Viața prea scurtă și moartea tragică a micului sfânt mucenic Conon.
Vestea nașterii neobișnuite s-a răspândit cu repeziciune în cetatea Iraizii, și lumea venea ca la vasilisc să vadă umerii lați ai nou-născutului și să spună glume proaste și răutăcioase despre cum a călătorit Leofora cu un cap omenesc ițindu-i-se din părțile rușinoase.
Un exercițiu sofistic prin care se demonstreaza că oamenii au să dispară nu din pricina vreunui dezastru, ci dintr-o necesitate matematică.
Dar ceea ce are început nu este infinit. Iar ceea ce nu este infinit are un sfârșit. Deci oamenii se vor termina. Rămâne să stabilim, într-o manieră cât mai exactă cu putință, când se va petrece dispariția oamenilor.
În care se povestește viața lui Breazu, calul lui Mihai Viteazu, si se arată rolul său în unitatea românească medievală.
Mihai Viteazu, călare pe Breazu, a purtat o luptă neostoită pentru unitatea românească medievală, manifestând un spirit vizionar neobișnuit în epocă și punând bazele unui proiect politic și național care avea să se desăvârșească abia peste mai bine de trei secole, când, pe câmpia de la Blaj, s-a proclamat România Dodoloață.
Natura și etapele desfășurării istoriei copiilor, de la origini și până în prezent.
Apariția copiilor pe lume se situează cronologic la scurtă vreme de la apariția oamenilor, iar aceasta este o consecință a tristei realități că oamenii nu pot sa stea multă vreme fără să facă prostii.
În care Gavagai încearcă să-și explice de ce a ales să scrie povești și descoperă că alegerea trădează un rateu ontologic.
Folosirea logicii lui Lupașcu în încercarea de a-mi retrasa urmele antrenează însă o consecință deloc plăcută pentru statutul ontologic al reveriilor cărora mă dedam cu o plăcere bolnăvicioasă. În momentul în care optam pentru lumile mele virtuale, realitatea comunitară, potențializată, nu voia totuși să dispară. Nu puteam să fiu numai Dumnezeul ales al Nepalului. Eram bântuit de figurile mele spectrale, câte o bărbie reflectată-ntr-un colț al monitorului, câte un strigoi în mijlocul cuvintelor, vreo dorință fugară, tot atâtea cutii de conserve legate de coada jivinei divine.
În care Gavagai se întâlnește cu Toma Necredinciosu în Grădina Raiului.
- Ce faci aicea, Tomo?
- Iaca, disec o broască.
- Nu ți-ar fi rușine să-ți fie obrazului, omori lighioane în grădina Domnului.
- Păi ce să fac, Doamne? Acuma oricum nu se mai pune păcat.
În care se explică înțelesul și se dezvăluie originea expresiei unde popa nu toacă.
Dar, cum năravul din fire n-are lecuire, preotul s-a-nhăitat cu niște fluieră-n biserică și-a continuat s-o ție-ntr-o beție și-n chiolhanuri cu douășunu și cu popa-prostu.
În care se descrie modul de viață al hipopotamului și se dau câteva informații greșite.
Dușmanii hipopotamului sunt crocodilii și copiii. Pe crocodili îi urăște pentru că-i fură gunoaiele, iar pe copii din instinct. Cum are norocul să dea peste un copil, cum îl înfulecă. (Hipopotamul, la fel ca și porcul sau omul, este omnivorace.)
O reverie la gura sobei despre jindul de a-nu-mai-fi al ființei și despre groaza sa de a da ochii cu ea însăși.
Când spui povești, le spui ca să nu mai fii acolo. Te transformi din Dasein în Dakein. Lumea, sau mai degrabă absența ei, te cotropește ca o ceată de cazaci. Apare urâtul, forma hibernală a plictisului. Simțurile ți se moleșesc. Creierul încearcă să se apere de cazaci și se-nchide în el însuși, ca un grup de sectanți într-o grotă, în așteptarea sfârșitului lumii.
În care se explică de ce toate cuvintele din română vin dintr-o altă limbă.
La început, limba română nu era. Era ca o găleată goală. Și toată lumea se ferea de ea, că e semn rău să-ți iasă cineva-nainte cu o găleată goală.
Despre revoluția de la 1848 pre limba unui contemporan al evenimentelor.
Anu-ăsta 1848 o să-l piarză-ntr-o zi și pe un scandinav înfometat, și-o să schingiuie miriade de copii care-o să fie siluiți să-nvețe că am fost drepți și am fost buni și cum am ars noi cărțile boiarilor și regulările de ordine dinlăuntru și mai ales ce mare victorie obținurăm pe Dealu Spirii, când colo ce să vezi, noi eream o mână de oameni, ne duseserăm să pertractăm cu capetele de turci din garnizoană…
Povestea unui scandal filosofic, în care citiți, printre altele, definiția memoriei colective.
Căzut într-o stare de epuizare cerebrală, Kant iese la pensie în 1796, la vârsta de 72 de ani. După o tentativă penibilă (chiar și după adepții săi) de a reuni cele trei critici, se dăruiește muzicii. Moare în 1804, la vârsta de 80 de ani, înconjurat de admiratori. Acești admiratori ne informează că Königsbergitul ar fi spus ceva pe patul de moarte. Dar ce?
În Evul Mediu, textul ăsta ar fi dat naștere unei erezii.
Sâmbăta trecută, de ziua mea, am fost vizitat de câțiva zei și dumnezei, veniți să bea ceai și să-mi aducă pulbere de stele și suflete. Adunarea era veselă și fără griji. Loki râdea cu gura până la urechi, ceaiul curgea în valuri, arhanghelul Gabriel cânta ceva foarte hot, cineva a pus de-un campionat de table turcești; pe scurt spus, atmosfera evoca o petrecere de burlaci din epoca victoriană.
Prezentarea lucrării Economia basmului de Gavagai Propp.
Punctul de pornire al studiului este constatarea că, în literatura fantastică, la fel ca și în marxism, resursele sunt inepuizabile. Autorii fantastici pot să-și imagineze absolut orice le trece prin cap, fără să-i coste absolut nimic. Dar, în realitatea literară, basmele și celelalte specii fantastice sunt de-o austeritate întristătoare.
Contribuția profesorului Josepf-François Cohn-Latron la izbucnirea și desfășurarea Marii Revoluții Franceze.
O străduță îngustă îi înhăță și-i duse până în dreptul unui grup de florărese. Trandafirii mari, desenați pe fustele lor, pluteau ca niște lebede roșii în ligheane pline cu apă, leșie și frunze de micsandre. O doamnă bine voi să cumpere un trandafir cu spini frumoși și o rădăcină de mandragoră, dar i se râse în nas. Nasul i se închise în sine, iar ea bătu atât de tare din piciorușul mic și triunghiular, încât scăpă poșeta din mână. Eliberată de tirania capitalului, poșeta zbură ca un fluture vesel către culcușul unui clopotar. Toate acestea au fost înregistrate de ochii nevolnici ai profesorului, iar creierul său le-a clasat în biblioraftul nr 18.632, care purta sugestivul nume „Învățătura străzii”.
Începutul romanului despre Ivan Ivanovici.
Tăcură amândouă preț de câteva minute. Din senin, ceainicul începu să fluiere-ncet. Cele două femei crezură că-i un semn și se uitară lung una la alta. Femeile cred adesea că lucrurile care se-ntâmplă sunt semne. Femeile și semioticienii.
- Te doare? întrebă Mașa Radiceva după ce descifră semnul pe îndelete.
Povestea cruciadei petrecute in 1920 in comuna Cristian, județul Brașov.
După cum probabil bănuiți, ultima cruciadă nu a avut loc atunci când ați învățat din manualul de istorie; ultima cruciadă s-a petrecut de fapt în anii 20 ai secolului 20, în comuna Cristian, județul Brașov. În anii 20 ai secolului 20, în comuna Cristian trăia un învățător cam nebun, care-și îndoctrina elevii cu fel și fel de credințe. După unele surse, pomenitul învățător (al cărui nume prefer să nu-l dau în vileag, că mai are nepoți în viață), era și bețiv. Și cam rău.
Viața aventuroasă și imaginară a poetului italian Cecco Angiolieri.
La fel ca-n orice societate, și în societatea italiană din secolul 13 taverna, dama și zarul erau apucături foarte costisitoare. Dependent de ele, tânărul poet uită foarte repede mărețele planuri de cucerire a lumii și se duce într-o tavernă unde-și vinde armele ca să-și cumpere vin, să plătească femei și să joace barbut. În vremea aceea, sa-ți vinzi armele era o infracțiune, așa că Cecco este aruncat în temniță, printre șobolani, femei de moravuri foarte ușoare și nebuni cu barbă lungă și gri care visau la comori în insule. Arama din el îl făcea să-i placă la pușcărie, dar, pe de altă parte, ar fi vrut să fie și-n libertate, că mâncarea era mai bună, femeile mai frumoase și puteai să te duci unde-ți trăsnea.
O vizită în casa unei familii de șoricei și câteva proiecții fără niciun înțeles ascuns.
Îndată după ce-am intrat în casa Șoriceilor am fost poftit să șed și m-am trezit, în ordine, cu vreo șase dintre unșpeți în cârcă și c-o ceșcuță de ceai în față.
Descrierea unei scene imaginate de vânătoare în care Pisicu, zâmbind, îl ucide pe Puișoru.
Pisicu se uită atent la Puișoru. Apoi zâmbește – Pisicu zâmbește mult, c-așa are rasa lui gura. După ce zâmbește, se-apropie-ncet de Puișoru, ca să vadă cât e de vioi.
Urmarea întâmplarii nefericite care l-a făcut pe Ivan Ivanovici să se-aleaga cu o râșniță-n cap.
Acum câteva zile, pe când mă duceam la slujbă cu troleibuzul R, m-am pomenit c-o râșniță-n cap. Te rog să nu râzi, Boran Viandovici, dar chiar așa s-a și întâmplat. Stăteam în troleibuz și deodată, hârșt, a început să râșnească. Și de-atunci râșnește într-una.
O întâmplare nefericită din viața lui Ivan Ivanovici și câteva reflecții despre așteptare.
Ivan Ivanovici și baba tropăiau răbdători, bătătorind zăpada proaspătă și așteptând troleibuzul. Din blocuri se deversau oameni. De fapt, din blocuri nu se deversau oameni, dar e și ăsta un fel de a spune ceva. Stația se aglomera în fiecare moment, iar Ivan Ivanovici și baba nu mai pridideau să spuna "frig" și "da". În cele din urmă, așteptarea luă sfârșit.
O conversație imaginară între Lenin și Karel Radek.
Radek și cu Vladeck stăteau pe-o bancă. Radek era el însuși, iar Vladeck era Lenin.
În care aflăm că lui Ivan Ivanovici îi lipsește facultatea imaginației.
În mod hotărât, pe Ivan Ivanovici îl interesau femeile goale într-o măsură mai semnificativă decât talerii. Urmări privirea lui Boran Viandovici. Acesta se uita-n stradă (Strada Riubliova). Ivan Ivanovici se-ntoarse. În stradă nu se găsea nicio femeie goală. În stradă nu se găsea decât un cerşetor bărbos și degerat. Şi vântul tăios, care făcuse celebru oraşul Minsk în urmă cu aproape un secol.