gavagai începe să scrie

- Îți place ce-am scris pân-acum?
- Hm... mormăi Gavagai.
- Hm. Vrei să-ncerc altfel?
- Nu.
- Atunci?
- Nimic.
- Nimic nu te mulțumește! am zis apăsând cu putere tasta cu semnul exclamării.
- Nu, m-ai înțeles greșit. Voiam să zic că faptul că scrii despre mine îmi subliniază peste măsură ipostaza pe personaj.
- Atunci nu mai scriu.
- Trebuie să scrii! izbucni Gavagai provocând un cutremur.
- Fii mai atent cu izbucnirile-astea, i-am zis privind cioburile unui bibelou.
- Vrei să-l repar?
- Nu.
- Bine, zise el trimițând cioburile-n Scoția.

Am tăcut. Ne uitam în fundul paharelor și ascultam zumzetul tensiunii care apăruse în cameră. Pisicu se ascunse după piciorul mesei, pândind-o. Își lipi burta de covor, își mișcă fundul de câteva ori în dreapta și-n stânga și făcu un salt (arcuit, cum ar spune altcineva). O prinse între mâini și începu să se joace cu ea, mimând frica și cruzimea. Am început să râdem.

- Mai vrei un pahar cu apă? întrebă Gavagai și-l umplu înainte să apuc să refuz. A fost o prostie să creez tensiunea aia. Chiar, Dumnezeii greșesc?
- Habar n-am, nu cunosc decât unul. Dar cred că mai greșesc uneori.
- Negreșit.
- Ce crezi c-ar zice alți dumnezei dacă te-ar auzi?
- N-am nici cea mai vagă idee.
- Poate că ei nu greșesc.
- Eu mai greșesc.
- Da, dar tu ești dumnezeu făcut, nu născut.
- Crezi?… De fapt ai dreptate.

Camera fu acoperită de o tristețe adâncă. Se făcu întuneric. Pisicu mieună și-mi sări în brațe. Lucrurile își pierdură sensul. Simțeam c-aș putea rămâne o veșnicie în întunericul ăla. „Trebuie c-așa e să fii mort”, zise o voce. „Tot ce se poate”, am gândit.

- Ai o lanternă?
- N-am.
- N-ai de niciunele, mormăi Gavagai supărat și făcu să apară o cutie cu lanterne taiwaneze.
- N-ar fi mai simplu s-alungi tristețea asta? Oricum e artificială.
- Ai dreptate, se lumină el odată cu încăperea. Se pare că nu-s un dumnezeu prea bun, adăugă zâmbind.
- S-au mai văzut cazuri.
- Da, dar cazul meu mă interesează în mod deosebit.
- Ar trebui să-i intereseze mai degrabă pe enoriașii tăi.
- Nu știu. Ei sunt mulțumiți că-s ubicuu și luminos.
- Da, s-au obișnuit să se mulțumească cu puțin.
- Cred că de-asta m-au și ales, se arătă Gavagai convins.
- Nu-i prea onorabil ce spui.
- Pfff, pufni el. Credeam că știi că mă ridic deasupra onaorei.
- Hai că parcă ți-ai mai revenit, am remarcat observând un soare mic care-apăruse pe tavan.
- Ndap. Am descoperit cum e să ai îndoieli.
- Mai degrabă ai descoperit cum e să fii confuz.
- Da. E ca și cum ai scrie. Îmi place.
- Pai hai să te-apuci de scris.
- Hai.

Pictură de John White Alexander, imagine de pe Wikipedia.