Povestea unui om simplu ca o schiță și a gândurior sale despre oameni și capetele lor.
Viețile oamenilor, ca să vă spun și-un aforism, sunt ca artele plastice. Am cunoscut domnișoare ce semănau cu niște acuarele, bătrâni cu oasele moi și înnegrite ca o mină 6B, persoane importante ca o gravură, am cunoscut monștri, măști mortuare, schelete metalice, uriași cu picioare de lut, ființe de plastilină. Am cunoscut vreo două capodopere.
Recenzia romanului V. de Thomas Pynchon.
Romanul V. spune povestea unei căutări născute din obsesie. În vremea-n care învăța să scrie, în prima clasă primară, micul Thomas Pynchon a fost izbit de aspectul literei „v”, "o săgeată indicând lumea subterană, semnul Diavolului, figură a pierzaniei, jumătatea de jos a rombului spurcat ce vrea a simboliza instabilitatea lumii".
Recenzia romanului Copacul de John Fowles.
Singurătatea, ca orice alt lucru care intră în contact cu omul, are părți bune și părți proaste. Partea cea mai proastă e c-ajunge să te-apese. Când te-apasă foarte tare, încerci s-o împarți cu altcineva, ca un hamal care-și cheamă colegii să-l ajute să care un pian; în aceste cazuri, când singurătatea e împărțită, spunem că oamenii sunt căsătoriți.
Povestea dramei personale a unui om care a mâncat pâine mucegăită în timp ce citea povești de Gavagai.
Persoanele solitare sunt de mai multe feluri. Unele sunt morocănoase și foarte urâcioase, și nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ele. Altele sunt speriate de teama de cei din jur, izolându-se ca să se protejeze. Unele, oricât ar încerca, nu se potrivesc cu lumea ambientă și pace. În fine, altele sunt tare aiurite și nici nu le trece prin cap c-ar putea să socializeze.
Un exercițiu sofistic prin care se demonstreaza că oamenii au să dispară nu din pricina vreunui dezastru, ci dintr-o necesitate matematică.
Dar ceea ce are început nu este infinit. Iar ceea ce nu este infinit are un sfârșit. Deci oamenii se vor termina. Rămâne să stabilim, într-o manieră cât mai exactă cu putință, când se va petrece dispariția oamenilor.
Recenzia cărții Loteria celestă de Philip K. Dick.
Philip K. Dick ne propune o veritabilă radiografie a plonjonului în necunoscut.
Recenzia cărții Inima noastră de Guy de Maupassant.
Mesajul cărții este unul romantic, anume că sentimentele sunt mai puternice decât carnea.
În care povestesc cum m-am îndrăgostit în mod violent și inexplicabil, ce gânduri am avut în timpul ăsta și cum mi-a trecut.
Mergeam ezitant, fixând-o, iubind-o și temându-mă. Pluteam pe lângă rafturi și începeam să am febră. Mersul îmi era schizoid, făceam un pas avântat și imediat unul împiedicat, ca un invalid cu un picior mai scurt mânat de o dilemă.
În care se descrie agonia și extazul unui final de poveste, care-și găsește împlinirea altei meniri.
Pe maidan erau câțiva băieți care jucau obligata. Nici pe băieți nu-i atrăsese nimic afară, numai că mamele lor erau casnice și cicălitoare, iar ei preferau să le intre vântul pe sub guler decât țipetele-n urechi.
În care se sugerează o eplicație pentru corelația pozitivă între fumat și simțul estetic.
Au fost momente dramatice, sfâșieri între instinctul de a trăi și bucuria admirației superioare, clipe de coșmar și de extaz, cristalizate-n consolare. A fost ceva atât de sublim, că mi-e greu și să-mi imaginez, d-apăi să mai și scriu. A fost un genocid.
O improvizație modernă pe o temă fabulatorie clasică.
Câinele și cățelul va fi o fabulă nemuritoare în manualele de literatură română ale viitorului. Zic asta cu toată modestia care-i șade bine unui autor conștient de fiecare picătură de înțelepciune îndesată în text.
În care se spune povestea unui om a cărui viața seamănă cu o limbă de șarpe.
Tot nefăcând nimic și lenevind, omul căpătă o fire contemplativă. Se gândea mult, mai ales la el însuși. Și, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai conștient că viața lui seamănă cu o limbă de șarpe care-i picură venin în suflet.
În care se arată cum a vindecat-o Pisicu pe o fetiță de arțag și se exprima o umbră de regret.
Prinsă în hățișul birocratic al exmatriculărilor, fetița noastră s-a făcut tot mai certăreață, de băgase spaima-n trei cartiere. Din nefericire mai avea și-un chip angelic, ca o floare carnivoră, care-i atrăgea pe străini să intre-n vorba.
Viața sfântului Toma de Aquino, așa cum s-a petrecut în închipuirea lui Gavagai.
Toma de Aquino își dădu sfârșitul, așa cum o să ni-l dăm cu toții, plătind datoria sacră pentru darul vieții pe care fără de merit l-am primit ca să ne batem joc de el.
În care Gavagai își întrerupe hoinăreala pentru a-l trage de limbă pe un cerșetor. Povestea vieții cerșetorului.
La ora aia (14:30), printr-o potrivire a mersului lucrurilor, pe strada Kuznețova trec numai femei între două vârste. Merg grăbite, cu capul în pământ, apăsate de niște clăi de păr încrețit și de grija taxei pe care trebuie s-o achite la miliție pentru a-și recupera odraslele arestate în noaptea precedentă cu ocazia unor petreceri cu vodcă și tomberoane arse. Femeile merg în șiruri dese, fără să-și vorbească, iar ansamblul formează o priveliște plăcută, de strâns, încrâncenare și luptă disperată cu soarta potrivnică.
În care se sugerează că actul exegetic seamănă foarte tare cu jumulirea unei găini opărite.
Jumulirea textului, adică exegeza, constă în extragerea de pene, fulgi și puf din corpul textual. Frazele și ideile extrase sunt puse la uscat și apoi îndesate în perne, ca să aibă rațiunea pe ce să doarmă, iar ceea ce rămâne din text este folosit pentru ciorba „mentalității colective”.
În care se povestește viața lui Breazu, calul lui Mihai Viteazu, si se arată rolul său în unitatea românească medievală.
Mihai Viteazu, călare pe Breazu, a purtat o luptă neostoită pentru unitatea românească medievală, manifestând un spirit vizionar neobișnuit în epocă și punând bazele unui proiect politic și național care avea să se desăvârșească abia peste mai bine de trei secole, când, pe câmpia de la Blaj, s-a proclamat România Dodoloață.
În care se prezintă câteva sofisme eretice cu privire la esența, natura și modalitatea fenomenală a rugăciunii.
Fiind dat că e absurd să crezi că toți creștinii sunt eretici (oricât ar părea de plauzibil), am să merg pe mâna celei de-a doua variante și am să consider că rugăciunile sunt de fapt altceva.
În care Gavagai, dorind să se distingă de alți erudiți, analizează statutul ontologic al conservelor.
Dpdv istoric, ideea conservării a apărut la conjunctura prisosului cu gândul la eventualitatea survenirii unor zile negre. Oamenii, chiar și când se-ngrămădesc în triburi, sunt prea mici pentru a mânca un mamut întreg dintr-o dată; nemâncat, mamutul se strică, năpădit de bacteriile care cresc în peșteră sau bucătărie; or carnea stricată îți dă febră, dureri abdominale, amețeli, vărsături, mâncărimi și bubițe roșii, și-i preferabil să rămâi flămând; dar dacă am inventa o metodă prin care să evităm și foamea și bubițele?
Natura și etapele desfășurării istoriei copiilor, de la origini și până în prezent.
Apariția copiilor pe lume se situează cronologic la scurtă vreme de la apariția oamenilor, iar aceasta este o consecință a tristei realități că oamenii nu pot sa stea multă vreme fără să facă prostii.
În care Gavagai încearcă să-și explice de ce a ales să scrie povești și descoperă că alegerea trădează un rateu ontologic.
Folosirea logicii lui Lupașcu în încercarea de a-mi retrasa urmele antrenează însă o consecință deloc plăcută pentru statutul ontologic al reveriilor cărora mă dedam cu o plăcere bolnăvicioasă. În momentul în care optam pentru lumile mele virtuale, realitatea comunitară, potențializată, nu voia totuși să dispară. Nu puteam să fiu numai Dumnezeul ales al Nepalului. Eram bântuit de figurile mele spectrale, câte o bărbie reflectată-ntr-un colț al monitorului, câte un strigoi în mijlocul cuvintelor, vreo dorință fugară, tot atâtea cutii de conserve legate de coada jivinei divine.
În care se explică de ce cultele protestante nu au fost tolerate în regimurile populare.
Pe lângă uzul medical, pasta vâscoasă extrasă din măciuliile de mac alb și distilată în Balneum Mariae după o rețetă chinezească adusă în Europa de un derviș afgan (o operă la galben, cum ar veni) era folosită și pentru producerea a ceea ce Tradiția numește lapis exilis sau „paradisuri artificiale”. Cititorul răbdător va putea găsi în literatura epocii nenumărate descrieri de scene în care chinezi bătrâni se adună în cocioabe mizere sau în galeriile de sub San Francisco, trag din pipele lor scurte și cad în extaz strigând Nevermore.
În care Gavagai se întâlnește cu Toma Necredinciosu în Grădina Raiului.
- Ce faci aicea, Tomo?
- Iaca, disec o broască.
- Nu ți-ar fi rușine să-ți fie obrazului, omori lighioane în grădina Domnului.
- Păi ce să fac, Doamne? Acuma oricum nu se mai pune păcat.
În care se povestește despre un corcoduș care și-a dorit să facă un fruct gigantic și ce s-a ales de dorința lui.
Văzând c-a venit vremea când tanti Tincuța-l îmbracă în celofan și vată de sticlă, a început să acumuleze resurse, să sugă seva pământului cum s-ar exprima altcineva care nu sunt io. Și-n primăvară făcu o floare uriașă. Dar, cum se-ntâmplă mereu în poveștile mele, apăru o vrabie și mâncă floarea.
În care se explică înțelesul și se dezvăluie originea expresiei unde popa nu toacă.
Dar, cum năravul din fire n-are lecuire, preotul s-a-nhăitat cu niște fluieră-n biserică și-a continuat s-o ție-ntr-o beție și-n chiolhanuri cu douășunu și cu popa-prostu.
În care se descrie modul de viață al hipopotamului și se dau câteva informații greșite.
Dușmanii hipopotamului sunt crocodilii și copiii. Pe crocodili îi urăște pentru că-i fură gunoaiele, iar pe copii din instinct. Cum are norocul să dea peste un copil, cum îl înfulecă. (Hipopotamul, la fel ca și porcul sau omul, este omnivorace.)
În care Gavagai descoperă cum e să fii confuz, realizează că-i place senzația și decide să se apuce de scris.
Ne uitam în fundul paharelor și ascultam zumzetul tensiunii care apăruse în cameră. Pisicu se ascunse după piciorul mesei, pândind-o. Își lipi burta de covor, își mișcă fundul de câteva ori în dreapta și-n stânga și făcu un salt (arcuit, cum ar spune altcineva). O prinse între mâini și începu să se joace cu ea, mimând frica și cruzimea.
În care Gavagai apuca paloșul fermecat al analizei și spintecă o poveste, pentru a vedea ce are înăuntru.
Poveștile sunt entități imateriale create de minți omenești pentru plăcerea proprie și a altora ca ele. […] Din punct de vedere anatomic, o poveste se compune din piele, cap, gât, desfășurarea acțiunii și picioare.
În care se arată cât suntem de fericiți că trăim în secolul 21.
Primul contact între îndrăgostiți era întotdeauna epistolar. Băiatul vărsa în călimară purpura amorului său, își lua pana și scria o scrisoare de cel puțin 40 de pagini. După vreo săptămână, când termina scrisoarea, i-o dădea servitorului și-i poruncea să i-o paseze slujnicei. Aceasta i-o dădea stăpânei, care roșea și se bucura în ea și începea să viseze. Reveria era-ntreruptă de fata-n casă, care-i zicea că slujbașul tânărului aștepta răspuns. Îndrăgostita vărsa un clondir de parfum pe o batistă și i-o trimitea pișicherului.
În care se arată că biografia este o formă de bântuire.
Omul este ca o veveriță care adună nuci, alune și ghindă în scorbura lui întunecoasă. Cititorii biografiei trebuie să ia aminte la învățăturile oferite pe tavă și eventual să le aplice. [Exemplul clasic este seria de biografii ale lui iIsus, adică sfintele evanghelii.]
Prin care i se conferă limbii române dreptul de a compune cuvintele.
Io, Gavagai, D-zeu ales al Nepalului și înalt păstrător al tainelor cuvintelor, iubitor al expresiei și prețuitor al frazei, prin puterile pe care mi le-am conferit și prin putirințile pe cari le-am căpătat cu sudoarea frunții, sleirea minții și amorțeala degetelor, declar că limba românească are dreptul natural de a compune cuvinte, din dziua semnării acestui pisat și până-n veaculveacurilor.
O reverie la gura sobei despre jindul de a-nu-mai-fi al ființei și despre groaza sa de a da ochii cu ea însăși.
Când spui povești, le spui ca să nu mai fii acolo. Te transformi din Dasein în Dakein. Lumea, sau mai degrabă absența ei, te cotropește ca o ceată de cazaci. Apare urâtul, forma hibernală a plictisului. Simțurile ți se moleșesc. Creierul încearcă să se apere de cazaci și se-nchide în el însuși, ca un grup de sectanți într-o grotă, în așteptarea sfârșitului lumii.
În care Gavagai e crud, iar chelarul o mănâncă pe fetiță.
bate o fetiță
cam cât o cheiță:
„s-a stlicat o yală
vino de-o lepală.”
În care se explică adevăratul înțeles al sărutului și se mai arată cum trăiau străoamenii.
Sărutul este, într-adevăr, un comportament rezidual, numai că nu-i un reziduu copulatoriu, ci unul alimentar. Iar străoamenii erau făpturi telurice, precum cârtițele, și nu acvatice ca moluștele. Și căutau cadavre ca hienele.
Contrar opiniei curente, autorii contemporani de SF se lasă atinși de cultura clasică.
Secole de-a șirul, cam din vremea Renașterii (când s-au inventat natura și cultura), un om era judecat în funcție de referințele clasice pe care le îngâna în discurs. În momentul în care s-a inventat instituția bacalaureatului, mișcarea firească a fost să se traducă acest obicei nesănătos în practica examinatorie. Dacă voiai să te faci inginer de mine, erai nevoit să-nveți pe dinafară câteva pagini de Pliniu (cu tot cu formele oblice ale substantivelor de declinare a treia) și 1848 de Victor Hugo.
În care se explică ce este medicina, se definește malpractica și se arată cum ar trebui reformat sistemul medical.
Privită în mod obiectiv, pedepsirea nediscriminată a malpracticii presupune asertarea infailibilității actului medical. Medicul este ca un robot cu raționamente valide și gesturi precise, care nu are voie să greșească.
În care se explică de ce toate cuvintele din română vin dintr-o altă limbă.
La început, limba română nu era. Era ca o găleată goală. Și toată lumea se ferea de ea, că e semn rău să-ți iasă cineva-nainte cu o găleată goală.
Fantastica aventură a lui Jacques Lebaudy, fondatorul efemerului imperiu al Saharei.
Cu o armată și o capitală. Jacques I nu mai avea nevoie decât de teritorii. Lasă la Troia cinci oameni (fără provizii) și pleacă cu restul (douăzeci și trei) să cucerească pământurile maurilor. Drumul prin deșert, cu măgari înhămați la tunuri, este chinuitor. Oamenii sunt în pragul revoltei.
Despre revoluția de la 1848 pre limba unui contemporan al evenimentelor.
Anu-ăsta 1848 o să-l piarză-ntr-o zi și pe un scandinav înfometat, și-o să schingiuie miriade de copii care-o să fie siluiți să-nvețe că am fost drepți și am fost buni și cum am ars noi cărțile boiarilor și regulările de ordine dinlăuntru și mai ales ce mare victorie obținurăm pe Dealu Spirii, când colo ce să vezi, noi eream o mână de oameni, ne duseserăm să pertractăm cu capetele de turci din garnizoană…
Povestea unui pescar ce găsește o narghilea fermecată și-apoi își face sectă în pustie.
Djinnul ura buzele de când o prinsese pe prietena lui sărutându-se cu un pescar. Și râdea ascuțit a răzbunare și-și imagina o lume fără buze. Și-apoi se lăsa pe spate în fulgii de pe aripile imaginației și-și închipuia o lume fără dinți și după aia o lume fără pescari și-n fine o lume fără oameni. Și, după ce-și închipui toate astea, se dădu jos de pe covorul lui fermecat și dărui narghileaua unui pescar.
Povestea unui scandal filosofic, în care citiți, printre altele, definiția memoriei colective.
Căzut într-o stare de epuizare cerebrală, Kant iese la pensie în 1796, la vârsta de 72 de ani. După o tentativă penibilă (chiar și după adepții săi) de a reuni cele trei critici, se dăruiește muzicii. Moare în 1804, la vârsta de 80 de ani, înconjurat de admiratori. Acești admiratori ne informează că Königsbergitul ar fi spus ceva pe patul de moarte. Dar ce?
În Evul Mediu, textul ăsta ar fi dat naștere unei erezii.
Sâmbăta trecută, de ziua mea, am fost vizitat de câțiva zei și dumnezei, veniți să bea ceai și să-mi aducă pulbere de stele și suflete. Adunarea era veselă și fără griji. Loki râdea cu gura până la urechi, ceaiul curgea în valuri, arhanghelul Gabriel cânta ceva foarte hot, cineva a pus de-un campionat de table turcești; pe scurt spus, atmosfera evoca o petrecere de burlaci din epoca victoriană.
În care Vasilica află pe propria piele că nu toate dorințele sunt bune.
A fost odată ca niciodată o fetiță. Și fetița era răsfățată și mofturoasă. Și o chema Vasilica (ceea ce-n traducere înseamnă Regina). Și să te ferit sfinții părinți să nu-i fi făcut pe plac, că se și trântea pe jos și se punea să plângă și să dea din picioare până i se puneau cârcei și la ochi și la gambe.
Prezentarea lucrării Economia basmului de Gavagai Propp.
Punctul de pornire al studiului este constatarea că, în literatura fantastică, la fel ca și în marxism, resursele sunt inepuizabile. Autorii fantastici pot să-și imagineze absolut orice le trece prin cap, fără să-i coste absolut nimic. Dar, în realitatea literară, basmele și celelalte specii fantastice sunt de-o austeritate întristătoare.
Model formal de recenzie cu studiu de caz Dan Dumitrescu, Eu, soldatul lui Allah.
Cartea lui Dan Dumitrescu este în realitate o bătălie din cruciada pe care autorul a inițiat-o, după puterile sale, împotriva terorismului. Spun „după puterile sale” pentru că singura putere unui scriitor stă în însăși ocupația sa, în mâna sa dreaptă care scrie.
Motivul suficient pentru care este preferabil să alegi magia neagră în locul celei albe.
Magia este suma procedeelor prin care constrângem realitatea să se modifice. Din punctul de vedere al forțelor la care apelează magicianul sau vrăjitoarea în scopul modificării realității, magia se împarte în: albă și neagră. Magia albă face apel la forțele bisericești (Dumnezeu, sfinții), iar magia neagră la cele demonice (Diavolul și prietenii săi).
În care sufletul cartezian își găsește în sfârșit locul pe lume.
Rămăsesem cu gura căscată. Fundamentele materialiste care-mi susținuseră imaginea despre lume se scufundau. Nu eram materie. Eram o manieră particulară de organizare a acestei materii. Singura diferență dintre mine și Paris Hilton, sau dintre mine și coroana regală a Angliei este structura mea. Imaterială, fără loc, și totuși peste tot. Rațională, precum sufletul cartezian. Eram o structură care avea un corp și un corp ce avea o structură.
Povestea unui individ venal și pus pe căpătuială care vinde o carte în sistem MLM.
Așa cum se-ntâmplă adeseori în viață, mântuirea lui însemna nenorocirea altuia. Mai precis nenorocirea unui portorican tras pe sfoară de un individ dubios din Phoenix, AZ, care pusele la cale o organizație de tip MLM. Portoricanul își povestea drama personală într-un talk-show despre motivele de suicid, iar Hugh țopăia prin casă ca un cangur dresat. Era salvat.
O poveste în formă dialogică despre un alchimist bătrân și nebun.
- Gavagai…
- Da.
- Tu ești moșneag?
În care Maricica, o fetiță fără inimă, merge la școală și are niște îndoieli.
În clasă mirosea a praf vechi și era plin de bănci și de copii speriați, care se uitau cu gura căscată la cele două fetițe care se-așezau în bancă. Când sunt speriați, copiii reacționează cum nu te-ai aștepta, anume ca niște iepuri încolțiți: încep să scuipe, să muște și să dea din labe; în lipsă de labe, copiii dau din gură.
Amorul cumsecade: Sentimentul dragostei în rândul claselor populare din Bucureștiul interbelic.
Duminica, copiii de mahalagii plecau de la bariera Vergului sau din Vacărești (sau de unde era mahalaua lor) și se duceau pe Calea Moșilor. Erau îmbrăcați frumos, mergeau drept, priveau roată în jur și mai degrabă ar fi murit decât să știe că au vreun fir de praf pe haine sau pe pantofi. Pe Calea Moșilor stăteau la coadă la covrigi calzi cu sare și cu mac, își cumpărau limonadă și se iscodeau care de cine s-a mai îndrăgostit. Apoi mergeau la Obor, ca să se dea-n lanțuri și-n călușei.
Mitul pisicii, în care se mai arată și apariția omului și condiția lui după căderea în păcat.
Dar într-o zi Dumnezeu n-avu ce face și se jucă în noroi. Și din noroi ieși Adam. Și mai târziu ieși și Eva, dintr-un os. Iar Adam și Eva, spre deosebire de celelalte creaturi care se mulțumeau s-asculte cuvântul Domnului și să se mănânce unele pe altele, s-au gândit în mintea lor să inventeze limbajul, punând porecle creațiilor divine.
Văzând așa ispravă, Diavolul s-a dus la Dumnezeu și i-a zis după cum urmează după liniuța de dialog:
- La ce-ai mai făcut, Doamne, creaturile-astea hulitoare? Nu vezi cum pângăresc tot ce văd? Dă-mi-le mie mai bine, să fac cu ele o fermă și să le dăm de mâncare la caii înhămați la carul soarelui.
- Ia mai bine pune-ți pofta-n cui! se răsti Dumnezeu, care nu prea-l avea pe Diavol la lingurică. Nu vezi ce bine mă distrez jucându-mă cu ei? Ia mergi tu și caută-ți de treabă.
Contribuția profesorului Josepf-François Cohn-Latron la izbucnirea și desfășurarea Marii Revoluții Franceze.
O străduță îngustă îi înhăță și-i duse până în dreptul unui grup de florărese. Trandafirii mari, desenați pe fustele lor, pluteau ca niște lebede roșii în ligheane pline cu apă, leșie și frunze de micsandre. O doamnă bine voi să cumpere un trandafir cu spini frumoși și o rădăcină de mandragoră, dar i se râse în nas. Nasul i se închise în sine, iar ea bătu atât de tare din piciorușul mic și triunghiular, încât scăpă poșeta din mână. Eliberată de tirania capitalului, poșeta zbură ca un fluture vesel către culcușul unui clopotar. Toate acestea au fost înregistrate de ochii nevolnici ai profesorului, iar creierul său le-a clasat în biblioraftul nr 18.632, care purta sugestivul nume „Învățătura străzii”.
Un fragment din proiectul unei distopii birocratice.
Subsemnatul Gavagai m'bo, Dumnezeu ales al Nepalului, cu domiciliu ubicuu, declar pe proprie răspundere că o iubesc pe numita …
Bilanțul călătoriei inițiatice a lui Făt-Frumos în țara lui Roșu-Împărat.
Alintat și răzgâiat de toată lumea, Făt-Frumos creștea ca o mușcată la fereastra unei băbuțe harnice. Încet-încet, anii trecând, băiatul de-mpărat ajunse un flăcău și jumătate, curat la trup și la vorbă (gândurile nu le socotesc aici), și-atât de frumos, că toate mătușile din împărăție simțeau că le tresaltă tensiunea de bucurie la vederea lui. În ciuda acestor calități, Făt-Frumos avea și un defect… hai, două. Defectul cel mic era de vorbire, că era puțin sâsâit, iar cel mare era îngâmfarea și nesuferoșenia.
Începutul romanului despre Ivan Ivanovici.
Tăcură amândouă preț de câteva minute. Din senin, ceainicul începu să fluiere-ncet. Cele două femei crezură că-i un semn și se uitară lung una la alta. Femeile cred adesea că lucrurile care se-ntâmplă sunt semne. Femeile și semioticienii.
- Te doare? întrebă Mașa Radiceva după ce descifră semnul pe îndelete.
Un text care a enervat sute de mii de pasionați de filme indiene.
Al doilea film indian, în privința calității, este O floare și doi grădinari. Este vorba despre o sensibilă metaforă cinematografică ilustrând condiția femeii într-o societate patriarhală. O fată (floarea) se îndrăgostește de doi băieți (grădinarii) și decide să se căsătorească cu amândoi. În cutumele satului poliandria era admisă, dar polițistul local este de altă părere. Populația satului, fidelă cutumelor, iese în stradă, îl prinde pe polițist și îl scopește. Finalul apoteotic al filmului este nunta celor trei.
Povestea unei fetițe cât un munte care se duce la Mahomed și, pe drum, distruge lumea.
Faima fetiței cât un munte s-a răspândit repede în cele trei lumi. Curioși de pe toate meridianele, plictisiți de sporturile extreme existente, se îmbulzeau în orașul ei de baștină, sperând să o atingă fără a fi mâncați sau striviți ca niște țânțari de un perete alb. Povestea unui copil paraplegic care s-a vindecat din groaza pricinuită de vederea degetelor ei de la picioare a făcut înconjurul tabloidelor.
În creația lui Gavagai, lucrurile sunt uneori ele însele, iar alteori sunt alte lucruri. În acest hățiș stilistic, singura constantă rămâne arta narativă.
Tot la capitolul particular merita amintită și desfășurarea acțiunii, pe care Gavagai preferă adesea s-o prezinte sub formă de dialog. Gavagai stăpânește arta dialogului ca nimeni altcineva și adoră să se dea în stambă arătând asta.
Scenariul arhetipal al telenovelelor: intriga și desfășurarea acțiunii.
Se ia una familie bogată, care locuiește adunată într-o casă mare, dimpreună cu servitorii (menajere, bucătăreasa căsătorită cu grădinarul). Servitorii, la fel ca și o parte din membrii familiei, sunt buni; restul sunt răi. Se mai ia una bucată familie săracă, locuind adunată într-o cocioabă (sau într-un apartament mizer). Familia săracă conține o fată blondă sau șatenă, cu ochii blânzi și bovini, credincioasă, cuminte și neinteresantă. Opțional, poate conține și o fată blondă sau brunetă, nostimă, rea, picantă, machiată cu sau fără gust și care e mereu dispusă să sacrifice adevărata iubire pe altarul bunăstării materiale.
Destinul nefericit al lumii din loess și geneza lumii din cremene.
A fost odată ca niciodată o lume din loess. Și, în lumea asta, toate lucrurile erau din loess: munții erau din loess, apele erau din loess (adică noroi), copacii erau din loess și la fel și copiii. Și, în lumea asta, oamenii călătoreau în cea mai ciudată manieră. Întâi am fost tentat să spun că se deplasau pe aripile vântului, dar ar fi fost o minciună, că-n timp ce mă pregăteam să scriu mi-a venit în cap o manieră încă mai ciudată.
Povestea cruciadei petrecute in 1920 in comuna Cristian, județul Brașov.
După cum probabil bănuiți, ultima cruciadă nu a avut loc atunci când ați învățat din manualul de istorie; ultima cruciadă s-a petrecut de fapt în anii 20 ai secolului 20, în comuna Cristian, județul Brașov. În anii 20 ai secolului 20, în comuna Cristian trăia un învățător cam nebun, care-și îndoctrina elevii cu fel și fel de credințe. După unele surse, pomenitul învățător (al cărui nume prefer să nu-l dau în vileag, că mai are nepoți în viață), era și bețiv. Și cam rău.
gavagai, în inedita ipostază de nou-născut, refuză darurile ursitoarelor.
A fost odată ca niciodată o noapte întunecoasă și bătea vântul. Și-n noaptea aia Gavagai era nou-născut și stătea pe spate și cu picioarele-n sus și inventa o poveste. Și, când a ajuns pe la mijlocul poveștii, au venit ursitoarele. Ursitoarele erau în număr de trei, după cum urmează: ursitoarea cea mai mare, ursitoarea cea mai mijlocie și ursitoarea cea mai mică. Meseria lor era să umble prin lume și să dăruiască lucruri nou-născuților care stăteau pe spate și cu picioarele-n sus.
O jumătate de pastișă a stilului lui Borges și descreirea cabbalei geometrice, inventată de Gavagai.
Povestea fetiței care se temea de necunoscut mi-a fost spusă de rabbi Haym, care o citise într-un manuscris atribuit lui Serenus Hispanus, care îl cita pe Hisdosus Scholasticus. Serenus s-a arătat interesat de poveste pentru că ridică problema cunoașterii infinite a Creatorului. Rabbi Haym, la rândul său, crede că în poveste se pot discerne urme ale cabbalei geometrice, o doctrină străveche la care nu a făcut aluzie decât Philon din Alexandria într-un pasaj obscur.
gavagai se preface într-un Neagoe Basarab postmedieval, iar Pisicu într-un Teodosie ahtiat după puișori.
În general, dragule, veghează să faci întotdeauna ce ai chef și nu lăsa pe nimeni să te-abată de la calea cea dreaptă a dorințelor tale.
gavagai și Pisicu se plimbă prin lume și-ajung în cel mai straniu orășel.
Și într-o zi, plimbându-se prin lume, Gavagai și Pisicu au ajuns în orășel. Și singura străduță din componența lui era pustie. Iar Gavagai și Pisicu tare s-au mai minunat, pentru că, de obicei, oamenii-i întâmpină cu bucurie și cu puișori vii spre sacrificiu. Și, intrigați de primire, au început să-i caute pe locuitori. Și i-au găsit într-o căsuță, unde se strânseseră să mănânce un cadavru de găină friptă. Mai întâi am vrut să scriu „un cadavru de copil”, dar aș fi mințit, că era de găină.
Textul care a învățat o întreagă generație cum se sărută.
Biologii evoluționiști spun că sărutul a apărut în primele stadii ale evoluției umane și că a avut ca origine gestul masculului de a mușca femela hominidă în timpul actului sexual, așa cum le mușcă Pisicu pe prietenele lui de ceafă. Dar biologii n-au pic de romantism, iar teoria lor s-ar putea să fie falsă. După toate probabilitățile, oamenii au inventat sărutul pentru că este o activitate foarte plăcută; în plus, prin sărut îi arăți persoanei sărutate că este importantă pentru tine și-ți arăți disponibilitatea de a-i arăta același lucru prin mișcări corporale ceva mai complicate.
Modelul unei scrisori de denunț, o specie literară aproape dispărută.
Mă doare-n suflet, dragă doamnă, când bănuiesc cât veți suferi atunci când veți citi aceste rânduri, dar am considerat că mai bine să suferiți acum decât mai târziu, când poate monstrul o să vă și bată dacă-l luați la întrebări pe unde și cu cine umblă nopțile.
Cadoul pe care mi l-am oferit în ziua de 1 iunie 2007.
Și într-o zi, care-n calendar se numea 1 iunie, Gavagai și Pisicu au trecut pe lângă orfelinat și-au auzit țipete, pentru că educatoarea-l bătea la fund pe Mihăiță. Mihăiță furase niște dulceață de trandafiri din cămară, și merita bătut la fund, numai că, de fapt, furase dulceața pentru că nu primise niciodată ceva dulce, și era și el curios să guste ce gust are gustul dulce, așa că nu mai e clar dacă merita bătaia.
Poveste despre o fetiță înspăimântată care dobândește patima lecturii isterice.
Norișorul de spaimă era mereu deasupra capului ei, dar îi întuneca chipul numai în funcție de cum cădea lumina, ca la un nor adevărat, care întunecă sau nu un pâlc de macarale. Dar, când lumina se termina, chipul fetiței era cu totul acoperit de-o umbră rece de spaimă, pentru că nu știa dacă-n întuneric se află sau nu un monstru. Și, tot întrebându-se ce era sau nu era în întuneric, fetița adormea. Iar norișorul de spaimă inventa pe dată un coșmar, pe care i-l arăta fetiței, ca s-o sperie. Și fetița se trezea țipând.
Urmarea poveștii băiețelui care-avea capul ca o varză chinezească.
Ca s-o zic pe-aia dreaptă, băiețelul fără cap nu răspundea pentru că nu mai avea gură (era deja pe jumătate digerată în stomacul aproape stricat al Mirunei). Dar surioara nu știa asta, fiind mică și prostuță. Și nu știa nici măcar că degeaba vorbea cu el, că băiețelul fără cap n-o auzea.
Poveste pentru Pisicu despre inconsecvențe în folosirea descripțiilor și a analogiilor.
Lacrimile se nasc astfel: în clipa-n care ți se răpește bucuria, locul pe care-l ocupa este umplut cu tristețe; tristețea e ca o oala cu apă și cu legume pusă pe foc pentru supă, adică fierbinte și mirosind urât și făcând aburi; și aburii tristeții urcă spre ochi și, când ating suprafața rece a ochiului, se condensează într-o picătură de supă; și picătura de supă se numește lacrimă.
Viața aventuroasă și imaginară a poetului italian Cecco Angiolieri.
La fel ca-n orice societate, și în societatea italiană din secolul 13 taverna, dama și zarul erau apucături foarte costisitoare. Dependent de ele, tânărul poet uită foarte repede mărețele planuri de cucerire a lumii și se duce într-o tavernă unde-și vinde armele ca să-și cumpere vin, să plătească femei și să joace barbut. În vremea aceea, sa-ți vinzi armele era o infracțiune, așa că Cecco este aruncat în temniță, printre șobolani, femei de moravuri foarte ușoare și nebuni cu barbă lungă și gri care visau la comori în insule. Arama din el îl făcea să-i placă la pușcărie, dar, pe de altă parte, ar fi vrut să fie și-n libertate, că mâncarea era mai bună, femeile mai frumoase și puteai să te duci unde-ți trăsnea.
Creștinarea și canonizarea sfinților Hariton și Firm, mucenici întru credința cea dreaptă.
Lumea din sat s-a strâns ca la urs, râzând în hohote. Oamenii din satul sfinților mucenici Hariton și Firm erau atât de primitivi, că nu se putea spune foarte clar de cine râdeau mai tare, de profet sau de maimuța lui.
Un prequel la povestea lui Jack și a vrejului de fasole.
Dar când a dat să iasă pe ușa cafenelei și-a lovit pălăria de toc, că era cam amețit, iar pălăria înaltă și ascuțită; și pălăria i-a căzut din cap și toată lumea a-nceput să râdă, că e de râs să vezi un vrăjitor cu barbă lungă și albă și murdară în partea de jos a capului și chel în partea de sus a aceluiași cap.
Poveste în care Pisicu se preface a fi agentul justiției divine.
Când se plictisea de cântat despre cât e de frumos să stai toată ziua cu burta la soare, greierașul începea să cânte cântece cu măscări despre furnici. Le ura așa de tare pe furnici, că-și angajase două: pe una ca să-i deretice prin casă, iar pe cealaltă ca s-asculte cum o-njură.
Recenzia cărții O dragoste eternă de trei săptămâni de J. Chalon.
Fără să știe de târgul bunicii, și slăbit fiind de lipsa obiectelor viciului său mecanic, Chalon s-a îndrăgostit nebunește de Julie. Dragostea celor doi a durat trei săptămâni și a fost, ne asigură autorul, fructuoasă și fericită.
Recenzia cărții Fata din casa vagon de Ana Maria Sandu.
Casa-vagon se dovedește deci a fi o casă-vagin, punând în valoare întreaga simbolistică a tranzitului.
Recenzia cărții Două sau trei lucruri pe care le știu despre Uniunea Sovietică de M. Monod.
Drama lui M. Monod era că se trezea mereu invitat la petreceri de biologi, el neavând nici în clin nici în tighele cu biologia. Dacă nu știți, clinul este o bucată de stofă care se pune la sacou, de sub guler și coborând pe piept. Monod nu știa asta, nefiind nici croitor.
Recenzia cărții Mitul omului de Roger Caillois.
După dispariția oamenilor, viața pe pământ își continuă cursul firesc, ceea ce-i o palmă pe obrazul palid al orgoliului umanității. În timp ce viața-și continuă cursul, evoluția își face treaba pe care i-a trasat-o neodarwinismul.
Recenzia cărții Trompeta judecății de apoi de F. Bauer.
Trâmbița judecații de apoi a fost fabricată de sfinții arhangheli Mihail și Gavril, ca să aibă-n ce sufla când va veni ceasul. După ce-au fabricat-o, arhanghelii s-au certat și și-au dat cu pumnii peste fălci, că nu se puteau decide care din ei să sufle-n trompetă.
O poveste crudă și câteva propoziții despre realitate și ficțiune.
Dezmeticindu-se în acea situație, copilul s-a gândit în capul lui că nu-i mai rămâne decât să-nceapă să plângă, regretând că n-a stat lângă părinții lui, chit că erau așa cum erau. Și-a început să plângă, dar un cofetar i-a dat o palmă peste ceafă și l-a pus să lingă scoarța din zahăr candel a copacului de care era legat și l-a obligat să spună că era foarte bună.
Recenzia cărții Cutia în formă de inimă (Heart-shaped box) de Joe Hill.
În mod surprinzător, Joe Hill este fiul lui Stephen King. Deși orice persoană de bună credință ar fi putut să bage ambele mâini în foc că Stephen King nu va fi reușit niciodată să se-mperecheze, pentru că o posibilă soție s-ar fi speriat de el și de poveștile lui și-ar fi fugit cât colo ca să nu i se întâmple cine știe ce ei sau familiei sale, adevărul este că Stephen King a reușit în cele din urmă să se repoducă, în persoana lui Joe Hill.
O meditație pe alocuri ironică și-n genere lipsită de idei.
Din aspectul oscilator al ciclurilor de producție și de consum ale fabricii corpului uman decurge nehotărârea permanentă a oamenilor, despre care s-a spus adesea c-ar avea un caracter pendulatoriu. "Te văd neajutorat și trist, oscilând între a nu fi și a muri", cum îi scriam într-o scrisoare Dumnezeului creștin. Numai că Dumnezeul creștin nu-i format din molecule complexe. Dimpotrivă.
Doua paragrafe care vă oferă posibilitatea de a vă construi propria poveste.
Strada era pustie și era foarte cald. Și oamenii se-ascundeau în casele lor. Și le era frică să iasă. Și, când aveau un mort, îl scoteau în fața porții și se-ntorceau repede-napoi înăuntru. Și omul cu căruța îi ridica pe morți din fața porții și-i punea în căruță și-i acoperea cu pânza gri și murdară. Și pleca mai departe, pe altă stradă.
Spaima unui mic dumnezeu și nefericirea unei lumânări cărieia i se refuză împlinirea menirii.
Lumânărarul se speriase crezând că Gavagai și Pisicu erau Dumnezeul creștin și sfântu Petru și c-au venit să-l pedepsească pentru că se credea un mic dumnezeu. Și stătea așa-n genunchi și tremura, așteptând pedeapsa divină.
Un chinchila drăguț, câțiva hamsteri răutăcioși, Pisicu și justiția divină.
Micul chinchilla nu știa ce-i ăla un măgăruș, dar, fiind foarte inteligent, și-a dat seama că poate fi ceva rău. Și s-a ascuns în rumeguș, și n-ar mai fi ieșit de-acolo pentru nimic din lumea lui de sticlă. Se simțea foarte trist și neajutorat și și-ar fi dorit să fie mai deștept. Și, tot dorindu-și, a adormit.
Recenzia cărții Pânza lui Charlotte de E.B. White.
Charlotte, eroina de care se folosește White pentru a-și atinge scopul, s-a născut într-o familie săracă din Marais. Mama ei era vânzătoare de mărunțișuri în Hale, iar tătâne-su nu știa nimeni ce era, că pleca-n zori și se-ntorcea noaptea-târziu, beat și fără o lețcaie.
Poveste despre niște oameni cafenii și despre transformarea unui prinț în rege.
Când era mic și prinț, Bhumibol era chel. Mai era și slab și fragil, ca un fir de păpădie. Cum dădea musonul, cum răcea. Dar Bhumibol avea o fire dârză, și nu se speria de doicile lui care-l dojenea că-nfruntă ploaia.
Povestea tragică a unor obiecte de recuzită.
Dar într-o seară Fernando se bătu cu Diego. Diego era alt om decât Fernando, dar era tot bețiv și se juca cu alt cuțitaș de Toledo. Fernando și Diego au început prin a se-njura. Se-njurau pentru c-amândoi își trimiseseră cuțitașele de Toledo drept la țintă în același loc și nu știau care din ei poate să-și mai ia o sticlă cu vin. În timp ce se-njurau, fețele li se-nroșeau și vorbeau despre mama celuilalt.
Efectele descoperirii unei comori asupra unui copil amețit și a unui sertăraș nevrotic.
În ochii sticloși ai copilului apăru o sclipire de interes. Se ridică pe vârfuri, ținându-se cu ambele mâine de muchia sertărașului, și se uită înăuntru.
- Hiiiiii, zise, comoară.
Recenzie simbolică a cărții Numele Trandafirului de Umberto Eco.
Dac-ar fi să caracterizez această carte printr-o singură sintagmă, i-aș spune "un roman-fluviu al încrucișărilor".
O vizită în casa unei familii de șoricei și câteva proiecții fără niciun înțeles ascuns.
Îndată după ce-am intrat în casa Șoriceilor am fost poftit să șed și m-am trezit, în ordine, cu vreo șase dintre unșpeți în cârcă și c-o ceșcuță de ceai în față.
Povestea tristă a unei mlaștini care n-a mai vrut să fie ea însăși.
Mlaștina era foarte bătrână și deci și foarte înțeleaptă. Se uita cu drag la libelulele care le vânau pe musculițe și le boscorodea pe broaște când cântau prea tare-n falset. Mlaștina era ca o bunică urât mirositoare.
Un experiment în care cuvintelor li se neagă proprietatea de a fi ele însele.
- Cum adică murea?
- Așa spun urșii ca să le-atragă-n capcană pe fetițe. Le spun ca mor, ele se-apropie să-i panseze, iar ei le-apucă de cap și le mănâncă.
O poveste aparent crudă despre simbioza dintre două regnuri/regimuri discursive.
Surioara care-avea capu ca un cap de surioara începu să plângă. Răducu și Miruna râdeau și mâncau. Iar băiețelu cu capu ca o varză chinezească nu mai zicea nimic, că cei doi copii obișnuiți îi mâncaseră deja foaia pe care era desenată aria lu Broca.
Poveste despre gulerul hainelor celor noi ale Ioanei, în care cititorii devin, pe nepusă masă, peltici.
Ochii Ioanei, ascunși în spatele ochelarilor, începură să strălucească. Se apropie de tarabă și se uită cu băgare de seama la haine. Unele erau doar haine noi (adică semănau cu cele vechi), iar altele erau haine noi noi. Dar hainele noi noi erau prea mari și nu i se potriveau. Maimuța începu să se enerveze (empatiza cu Ioana) și răscolea frenetic prin vraf.
O teorie a unui fizician nepalez conform căreia găurile negre trăiesc printre noi.
Toate raporturile interumane sunt guvernate de legile câmpului privirilor. Universul uman este structurat la fel ca universul pur și simplu, anume în bule. În interiorul unei bule există puncte de atracție și puncte de respingere. Și, desigur, există găuri negre.
Poezie de formă fixă necunoscută, din care nu trebuie trasă nicio învățătură.
un fachir (ce bea chefir
dintr-un pântecos potir
decorat cu un satir)
s-a spânzurat.
Descrierea unei scene imaginate de vânătoare în care Pisicu, zâmbind, îl ucide pe Puișoru.
Pisicu se uită atent la Puișoru. Apoi zâmbește – Pisicu zâmbește mult, c-așa are rasa lui gura. După ce zâmbește, se-apropie-ncet de Puișoru, ca să vadă cât e de vioi.
Adevărata poveste a lui Moș Craciun, așa cum s-a întâmplat si n-a îndraznit nimeni s-o spună.
În cele din urmă, copilul se stingea ca lumânărelele care stau prea multă vreme pe un tort și se sting de la ele însele. Când spunem că un copil se stinge, vrem să spunem că a murit.
Urmarea întâmplarii nefericite care l-a făcut pe Ivan Ivanovici să se-aleaga cu o râșniță-n cap.
Acum câteva zile, pe când mă duceam la slujbă cu troleibuzul R, m-am pomenit c-o râșniță-n cap. Te rog să nu râzi, Boran Viandovici, dar chiar așa s-a și întâmplat. Stăteam în troleibuz și deodată, hârșt, a început să râșnească. Și de-atunci râșnește într-una.
O întâmplare nefericită din viața lui Ivan Ivanovici și câteva reflecții despre așteptare.
Ivan Ivanovici și baba tropăiau răbdători, bătătorind zăpada proaspătă și așteptând troleibuzul. Din blocuri se deversau oameni. De fapt, din blocuri nu se deversau oameni, dar e și ăsta un fel de a spune ceva. Stația se aglomera în fiecare moment, iar Ivan Ivanovici și baba nu mai pridideau să spuna "frig" și "da". În cele din urmă, așteptarea luă sfârșit.
O altă demonstrație logică a faptului că istoria nu este necesară.
Mai mult decât atât, dacă părăsim terenul senin al logicii modale și așezăm această reflecție la umbra deasă a criticilor la care a fost supusă istoria ca știință slabă sau ca pseudoștiință, inutulitatea ei devine mai clară ca niciodată.
O demonstrație fizică a faptului ca istoria este necesară.
Conjectura subiacentă ideii profesorului Marconetti pleacă de la teza că există un infinit în mic la fel cum există și un infinit în mare și susține că există o infinitate de universuri, la scale diferite; în fiecare particulă există un univers, iar universul nostru se găsește într-o particulă dintr-un univers gigantic și așa mai departe.
O demonstrație logică a faptului că istoria nu este necesară.
Aseară, pe când mă plimbam cu prietena mea prin fața Universității și-mi era puțin frig, mi-am imaginat că eram atacați de opt ostași ai lui Carol cel Mare. Am început să râdem. Râdeam mai ales de Hegel, care credea că tot ce e imaginabil e și posibil.
O conversație imaginară între Lenin și Karel Radek.
Radek și cu Vladeck stăteau pe-o bancă. Radek era el însuși, iar Vladeck era Lenin.
Motivul necesar și suficient pentru care iubim pisicile.
Aș putea fi înclinat să cred că iubim pisicile pentru că ne simțim vinovați. Vina este un sentiment dezagreabil. Ea se datorează păcatului originar. Păcatul originar, după scipturi și după proteicul Kierkegaard, este cunoașterea. Știind ceea ce știm, ne simțim vinovati; de la vină la iubire nu mai rămâne decât un pas. Revenind la oile noastre, mai precis la pisici, să încercăm să operaționalizăm aceste concepte abstracte. Ce știm despre noi înșine în raport cu pisicile? Știm că, vreme de mai multe secole, am crezut că pisica este încarnarea și emblema diavolului. Și că, în vremea acelor secole, am ars adesea pe rug sute de pisici (care nu au murit arse, cum se crede îndeobște în mod greșit, ci sufocate, la fel ca Ioana d'Arc sau Jan Hus). Știind toate astea, ne simțim vinovați. Simțindu-ne vinovați, dorim să le oferim daune, adăpostindu-le în coșulețe împletite de mână și cumpărându-le mâncare pregătită și ambalată de oameni mai săraci ca noi.
Transformarea Iliadei lui Homer în blues.
Now Archie Lee took Hecta's body, tied it up by his T-Model Ford,
Said Archie Lee took Hecta's body, tied him up by his T-Model Ford,
Well, he dragged it all ova town, have mercy on him, ma Lord.
O demonstrație logică a faptului că lucrurile sunt precum femeile.
Să presupunem că citorii s-ar plimba, într-o seară frumoasă de mai, prin fața Operei, și că ar vedea doua femei cu pantofi cu toc-cui și cu fuste minuscule. Interogându-le, află că se numesc Cici și Sorina. Cici le spune că e travestit, iar Sorina îi anunță că e transexual. Oare cele doua femei pe care le-au văzut inițial sunt femei? Dacă femeie ar fi ca și "staniu", nume de specie naturală, Cici și Sorina ar fi cu siguranță izotopi.
Recenzia cărții Psihologia viitorului. Lecții de cercetare modernă asupra conștiinței de Stanislav Grof.
După Descartes, cea mai autorizată voce în domeniu, conștiința este imaterială și nu are un loc numai al ei în interiorul corpului; ea este, în schimb, entitatea fundamentală care face posibilă luarea la cunoștința a celor două idei înnăscute – de Gavagai și de sine… Pentru Stanislav Grof, conștiința nu este înnăscută, ci dobândită. Ea se dobândește în urma relațiilor cu alți indivizi, la fel ca și bolile cu transmitere sexuală.
Recenzia cărții Îngeri și demoni de Dan Brown (București, Editura RAO, 2006)
Trama narativă propune un interesant joc de oglinzi paralele, în care timpul se descompune și se recompune neîncetat, ca într-un ochean magic, împletind prezentul și trecutul în textura timpului narativ.
Recenzia cărții Mes psychoses, de John Doe. Memoriile unui om de știință american refugiat în Franța.
Remarcat de profesorul de gimnastică și igienă, tânărul Doe este sfătuit să se dedice complet studiului.
O listă a câtorva dintre comportamentele manifestate de Pisicu într-o anumită perioadă a vieții sale.
Comportamentul când mă iubeşte
Când mă iubeşte, Pisicu stă lângă mine, foarte aproape de faţa mea, şi se uită in ochii mei şi e plin de iubire.
În care aflăm că lui Ivan Ivanovici îi lipsește facultatea imaginației.
În mod hotărât, pe Ivan Ivanovici îl interesau femeile goale într-o măsură mai semnificativă decât talerii. Urmări privirea lui Boran Viandovici. Acesta se uita-n stradă (Strada Riubliova). Ivan Ivanovici se-ntoarse. În stradă nu se găsea nicio femeie goală. În stradă nu se găsea decât un cerşetor bărbos și degerat. Şi vântul tăios, care făcuse celebru oraşul Minsk în urmă cu aproape un secol.
O rețetă simplă și eficientă pentru simularea spontaneității, dimpreună cu ecuația spontaneității generalizate.
Când cei doi au intrat timid în biroul meu eram ocupat cu redactarea recenziei unui tratat al cărui autor, Linus Kronski, propunea o teorie conform căreia în câmpul posibil al unei cuante, la un moment T, există cel puțin un loc imposibil, unde se-ntâmplă ca particula să nu se găsească pur și simplu, aceasta fiind consecința adoptării unei teorii-cadru probabiliste care cuantifică întâmplarea (cum se întâmplă în cazul mecanicii cuantice), de unde decurge incompletitudinea mecanicii cuantice în formularea ei clasică.
Recenzia cărții Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați de Tom Hodgkinson.
Contrar eventualelor așteptări ale publicului cititor, Tom Hodgkinson refuză să intre în dialectica marxistă. Leneșul său este departe de a fi o maimuță care iși trece zilele cu coada încolăcită în jurul unei ramuri și legănându-se cu capul în jos. Dimpotrivă, leneșul lui Tom Hodgkinson este om, în deplinătatea calitaților sale umane.
O nouă criză identitară a lui Gavagai, sfâșiat între cele trei naturi ale sale - caracterială, umană și de Dumnezeu ales al Nepalului.
Stătea întins pe canapea, cu mâna stângă pe piept și dreapta atârnandu-i pe podea, într-o atitudine care-ți provoca mila. Camera era plină de milă și te simțeai sfâșiat. Pisicu sări de pe bibliotecă și se așeză pe pieptul lui Gavagai. Își înfundă nasul în barba lui și începu să toarcă.
- Auzi, n-ai putea să faci ceva cu mila asta? Încep să mă sufoc.
- OK, spuse el, o trimit în Scoția. Dar o să păstrez puțină, cât să m-ajuti.
Prologul poveștii. Gavagai, tocmai ales Dumnezeul Nepalului, se frământă petru că a realizat nu are nicio zi de naștere.
Când ești Dumnezeul ales (deci legitim) al Nepalului, poți să te uiți la orice, chiar și la nimic. Lucrul acesta, adică să te uiți la nimic, este imposibil pentru oameni, după cum ne-nvață și tradiția metafizică. Oamenii au acces numai la ce este, nu și la ce nu este; știu că este ceva care nu este și tare-ar mai vrea să tragă cu ochiul peste gardul ființei, dar trebuie să se lingă pe bot și de distracția asta.