În care Gavagai se gândește să nu mai scrie.
La început se gândise să scrie despre niște personaje veritabile, bunăoară despre Matilda, dar i s-a părut că rezultatul ar fi cam sec. [Matilda, ca să vă convingeți, știa să facă dulceață de trandafiri, iar în momentul pe care l-ar fi descris Gavagai era pe punctul de a-și inventa o fantasmă cu o sferă mică de sirop.]
Proverbe inventate de înțelepciunea populară a lui Gavagai.
A-nceput de la coadă și-a ajuns până la noadă.
Socotind băbește, asta-i altă mâncare de pește.
Gavagai caută și găsește motivul pentru care a fost părăsit de toate femeile din viața lui.
Persoanele care nu sunt eu au o modalitate bizară de-a fi. Sunt imperfecte, conștiente de lucrul ăsta, și dornice de a se îmbunătăți. Pentru ele e normal să creadă că poate a fost vina lor că au fost părăsite. Io, pe de altă parte, sunt făcut din altă făină. Am o modalitate foarte firească de-a fi. Sunt perfect, inconștient și lipsit de dorințe.
Câteva gânduri despre scrisul de mână și niște recomandări de stilouri, cerneală și hârtie.
Scrisul de mână este o practică vie, cu o piață anuală ce însumează un număr de dolari, cu obiecte de dorință și cu satisfacții inestimabile. Dacă vă tentează să o explorați, să vă bucurați sistematic și temeinic de conducerea peniței pe hârtie și nu știți de unde să începeți, vă pot oferi două răspunsuri.
O reverie despre natura și limitele descrierii.
Un bătrân pe un fotoliu, ținând în brațe o pisică. Pare adâncit în gânduri. Putem presupune că meditează la natura cuvintelor; că-și amintește lucruri calde și intime din trecutul lui; că fantasmează. Fotoliul în care se-afundă e adânc și masiv. În penumbra din cameră pare vișiniu. Încăperea e nostalgică. Uneori pare tristă, dar e numai o aparență. E încărcată de relicve, urmele unei treceri, flacoane cu amintiri prăfuite, cu etichete din ce în ce mai neclare.
În care se prezintă și se glosează pe marginea unei erezii a lui Abu-Hayun Musa al-Geber.
Abu-Hayun Musa al-Geber n-a existat niciodată. A locuit la Bagdad, la curtea lui Harun al-Rashid, unde a îndeplinit funcția de teolog oficial al califatului. Era slab, își tăia barba foarte scurt și adora curmalele. A posedat o minte sintetică. Îi plăcea să-și minuneze prietenii cu fel și fel de idei trăznite. La fel a făcut și cu posteritatea.
Povestea unui om simplu ca o schiță și a gândurior sale despre oameni și capetele lor.
Viețile oamenilor, ca să vă spun și-un aforism, sunt ca artele plastice. Am cunoscut domnișoare ce semănau cu niște acuarele, bătrâni cu oasele moi și înnegrite ca o mină 6B, persoane importante ca o gravură, am cunoscut monștri, măști mortuare, schelete metalice, uriași cu picioare de lut, ființe de plastilină. Am cunoscut vreo două capodopere.
În care povestesc cum m-am îndrăgostit în mod violent și inexplicabil, ce gânduri am avut în timpul ăsta și cum mi-a trecut.
Mergeam ezitant, fixând-o, iubind-o și temându-mă. Pluteam pe lângă rafturi și începeam să am febră. Mersul îmi era schizoid, făceam un pas avântat și imediat unul împiedicat, ca un invalid cu un picior mai scurt mânat de o dilemă.
O improvizație modernă pe o temă fabulatorie clasică.
Câinele și cățelul va fi o fabulă nemuritoare în manualele de literatură română ale viitorului. Zic asta cu toată modestia care-i șade bine unui autor conștient de fiecare picătură de înțelepciune îndesată în text.
Viața sfântului Toma de Aquino, așa cum s-a petrecut în închipuirea lui Gavagai.
Toma de Aquino își dădu sfârșitul, așa cum o să ni-l dăm cu toții, plătind datoria sacră pentru darul vieții pe care fără de merit l-am primit ca să ne batem joc de el.
În care se sugerează că actul exegetic seamănă foarte tare cu jumulirea unei găini opărite.
Jumulirea textului, adică exegeza, constă în extragerea de pene, fulgi și puf din corpul textual. Frazele și ideile extrase sunt puse la uscat și apoi îndesate în perne, ca să aibă rațiunea pe ce să doarmă, iar ceea ce rămâne din text este folosit pentru ciorba „mentalității colective”.
În care se prezintă câteva sofisme eretice cu privire la esența, natura și modalitatea fenomenală a rugăciunii.
Fiind dat că e absurd să crezi că toți creștinii sunt eretici (oricât ar părea de plauzibil), am să merg pe mâna celei de-a doua variante și am să consider că rugăciunile sunt de fapt altceva.
În care Gavagai, dorind să se distingă de alți erudiți, analizează statutul ontologic al conservelor.
Dpdv istoric, ideea conservării a apărut la conjunctura prisosului cu gândul la eventualitatea survenirii unor zile negre. Oamenii, chiar și când se-ngrămădesc în triburi, sunt prea mici pentru a mânca un mamut întreg dintr-o dată; nemâncat, mamutul se strică, năpădit de bacteriile care cresc în peșteră sau bucătărie; or carnea stricată îți dă febră, dureri abdominale, amețeli, vărsături, mâncărimi și bubițe roșii, și-i preferabil să rămâi flămând; dar dacă am inventa o metodă prin care să evităm și foamea și bubițele?
În care se explică de ce cultele protestante nu au fost tolerate în regimurile populare.
Pe lângă uzul medical, pasta vâscoasă extrasă din măciuliile de mac alb și distilată în Balneum Mariae după o rețetă chinezească adusă în Europa de un derviș afgan (o operă la galben, cum ar veni) era folosită și pentru producerea a ceea ce Tradiția numește lapis exilis sau „paradisuri artificiale”. Cititorul răbdător va putea găsi în literatura epocii nenumărate descrieri de scene în care chinezi bătrâni se adună în cocioabe mizere sau în galeriile de sub San Francisco, trag din pipele lor scurte și cad în extaz strigând Nevermore.
În care Gavagai descoperă cum e să fii confuz, realizează că-i place senzația și decide să se apuce de scris.
Ne uitam în fundul paharelor și ascultam zumzetul tensiunii care apăruse în cameră. Pisicu se ascunse după piciorul mesei, pândind-o. Își lipi burta de covor, își mișcă fundul de câteva ori în dreapta și-n stânga și făcu un salt (arcuit, cum ar spune altcineva). O prinse între mâini și începu să se joace cu ea, mimând frica și cruzimea.
În care Gavagai apuca paloșul fermecat al analizei și spintecă o poveste, pentru a vedea ce are înăuntru.
Poveștile sunt entități imateriale create de minți omenești pentru plăcerea proprie și a altora ca ele. […] Din punct de vedere anatomic, o poveste se compune din piele, cap, gât, desfășurarea acțiunii și picioare.
În care se arată cât suntem de fericiți că trăim în secolul 21.
Primul contact între îndrăgostiți era întotdeauna epistolar. Băiatul vărsa în călimară purpura amorului său, își lua pana și scria o scrisoare de cel puțin 40 de pagini. După vreo săptămână, când termina scrisoarea, i-o dădea servitorului și-i poruncea să i-o paseze slujnicei. Aceasta i-o dădea stăpânei, care roșea și se bucura în ea și începea să viseze. Reveria era-ntreruptă de fata-n casă, care-i zicea că slujbașul tânărului aștepta răspuns. Îndrăgostita vărsa un clondir de parfum pe o batistă și i-o trimitea pișicherului.
În care se arată că biografia este o formă de bântuire.
Omul este ca o veveriță care adună nuci, alune și ghindă în scorbura lui întunecoasă. Cititorii biografiei trebuie să ia aminte la învățăturile oferite pe tavă și eventual să le aplice. [Exemplul clasic este seria de biografii ale lui iIsus, adică sfintele evanghelii.]
Prin care i se conferă limbii române dreptul de a compune cuvintele.
Io, Gavagai, D-zeu ales al Nepalului și înalt păstrător al tainelor cuvintelor, iubitor al expresiei și prețuitor al frazei, prin puterile pe care mi le-am conferit și prin putirințile pe cari le-am căpătat cu sudoarea frunții, sleirea minții și amorțeala degetelor, declar că limba românească are dreptul natural de a compune cuvinte, din dziua semnării acestui pisat și până-n veaculveacurilor.
În care Gavagai e crud, iar chelarul o mănâncă pe fetiță.
bate o fetiță
cam cât o cheiță:
„s-a stlicat o yală
vino de-o lepală.”
În care se explică adevăratul înțeles al sărutului și se mai arată cum trăiau străoamenii.
Sărutul este, într-adevăr, un comportament rezidual, numai că nu-i un reziduu copulatoriu, ci unul alimentar. Iar străoamenii erau făpturi telurice, precum cârtițele, și nu acvatice ca moluștele. Și căutau cadavre ca hienele.
Contrar opiniei curente, autorii contemporani de SF se lasă atinși de cultura clasică.
Secole de-a șirul, cam din vremea Renașterii (când s-au inventat natura și cultura), un om era judecat în funcție de referințele clasice pe care le îngâna în discurs. În momentul în care s-a inventat instituția bacalaureatului, mișcarea firească a fost să se traducă acest obicei nesănătos în practica examinatorie. Dacă voiai să te faci inginer de mine, erai nevoit să-nveți pe dinafară câteva pagini de Pliniu (cu tot cu formele oblice ale substantivelor de declinare a treia) și 1848 de Victor Hugo.
În care se explică ce este medicina, se definește malpractica și se arată cum ar trebui reformat sistemul medical.
Privită în mod obiectiv, pedepsirea nediscriminată a malpracticii presupune asertarea infailibilității actului medical. Medicul este ca un robot cu raționamente valide și gesturi precise, care nu are voie să greșească.
Fantastica aventură a lui Jacques Lebaudy, fondatorul efemerului imperiu al Saharei.
Cu o armată și o capitală. Jacques I nu mai avea nevoie decât de teritorii. Lasă la Troia cinci oameni (fără provizii) și pleacă cu restul (douăzeci și trei) să cucerească pământurile maurilor. Drumul prin deșert, cu măgari înhămați la tunuri, este chinuitor. Oamenii sunt în pragul revoltei.
Motivul suficient pentru care este preferabil să alegi magia neagră în locul celei albe.
Magia este suma procedeelor prin care constrângem realitatea să se modifice. Din punctul de vedere al forțelor la care apelează magicianul sau vrăjitoarea în scopul modificării realității, magia se împarte în: albă și neagră. Magia albă face apel la forțele bisericești (Dumnezeu, sfinții), iar magia neagră la cele demonice (Diavolul și prietenii săi).
În care sufletul cartezian își găsește în sfârșit locul pe lume.
Rămăsesem cu gura căscată. Fundamentele materialiste care-mi susținuseră imaginea despre lume se scufundau. Nu eram materie. Eram o manieră particulară de organizare a acestei materii. Singura diferență dintre mine și Paris Hilton, sau dintre mine și coroana regală a Angliei este structura mea. Imaterială, fără loc, și totuși peste tot. Rațională, precum sufletul cartezian. Eram o structură care avea un corp și un corp ce avea o structură.
Povestea unui individ venal și pus pe căpătuială care vinde o carte în sistem MLM.
Așa cum se-ntâmplă adeseori în viață, mântuirea lui însemna nenorocirea altuia. Mai precis nenorocirea unui portorican tras pe sfoară de un individ dubios din Phoenix, AZ, care pusele la cale o organizație de tip MLM. Portoricanul își povestea drama personală într-un talk-show despre motivele de suicid, iar Hugh țopăia prin casă ca un cangur dresat. Era salvat.
Amorul cumsecade: Sentimentul dragostei în rândul claselor populare din Bucureștiul interbelic.
Duminica, copiii de mahalagii plecau de la bariera Vergului sau din Vacărești (sau de unde era mahalaua lor) și se duceau pe Calea Moșilor. Erau îmbrăcați frumos, mergeau drept, priveau roată în jur și mai degrabă ar fi murit decât să știe că au vreun fir de praf pe haine sau pe pantofi. Pe Calea Moșilor stăteau la coadă la covrigi calzi cu sare și cu mac, își cumpărau limonadă și se iscodeau care de cine s-a mai îndrăgostit. Apoi mergeau la Obor, ca să se dea-n lanțuri și-n călușei.
Mitul pisicii, în care se mai arată și apariția omului și condiția lui după căderea în păcat.
Dar într-o zi Dumnezeu n-avu ce face și se jucă în noroi. Și din noroi ieși Adam. Și mai târziu ieși și Eva, dintr-un os. Iar Adam și Eva, spre deosebire de celelalte creaturi care se mulțumeau s-asculte cuvântul Domnului și să se mănânce unele pe altele, s-au gândit în mintea lor să inventeze limbajul, punând porecle creațiilor divine.
Văzând așa ispravă, Diavolul s-a dus la Dumnezeu și i-a zis după cum urmează după liniuța de dialog:
- La ce-ai mai făcut, Doamne, creaturile-astea hulitoare? Nu vezi cum pângăresc tot ce văd? Dă-mi-le mie mai bine, să fac cu ele o fermă și să le dăm de mâncare la caii înhămați la carul soarelui.
- Ia mai bine pune-ți pofta-n cui! se răsti Dumnezeu, care nu prea-l avea pe Diavol la lingurică. Nu vezi ce bine mă distrez jucându-mă cu ei? Ia mergi tu și caută-ți de treabă.
Un fragment din proiectul unei distopii birocratice.
Subsemnatul Gavagai m'bo, Dumnezeu ales al Nepalului, cu domiciliu ubicuu, declar pe proprie răspundere că o iubesc pe numita …
Un text care a enervat sute de mii de pasionați de filme indiene.
Al doilea film indian, în privința calității, este O floare și doi grădinari. Este vorba despre o sensibilă metaforă cinematografică ilustrând condiția femeii într-o societate patriarhală. O fată (floarea) se îndrăgostește de doi băieți (grădinarii) și decide să se căsătorească cu amândoi. În cutumele satului poliandria era admisă, dar polițistul local este de altă părere. Populația satului, fidelă cutumelor, iese în stradă, îl prinde pe polițist și îl scopește. Finalul apoteotic al filmului este nunta celor trei.
În creația lui Gavagai, lucrurile sunt uneori ele însele, iar alteori sunt alte lucruri. În acest hățiș stilistic, singura constantă rămâne arta narativă.
Tot la capitolul particular merita amintită și desfășurarea acțiunii, pe care Gavagai preferă adesea s-o prezinte sub formă de dialog. Gavagai stăpânește arta dialogului ca nimeni altcineva și adoră să se dea în stambă arătând asta.
Scenariul arhetipal al telenovelelor: intriga și desfășurarea acțiunii.
Se ia una familie bogată, care locuiește adunată într-o casă mare, dimpreună cu servitorii (menajere, bucătăreasa căsătorită cu grădinarul). Servitorii, la fel ca și o parte din membrii familiei, sunt buni; restul sunt răi. Se mai ia una bucată familie săracă, locuind adunată într-o cocioabă (sau într-un apartament mizer). Familia săracă conține o fată blondă sau șatenă, cu ochii blânzi și bovini, credincioasă, cuminte și neinteresantă. Opțional, poate conține și o fată blondă sau brunetă, nostimă, rea, picantă, machiată cu sau fără gust și care e mereu dispusă să sacrifice adevărata iubire pe altarul bunăstării materiale.
gavagai se preface într-un Neagoe Basarab postmedieval, iar Pisicu într-un Teodosie ahtiat după puișori.
În general, dragule, veghează să faci întotdeauna ce ai chef și nu lăsa pe nimeni să te-abată de la calea cea dreaptă a dorințelor tale.
Textul care a învățat o întreagă generație cum se sărută.
Biologii evoluționiști spun că sărutul a apărut în primele stadii ale evoluției umane și că a avut ca origine gestul masculului de a mușca femela hominidă în timpul actului sexual, așa cum le mușcă Pisicu pe prietenele lui de ceafă. Dar biologii n-au pic de romantism, iar teoria lor s-ar putea să fie falsă. După toate probabilitățile, oamenii au inventat sărutul pentru că este o activitate foarte plăcută; în plus, prin sărut îi arăți persoanei sărutate că este importantă pentru tine și-ți arăți disponibilitatea de a-i arăta același lucru prin mișcări corporale ceva mai complicate.
Modelul unei scrisori de denunț, o specie literară aproape dispărută.
Mă doare-n suflet, dragă doamnă, când bănuiesc cât veți suferi atunci când veți citi aceste rânduri, dar am considerat că mai bine să suferiți acum decât mai târziu, când poate monstrul o să vă și bată dacă-l luați la întrebări pe unde și cu cine umblă nopțile.
Creștinarea și canonizarea sfinților Hariton și Firm, mucenici întru credința cea dreaptă.
Lumea din sat s-a strâns ca la urs, râzând în hohote. Oamenii din satul sfinților mucenici Hariton și Firm erau atât de primitivi, că nu se putea spune foarte clar de cine râdeau mai tare, de profet sau de maimuța lui.
O meditație pe alocuri ironică și-n genere lipsită de idei.
Din aspectul oscilator al ciclurilor de producție și de consum ale fabricii corpului uman decurge nehotărârea permanentă a oamenilor, despre care s-a spus adesea c-ar avea un caracter pendulatoriu. "Te văd neajutorat și trist, oscilând între a nu fi și a muri", cum îi scriam într-o scrisoare Dumnezeului creștin. Numai că Dumnezeul creștin nu-i format din molecule complexe. Dimpotrivă.
O teorie a unui fizician nepalez conform căreia găurile negre trăiesc printre noi.
Toate raporturile interumane sunt guvernate de legile câmpului privirilor. Universul uman este structurat la fel ca universul pur și simplu, anume în bule. În interiorul unei bule există puncte de atracție și puncte de respingere. Și, desigur, există găuri negre.
Poezie de formă fixă necunoscută, din care nu trebuie trasă nicio învățătură.
un fachir (ce bea chefir
dintr-un pântecos potir
decorat cu un satir)
s-a spânzurat.
O altă demonstrație logică a faptului că istoria nu este necesară.
Mai mult decât atât, dacă părăsim terenul senin al logicii modale și așezăm această reflecție la umbra deasă a criticilor la care a fost supusă istoria ca știință slabă sau ca pseudoștiință, inutulitatea ei devine mai clară ca niciodată.
O demonstrație fizică a faptului ca istoria este necesară.
Conjectura subiacentă ideii profesorului Marconetti pleacă de la teza că există un infinit în mic la fel cum există și un infinit în mare și susține că există o infinitate de universuri, la scale diferite; în fiecare particulă există un univers, iar universul nostru se găsește într-o particulă dintr-un univers gigantic și așa mai departe.
O demonstrație logică a faptului că istoria nu este necesară.
Aseară, pe când mă plimbam cu prietena mea prin fața Universității și-mi era puțin frig, mi-am imaginat că eram atacați de opt ostași ai lui Carol cel Mare. Am început să râdem. Râdeam mai ales de Hegel, care credea că tot ce e imaginabil e și posibil.
Motivul necesar și suficient pentru care iubim pisicile.
Aș putea fi înclinat să cred că iubim pisicile pentru că ne simțim vinovați. Vina este un sentiment dezagreabil. Ea se datorează păcatului originar. Păcatul originar, după scipturi și după proteicul Kierkegaard, este cunoașterea. Știind ceea ce știm, ne simțim vinovati; de la vină la iubire nu mai rămâne decât un pas. Revenind la oile noastre, mai precis la pisici, să încercăm să operaționalizăm aceste concepte abstracte. Ce știm despre noi înșine în raport cu pisicile? Știm că, vreme de mai multe secole, am crezut că pisica este încarnarea și emblema diavolului. Și că, în vremea acelor secole, am ars adesea pe rug sute de pisici (care nu au murit arse, cum se crede îndeobște în mod greșit, ci sufocate, la fel ca Ioana d'Arc sau Jan Hus). Știind toate astea, ne simțim vinovați. Simțindu-ne vinovați, dorim să le oferim daune, adăpostindu-le în coșulețe împletite de mână și cumpărându-le mâncare pregătită și ambalată de oameni mai săraci ca noi.
Transformarea Iliadei lui Homer în blues.
Now Archie Lee took Hecta's body, tied it up by his T-Model Ford,
Said Archie Lee took Hecta's body, tied him up by his T-Model Ford,
Well, he dragged it all ova town, have mercy on him, ma Lord.
O demonstrație logică a faptului că lucrurile sunt precum femeile.
Să presupunem că citorii s-ar plimba, într-o seară frumoasă de mai, prin fața Operei, și că ar vedea doua femei cu pantofi cu toc-cui și cu fuste minuscule. Interogându-le, află că se numesc Cici și Sorina. Cici le spune că e travestit, iar Sorina îi anunță că e transexual. Oare cele doua femei pe care le-au văzut inițial sunt femei? Dacă femeie ar fi ca și "staniu", nume de specie naturală, Cici și Sorina ar fi cu siguranță izotopi.
O listă a câtorva dintre comportamentele manifestate de Pisicu într-o anumită perioadă a vieții sale.
Comportamentul când mă iubeşte
Când mă iubeşte, Pisicu stă lângă mine, foarte aproape de faţa mea, şi se uită in ochii mei şi e plin de iubire.
O rețetă simplă și eficientă pentru simularea spontaneității, dimpreună cu ecuația spontaneității generalizate.
Când cei doi au intrat timid în biroul meu eram ocupat cu redactarea recenziei unui tratat al cărui autor, Linus Kronski, propunea o teorie conform căreia în câmpul posibil al unei cuante, la un moment T, există cel puțin un loc imposibil, unde se-ntâmplă ca particula să nu se găsească pur și simplu, aceasta fiind consecința adoptării unei teorii-cadru probabiliste care cuantifică întâmplarea (cum se întâmplă în cazul mecanicii cuantice), de unde decurge incompletitudinea mecanicii cuantice în formularea ei clasică.
O nouă criză identitară a lui Gavagai, sfâșiat între cele trei naturi ale sale - caracterială, umană și de Dumnezeu ales al Nepalului.
Stătea întins pe canapea, cu mâna stângă pe piept și dreapta atârnandu-i pe podea, într-o atitudine care-ți provoca mila. Camera era plină de milă și te simțeai sfâșiat. Pisicu sări de pe bibliotecă și se așeză pe pieptul lui Gavagai. Își înfundă nasul în barba lui și începu să toarcă.
- Auzi, n-ai putea să faci ceva cu mila asta? Încep să mă sufoc.
- OK, spuse el, o trimit în Scoția. Dar o să păstrez puțină, cât să m-ajuti.
Prologul poveștii. Gavagai, tocmai ales Dumnezeul Nepalului, se frământă petru că a realizat nu are nicio zi de naștere.
Când ești Dumnezeul ales (deci legitim) al Nepalului, poți să te uiți la orice, chiar și la nimic. Lucrul acesta, adică să te uiți la nimic, este imposibil pentru oameni, după cum ne-nvață și tradiția metafizică. Oamenii au acces numai la ce este, nu și la ce nu este; știu că este ceva care nu este și tare-ar mai vrea să tragă cu ochiul peste gardul ființei, dar trebuie să se lingă pe bot și de distracția asta.