Ce a spus Kant pe patul de moarte

Introducere

Kant a fost un profesor și filosof german care a trăit în secolul 18, petrecându-și întreaga viață la Königsberg. A predat discipline variate precum matematicile, pedagogia și filosofia. În zilele noastre, filosofii consideră că sistemul său metafizic e mai degrabă modest, însă în secolul 18 opera sa a avut un impact răsunător pentru că reușea să depășească clivajul dintre raționalismul continental și empirismul englez, care amenința stabilitatea relațiilor internaționale.

Stilul operei sale este inegal, îmbinând fraze scânteietoare cu lungi pasaje plicticoase.

În cultura populară, Kant reprezintă figura „Filosofului”, înlocuindu-l pe Aristotel în această calitate.

Avea o frunte largă și boltită, doi ochișori albaștri și pătrunzători, un nas ascuțit și o perucă. Buzele subțiri îi trădau răutatea. Evita să ejaculeze, deoarece considera că astfel și-ar pierde materia cerebrală, de care era foarte mândru.

Zgârcit fiind, și-a pierdut toți prietenii. La bătrânețe, dacă-i lăsăm deoparte pe admiratori, era lipsit de orice societate umană. (E oricum bine știut ca societatea admiratorilor e mai degrabă o povară, persoana admirată simțind mereu nevoia să spună lucruri inteligente.)

Căzut într-o stare de epuizare cerebrală, Kant iese la pensie în 1796, la vârsta de 72 de ani. După o tentativă penibilă (chiar și după adepții săi) de a reuni cele trei critici, se dăruiește muzicii. Moare în 1804, la vârsta de 80 de ani, înconjurat de admiratori. Acești admiratori ne informează că Königsbergitul ar fi spus ceva pe patul de moarte. Dar ce?

Prolegomene

Dintr-un anumit punct de vedere, e rezonabil să ne gândim că va fi zis un lucru memorabil. Mai multe argumente pledează în favoarea acestei supoziții: credea că a descoperit adevărul despre lume; era înconjurat de admiratori; a căutat deci o frază care să poată subzista multă vreme în memoria colectivă a umanității, memorie conservată în colecții de maxime celebre.

Există totuși un aspect care bruiază această imagine, anume senilitatea marelui filosof.

De-a lungul cercetării pe care o voi întreprinde în paragrafele următoare voi lua în considerare toate aceste elemente.

Vulgata filozofică ne informează că ultimele cuvinte ale Königsbergitului au fost Es ist gut (E bine). Era răspunsul la întrebarea Wie fühle Sie, Meister (Cum vă simțiți, maestre?)

Începutul scandalului

În primă instanță, teza ortodoxă a fost atacată de Boran Viandovici; filosoful muntenegrean și-a arătat convingerea că ultimele cuvinte ale lui Kant au fost Es ist so gut (E-atât de bine). Fiica lui Viandovici, Anna, mi-a mărturisit că tatăl ei a propus această teză doar pentru a face o glumă, pentru că i se părea că istoricii filosofiei au spiritele prea împăcate și pentru că-i place foarte tare Louis Armstrong. Acestea fiind circumstanțele, nu e de mirare că poziția lui Viandovici nu a beneficiat de acordul niciunui cercetător notabil. Dar ea a reușit să strecoare umbra îndoielii în certitudinile care înmuiaseră cercetarea în domeniul kantianismului. Și așa a început „scandalul morții”.

Teza teologică

Întâia voce care s-a ridicat în acest scandal i-a aparținut lui Auguste Delage, profesor de metafizică la Universitatea din Louvain. Delage a scris un foarte frumos articol în care discredita mărturiile referitoare la moartea lui Kant și susținea, ca idee principală, că acesta ar fi zis Es ist Gott (E Dumnezeu), ca răspuns la întrebarea Was fühle Sie, Meister?(Ce simțiți, maestre?).

Studiul lui Delage a fost atacat cu violență de numeroși filosofi, pentru că era în dezacord cu sistemul lui Kant. Într-adevăr, e puțin rezonabil să afirmi că Königsbergitul îl va fi văzut sau simțit pe Dumnezeu. Simțurile unui muritor – cu atât mai puțin simțurile unui muritor muribund și senil – sunt prea nevolnice pentru a percepe ființa supremă; în plus, un sceptic ar putea invoca aici argumentul iluziei: un geniu răutăcios va fi vrut să-și bată joc de Kant și-i va fi dat iluzia că-l vede/simte pe Dumnezeu.

Delage a eșuat deci în tentativa de a conforta existența lui Dumnezeu cu autoritatea lui Kant. Totuși, partea negativă a studiului său, aceea care discredita mărturiile relative la moartea lui Kant, a rămas încă în picioare. De fapt tocmai pe această parte s-a construit urmarea dezbaterii.

Teza creștină

Având aceeași aplecare religioasă ca și Delage, Armand de Plessis, profesor de filosofie morală la Universitatea Lyon 3, a scris un articol în care susținea că ultimele cuvinte ale lui Kant au fost Es ist Kute (E sutana). Intenția lui de Plessis era să demonstreze că la moartea Königsbergitului ar fi asistat și un călugăr minorit, care va fi reușit să-l convertească cu câteva minute înainte de a repauza.

Teza profesorului lyonez se lovește de două probleme insurmontabile. În primul rând, nu există nimic care să sugereze prezența vreunui călugăr în locul și la momentul în care Kant a răposat. În al doilea rând, chiar dacă s-ar fi întâmplat ca vreun călugăr (eventual minorit) să se găsească acolo, enunțul „Es ist Kute” (care este cel puțin straniu pentru un vorbitor de germană) trădează mai degrabă surpriza filosofului senil; nu poate deci fi vorba de acceptarea creștinismului.

Deși teza lui de Plessis ș-a trăit momentul de glorie, ea a fost treptat abandonată de toți cercetătorii notabili. Căci, dacă ne-am decide să acceptăm convertirea lui Kant la creștinism, ar trebui să admitem că a renunțat la propriul său sistem, ceea ce ar arunca umbra întunecata a inutilității asupra studiilor kantiene și asupra istoriei filosofiei în general.

Teza istorică

A treia teorie importantă în această gâlceavă îi aparține lui James Cornfield, profesor de istorie a filosofiei la Stanford University. După ce a studiat temeinic condițiile de viață din epoca lui Kant și după ce a reconstituit istoria orașului Königsberg, profesorul american a ajuns la concluzia că ultimele cuvinte ale Königsbergitului au fost Es ist Kot (E noroi).

Într-adevăr, în Königsberg pavajul lipsea cu desăvârșire în epocă. Apoi Kant manifesta simptomele unei manii represive datorate frustărilor celor mai diverse. Era deci obsedat de curățenie. Scenariul conform căruia un admirator al lui Kant va fi intrat în camera aproape mortuară fără să-și fi scos cizmele (de altfel imposibil de scos de către o singură persoană) suscitând astfel un acces de furie al filosofului este foarte probabil. Conjectura lui Cornfield este deci verosimilă.

Există totuși și aici o problemă. „E noroi” nu e deloc un răspuns potrivit pentru întrebarea „Cum vă simțiți”. Conjectura lui Cornfield e deci condiționată de starea mentală a lui Kant: ea este adevărată dacă și numai dacă Königsbergitul era complet senil (și maniaco-represiv).

Teoria muzicală

O altă teză, deosebit de interesantă, a venit din istoria muzicii. Ronald van Ripp, tânăr doctorand la Universitatea din Leyda, își scria liniștit teza despre muzica lui Kant; studiind ultima simfonie a acestuia, o operă neterminată, tânărul olandez și-a dat seama că nota care-ar fi trebuit să urmeze celor deja scrise era un Mi bemol. Când Kant a spus Es ist gut, voia deci să spună „Mi bemol e bun”.

Teoria lui van Ripp se lovește de aceeași problemă ca și teza lui Cornfield, anume inadecvarea răspunsului la întrebare. Dar ea este mai plauzibilă deoarece reușește să coroboreze date empirice bine atestate (anume partiturile filosofului și fragmentele credibile din mărturiile despre moartea acestuia). Condiția de adevăr este tot starea mentală a lui Kant, numai că, de data aceasta, nu avem nevoie să știm dacă Königsbergitul era în toate mințile sau senil; tot ce trebuie să aflăm este măsura obsesiei sale pentru muzică (și, desigur, câtă atenție acorda anturajului).

Teza adevărată

Teza adevărată îi aparține lui Bernard-Henri Lévy. Într-un studiu de o ireproșabilă erudiție, noul filosof a arătat că teza ortodoxă este adevărată. Kant a zis într-adevăr Es ist gut, numai că propoziția nu venea ca răspuns la vreo întrebare, ci la o amintire frumoasa ce se derula pe ecranul pleoapelor închise ale filosofului.

Multă vreme, istoricii filosofiei au considerat că Königsbergitul nu a avut nicio amintire frumoasă; credința lor a fost însă infirmată de o operă foarte documentată, realizată la vârsta maturității științifice de către Jean-Baptiste Botul și dedicată vieții sexuale a lui Kant. Sprijinindu-se pe impresionantul tom al lui Botul, Lévy arată că Immanuel Kant a avut o viață sexuală aproape normală, ceea ce explică de altfel epuizarea cerebrală de la bătrânețe și sugerează că, atunci când a spus memorabila frază, își amintea prima noapte de amor cu bucătăreasa.

Concluzii

Iată, dragelor și dragilor, cât de pasionantă poate fi știința.

Imagine de pe Wikimedia, editată de mine.