Originea și natura sărutului

Oamenii, în nesuferoșenia și îngâmfarea lor, se cred singura specie capabila să sărute. Și au impresia că sărutul a apărut din necesitatea lor de a-i exprima sentimentele (de iubire, de pofta carnală, de complezență sau de ce s-or mai săruta).

Oamenii de știință, care au orgoliul de a se crede diferiți, spun că sărutul este un comportament rezidual. În vremuri imemoriale, când oamenii nu figurau încă în copacul filogenetic, străoamenii (niște mamifere acvatice cu aspect de morsă) se reproduceau în apă; și, ca să aibă priză unii la alții, străbărbații le mușcau pe străfemei de bot. Iar din această copulatorie vor fi rezultat sărutul și poziția clasică. [Din acvaticitatea străoamenilor, zic oamenii de știință, a mai rezultat și dispoziția firelor de păr de pe spate.]

Dar, o zic iarăși fără vreun efect de surpriză, atât oamenii-n general, cât și cei de știință, se înșeală. Sărutul este, într-adevăr, un comportament rezidual, numai că nu-i un reziduu copulatoriu, ci unul alimentar. Iar străoamenii erau făpturi telurice, precum cârtițele, și nu acvatice ca moluștele. Și căutau cadavre ca hienele.

Să privim acum prin obiectivul camerei istoriei speciei și să urmărim un străom oarecare într-o zi obișnuită a vieții sale bicisnice. Se face dimineață, iar străomul se trezește, mârâie și se scarpină cu piciorul la subțioară. Se ridică mormăind și se duce într-un tufiș. Apoi iese la soare, ca să se-ncălzească. Își dă seama că-i e foame. Se uită speriat în jur. După ce se-asigură că-n aer nu e niciun străcondor, se-aventurează în câmpul deschis al savanei. Întâmplător, creatura pe care-o spionăm are noroc și dă peste-un cadavru de strelefănțel. Se repede la el, grohăie și-și înfundă botul în carnea de pe coapsă. După ce se satură, face uz de funcția proiectivă a străcreierului său (ca Dasein-ul lui Heidegger) și-și dă seama c-o să i se facă foame și mai târziu. Ascunde resturile strelefănțelului într-o grotă pe care-o sapă cu ghearele într-un perete de calcar. Și după aia se-ntoarce ghiftuit la vizuina lui. Dar iată că-l întâmpină o străfemeie. Cei doi nu sunt în relații tensionate. Ba chiar se plac un pic, și uneori, de vreo două ori pe an, își împart vizuina. Străfemeia se duce dând din coadă către străom. Pare că vrea să se hârjonească. Își freacă botul de al lui. Își ridică coada și, dac-ar putea, ar începe să toarcă. Un spectator ingenuu ar putea crede că îl iubește de nu mai poate.

Noi, colocatarii pisicilor, suntem foarte familiari cu acest comportament. Eu cel puțin sunt. Stau și citesc ceva, sprijinit în cotul stâng. Când ajung pe la a doua treime a paginii, Pisica-mi sare-n spate. Și-n timp ce sare, spune ceva ca un tril. Apoi sare pe carte și, torcând, își freacă nasul de nasul meu. Iar eu sunt tentat să cred că mă iubește cel mai tare din lume.

În realitate, Pisica mă iubește. Dar nu își arată iubirea în felul ăsta. În felul ăsta, de fapt, vine să vadă dac-am vânat ceva cât a alergat ea din pivniță până-n pod. Dacă miroase c-am vânat ceva, începe să mă muște ușor de mână, atenționându-mă să-i dau și ei din ce-am vânat.

Străoamenii se comportau ca mine și Pisica ori Pisicu. Iar reziduul acestui comportament a rămas sărutul.

Natura sărutului este deci încrederea. Te săruți numai cu o persoana cu care ești dispus să împarți germeni și cadavrul animalului pe care l-ai vânat sau găsit.

PS Dușmanul natural al naturii sărutului este contractul prenupțial.

Tablou de James Tissot (Sărutul lui Iuda), imagine de pe Wikimedia.