Dorința unui corcoduș

A fost odată ca niciodată un corcoduș. Și trăia la marginea unui drum. Era mic și cocârjat și părea foarte vulnerabil. Fusese sperios încă din copilărie și încă era convins că vrăbiile vor să-l mănânce viu și crud. O minte conectată la un ochi superficial ar fi spus că-i un corcoduș meschin, în nimicnicia lui. Dar el era doar mic și modest.

Mic și modest fiind, într-o zi de toamnă corcodușul avu o dorință: să facă cea mai mare corcodușă din lume, una gigantică și galbenă și dulce și zemoasă. Până atunci, dorințele corcodușului fuseseră mici și firești, să plouă, să nu-i mai ia Pisicu pielea de pe el ori să învețe să citească-n stele (când nu sunt nori pe deasupra). Dorința asta însă le întrecea pe toate. Și nu se mai referea numai la el, ci la întreaga lume, căci voia ca lumea să afle de corcodușa lui gigantică, s-o ducă la expoziție și să-i dea poza-n almanah.

O fi fost el mic, corcodușul nostru, dar sigur nu era și prost. Știa că dorința asta este poate peste puterile lui, și sigur o să-i sleiască resursele (în sensul sterpirii solului circumradical), dar era hotărât să facă tot ce era necesar pentru a-și satisface visul de măreție.

Iată cum profit de facultatea omului de a se înduioșa la auzul dorințelor fierbinți ale unor viețuitoare mici și neputincioase. Foarte urât din partea mea, dar n-am chef să profit de altceva.

Și, după ce-i veni dorința, se făcu primăvară (corcodușii, neavând creier, își formulează dorințele în multe sute de mii de secunde, nu ca Pisicu, înainte de apariția stimulului).
- Hm, își zise corcodușul, am pierdut anul ăsta. Dar lasă că la anu…

Și, zicând el așa, se făcu toamnă. Văzând c-a venit vremea când tanti Tincuța-l îmbracă în celofan și vată de sticlă, a început să acumuleze resurse, să sugă seva pământului cum s-ar exprima altcineva care nu sunt io. Și-n primăvară făcu o floare uriașă. Dar, cum se-ntâmplă mereu în poveștile mele, apăru o vrabie și mâncă floarea.

Corcodușul strânse din rămurele și se încrâncenă și decise s-o ia de la capăt. Și-n anul următor iar a făcut o floare uriașă. Și n-a mai venit nicio vrabie, că se rugase la Pisicu să-l apere și să-l păzească. Iar Pisicu, amuzat, i-a ascultat ruga, mai ales că era curios să vadă ce-o să iasă din toată treaba asta. Și l-a apărat și păzit atât de bine, încât corcodușa chiar s-a copt, spre marea fericire a corcodușului, care-aștepta deja să vină oamenii de la cartea recordurilor. Și oamenii-au venit, dar s-au speriat de Pisicu și-au plecat în Gruzia, unde-auziseră că s-a născut un dihor cu șase picioare. Iar corcodușul a-nceput să plângă și să se roage la Pisicu să nu-l mai păzească. Numai că Pisicu nu l-a mai ascultat, că era interesat de urmarea poveștii. Și l-a păzit în continuare, până când corcodușa a picat singură și s-a spart și și-a împrăștiat conținutul scârbos în jurul tulpinii.

Detaliu din Gradina plăcerilor pământești de Hieronymus Bosch, imagine de pe Wikimedia.