelor.

A fost odată ca niciodată o noapte întunecoasă și bătea vântul. Și-n noaptea aia Gavagai era nou-născut și stătea pe spate și cu picioarele-n sus și inventa o poveste. Și, când a ajuns pe la mijlocul poveștii, au venit ursitoarele. Ursitoarele erau în număr de trei, după cum urmează: ursitoarea cea mai mare, ursitoarea cea mai mijlocie și ursitoarea cea mai mică. Meseria lor era să umble prin lume și să dăruiască lucruri nou-născuților care stăteau pe spate și cu picioarele-n sus.

O jumătate de pastișă a stilului lui Borges și descreirea cabbalei geometrice, inventată de Gavagai.

Povestea fetiței care se temea de necunoscut mi-a fost spusă de rabbi Haym, care o citise într-un manuscris atribuit lui Serenus Hispanus, care îl cita pe Hisdosus Scholasticus. Serenus s-a arătat interesat de poveste pentru că ridică problema cunoașterii infinite a Creatorului. Rabbi Haym, la rândul său, crede că în poveste se pot discerne urme ale cabbalei geometrice, o doctrină străveche la care nu a făcut aluzie decât Philon din Alexandria într-un pasaj obscur.

gavagai și Pisicu se plimbă prin lume și-ajung în cel mai straniu orășel.

Și într-o zi, plimbându-se prin lume, Gavagai și Pisicu au ajuns în orășel. Și singura străduță din componența lui era pustie. Iar Gavagai și Pisicu tare s-au mai minunat, pentru că, de obicei, oamenii-i întâmpină cu bucurie și cu puișori vii spre sacrificiu. Și, intrigați de primire, au început să-i caute pe locuitori. Și i-au găsit într-o căsuță, unde se strânseseră să mănânce un cadavru de găină friptă. Mai întâi am vrut să scriu „un cadavru de copil”, dar aș fi mințit, că era de găină.

Cadoul pe care mi l-am oferit în ziua de 1 iunie 2007.

Și într-o zi, care-n calendar se numea 1 iunie, Gavagai și Pisicu au trecut pe lângă orfelinat și-au auzit țipete, pentru că educatoarea-l bătea la fund pe Mihăiță. Mihăiță furase niște dulceață de trandafiri din cămară, și merita bătut la fund, numai că, de fapt, furase dulceața pentru că nu primise niciodată ceva dulce, și era și el curios să guste ce gust are gustul dulce, așa că nu mai e clar dacă merita bătaia.

Poveste despre o fetiță înspăimântată care dobândește patima lecturii isterice.

Norișorul de spaimă era mereu deasupra capului ei, dar îi întuneca chipul numai în funcție de cum cădea lumina, ca la un nor adevărat, care întunecă sau nu un pâlc de macarale. Dar, când lumina se termina, chipul fetiței era cu totul acoperit de-o umbră rece de spaimă, pentru că nu știa dacă-n întuneric se află sau nu un monstru. Și, tot întrebându-se ce era sau nu era în întuneric, fetița adormea. Iar norișorul de spaimă inventa pe dată un coșmar, pe care i-l arăta fetiței, ca s-o sperie. Și fetița se trezea țipând.

Urmarea poveștii băiețelui care-avea capul ca o varză chinezească.

Ca s-o zic pe-aia dreaptă, băiețelul fără cap nu răspundea pentru că nu mai avea gură (era deja pe jumătate digerată în stomacul aproape stricat al Mirunei). Dar surioara nu știa asta, fiind mică și prostuță. Și nu știa nici măcar că degeaba vorbea cu el, că băiețelul fără cap n-o auzea.

Poveste pentru Pisicu despre inconsecvențe în folosirea descripțiilor și a analogiilor.

Lacrimile se nasc astfel: în clipa-n care ți se răpește bucuria, locul pe care-l ocupa este umplut cu tristețe; tristețea e ca o oala cu apă și cu legume pusă pe foc pentru supă, adică fierbinte și mirosind urât și făcând aburi; și aburii tristeții urcă spre ochi și, când ating suprafața rece a ochiului, se condensează într-o picătură de supă; și picătura de supă se numește lacrimă.

Un prequel la povestea lui Jack și a vrejului de fasole.

Dar când a dat să iasă pe ușa cafenelei și-a lovit pălăria de toc, că era cam amețit, iar pălăria înaltă și ascuțită; și pălăria i-a căzut din cap și toată lumea a-nceput să râdă, că e de râs să vezi un vrăjitor cu barbă lungă și albă și murdară în partea de jos a capului și chel în partea de sus a aceluiași cap.

Poveste în care Pisicu se preface a fi agentul justiției divine.

Când se plictisea de cântat despre cât e de frumos să stai toată ziua cu burta la soare, greierașul începea să cânte cântece cu măscări despre furnici. Le ura așa de tare pe furnici, că-și angajase două: pe una ca să-i deretice prin casă, iar pe cealaltă ca s-asculte cum o-njură.

O poveste crudă și câteva propoziții despre realitate și ficțiune.

Dezmeticindu-se în acea situație, copilul s-a gândit în capul lui că nu-i mai rămâne decât să-nceapă să plângă, regretând că n-a stat lângă părinții lui, chit că erau așa cum erau. Și-a început să plângă, dar un cofetar i-a dat o palmă peste ceafă și l-a pus să lingă scoarța din zahăr candel a copacului de care era legat și l-a obligat să spună că era foarte bună.

Doua paragrafe care vă oferă posibilitatea de a vă construi propria poveste.

Strada era pustie și era foarte cald. Și oamenii se-ascundeau în casele lor. Și le era frică să iasă. Și, când aveau un mort, îl scoteau în fața porții și se-ntorceau repede-napoi înăuntru. Și omul cu căruța îi ridica pe morți din fața porții și-i punea în căruță și-i acoperea cu pânza gri și murdară. Și pleca mai departe, pe altă stradă.

Spaima unui mic dumnezeu și nefericirea unei lumânări cărieia i se refuză împlinirea menirii.

Lumânărarul se speriase crezând că Gavagai și Pisicu erau Dumnezeul creștin și sfântu Petru și c-au venit să-l pedepsească pentru că se credea un mic dumnezeu. Și stătea așa-n genunchi și tremura, așteptând pedeapsa divină.

Un chinchila drăguț, câțiva hamsteri răutăcioși, Pisicu și justiția divină.

Micul chinchilla nu știa ce-i ăla un măgăruș, dar, fiind foarte inteligent, și-a dat seama că poate fi ceva rău. Și s-a ascuns în rumeguș, și n-ar mai fi ieșit de-acolo pentru nimic din lumea lui de sticlă. Se simțea foarte trist și neajutorat și și-ar fi dorit să fie mai deștept. Și, tot dorindu-și, a adormit.

Poveste despre niște oameni cafenii și despre transformarea unui prinț în rege.

Când era mic și prinț, Bhumibol era chel. Mai era și slab și fragil, ca un fir de păpădie. Cum dădea musonul, cum răcea. Dar Bhumibol avea o fire dârză, și nu se speria de doicile lui care-l dojenea că-nfruntă ploaia.

Povestea tragică a unor obiecte de recuzită.

Dar într-o seară Fernando se bătu cu Diego. Diego era alt om decât Fernando, dar era tot bețiv și se juca cu alt cuțitaș de Toledo. Fernando și Diego au început prin a se-njura. Se-njurau pentru c-amândoi își trimiseseră cuțitașele de Toledo drept la țintă în același loc și nu știau care din ei poate să-și mai ia o sticlă cu vin. În timp ce se-njurau, fețele li se-nroșeau și vorbeau despre mama celuilalt.

Efectele descoperirii unei comori asupra unui copil amețit și a unui sertăraș nevrotic.

În ochii sticloși ai copilului apăru o sclipire de interes. Se ridică pe vârfuri, ținându-se cu ambele mâine de muchia sertărașului, și se uită înăuntru.
- Hiiiiii, zise, comoară.

Povestea tristă a unei mlaștini care n-a mai vrut să fie ea însăși.

Mlaștina era foarte bătrână și deci și foarte înțeleaptă. Se uita cu drag la libelulele care le vânau pe musculițe și le boscorodea pe broaște când cântau prea tare-n falset. Mlaștina era ca o bunică urât mirositoare.

Un experiment în care cuvintelor li se neagă proprietatea de a fi ele însele.

- Cum adică murea?
- Așa spun urșii ca să le-atragă-n capcană pe fetițe. Le spun ca mor, ele se-apropie să-i panseze, iar ei le-apucă de cap și le mănâncă.

O poveste aparent crudă despre simbioza dintre două regnuri/regimuri discursive.

Surioara care-avea capu ca un cap de surioara începu să plângă. Răducu și Miruna râdeau și mâncau. Iar băiețelu cu capu ca o varză chinezească nu mai zicea nimic, că cei doi copii obișnuiți îi mâncaseră deja foaia pe care era desenată aria lu Broca.

Poveste despre gulerul hainelor celor noi ale Ioanei, în care cititorii devin, pe nepusă masă, peltici.

Ochii Ioanei, ascunși în spatele ochelarilor, începură să strălucească. Se apropie de tarabă și se uită cu băgare de seama la haine. Unele erau doar haine noi (adică semănau cu cele vechi), iar altele erau haine noi noi. Dar hainele noi noi erau prea mari și nu i se potriveau. Maimuța începu să se enerveze (empatiza cu Ioana) și răscolea frenetic prin vraf.

Adevărata poveste a lui Moș Craciun, așa cum s-a întâmplat si n-a îndraznit nimeni s-o spună.

În cele din urmă, copilul se stingea ca lumânărelele care stau prea multă vreme pe un tort și se sting de la ele însele. Când spunem că un copil se stinge, vrem să spunem că a murit.