Originea limbii române

La început, limba română nu era. Era ca o găleată goală. Și toată lumea se ferea de ea, că e semn rău să-ți iasă cineva-nainte cu o găleată goală. Dar, cum se-ntâmplă de obicei în cazul semnelor rele, mereu se găsea câte-o altă limbă să dea peste găleată, de răsunau Carpații ca atunci când Omul de Tinichea se lovea cu pumnul în piept lăudându-se că ce tare e. Și ca s-alunge ghinionul, limbile care dădeau peste găleata goală lăsau în ea câte-un cuvânt. Și, azi așa, mâine-așa, găleata s-a umplut de cuvinte.

Și-apoi, am fost tentat să scriu, într-o sâmbătă a apărut Gavagai, iar găleata a-nceput să dea pe-afară. Dar să rezist ispitei.

PS Găleata, adică tabla ei, înseamnă în această analogie elementele sintactice, care sunt înnăscute, iar mânerul găleții înseamnă elementele metalimbistice ale limbii.

PPS În epoca-n care se formau alte limbi, teritoriul în care se vorbește astăzi româna era locuit de dridoizi. Dridoizii n-aveau o limbă a lor, ci comunicau prin scâncete și gemete. Erau așa de săraci, că-și coseau vasele de lut cu sârmă ruginită găsită pe jos, rămasă din culturile anterioare. Ca conformație erau mici, negricioși și cu capul mare. Mai sunt numiți și străromâni. Umanitatea, în ciuda eforturilor unora ca Donald Trump, nu a reușit încă să creeze ceva mai urât decât cultura materială a dridoizilor.

Tablou de Jean-Léon Gérôme (Diogène), imagine de pe Wikipedia.