Dorințe împlinite

A fost odată ca niciodată o fetiță. Și fetița era răsfățată și mofturoasă. Și o chema Vasilica (ceea ce-n traducere înseamnă Regina). Și să te ferit sfinții părinți să nu-i fi făcut pe plac, că se și trântea pe jos și se punea să plângă și să dea din picioare până i se puneau cârcei și la ochi și la gambe.

Și într-o zi se făcu ziua Vasilicăi. Iar părinții i-au cumpărat ce-au crezut ei c-o să-i fie pe plac, o rochiță de stambă cu buline mari și roșii, un cățeluș alb și pufos și dlăgălaș de salivai când îl vedeai și o păpușă vorbitoare și un roboțel cu ochi de rubin.
- Atâta? întrebă Vasilica în timp ce sfâșia hârtia de cadou ce învelise roboțelu.
Părinții roșiră. Se simțeau prost că n-avuseseră de mai mult, dar trebuia să plătească ratele pentru poneiul pe care-l pierduse Vasilica la popa-prostu. Vasilica tăcea îmbufnată și mânjea rochia păpușii cu frișcă.
- Atâta, îndrăzni în cele din urmă tatăl, când stânjeneala tăcerii devenise mai acută decât stânjeneala strâmtorării.
- Da ce-oi mai fi vrândă? scoase capul și bunica din bucătărie.
Vasilica începu să țipe, să plângă și să lovească parchetul cu picioarele ei durdulii. O dureau călcâiele , dar asta o înverșuna și mai tare. Mama ei începu să plângă și ea, iar tatăl să-și smulgă smocuri din perciunii răriți.
- Te rog, Vasilica, zise tatăl gâfâind a neputință, ce mai vrei?
- Vreau să faci să mi se-mplinească toate dorințele! Toate!
Și-o ținu așa până-l văzu pe tătâne-su că-și pune pe el parpalacu și pleacă.

De plecat a plecat, dar unde să se ducă? La peștișorul de aur? Nu, că nu i-ar fi împlinit decât trei dorințe. La Zâna Zânelor? Nu, că trăia în altă țară. La Gavagai? Nu, că i-ar fi râs în nas. Și, tot frământându-se, tatăl Vasilichii ajunse la o apă mare. Și peste apă nu era niciun podeț. Și nici nu se vedea vreun barcagiu. Înfrânt, omul se-așeză pe marginea apei, la gingia stufului, și începu să plângă.
- Groh. Groh groh. De ce plângi, omule? se auzi o voce de bariton.
- Cine-i acolo? întrebă omul cu vocea ascuțită de suspine și de spaimă.
- Groh. Groh.
- Cine e? repetă omul, de data asta speriat de-a binelea.

Încerca să-și șteargă lacrimile cu manșetele și mijea ochii, dar degeaba, că mersese unde văzuse cu ochii până se-nserase.
- Nu mă vezi? Hi hi hi.
- Cine ești? Te rog să te-arăți.
- Sunt Hipopotămița Buclucașă, zise vocea arătându-se.
- Hm, se liniști omul.
- De ce plângi?
- Păi, începu omul să se descarce, orce-aș face pentru Vasilica nu e destul.
- Vasilica e nevastă-ta?
- Nu. E fata mea.
- Aha. Și de data asta ce n-a fost destul?
- N-a fost destul ce i-am dat. Vroia să fac să i se-mplinească toate dorințele.
- Hi hi hi, râse hipopotămița cu vocea ei de bariton.
- Da, zise omul supărat, ție-ți convine să râzi, că n-o să dai tu ochii cu ea mâine dimineață.
- Nu de asta râdeam, se făcu hipopotămița serioasă. Râdeam de cât ești de prost.
- Offf, oftă omul.
- Urcă-te pe spinarea mea, zise hipopotămița. Am să te duc la Broasca a Bătrână să-ți facă o vrajă.
Și Broasca a Bătrână îi făcu omului o vrajă și i-o dădu să i-o ducă Vasilichii. Și de-atunci au început să i se îndeplinească toate dorințele. Și nu era pe lume copil mai fericit ca ea.

Dar într-o zi, după cum probabil bănuiți, Vasilichii i-a ieșit pe nas de-atâta fericire. Se sculase ca de obicei, pe la 11, și-a-nceput să bată din picior că vrea papară. Bunica s-a grăbit să i-o prepare. I-a dus-o în cameră. În cameră, Vasilica vorbea la telefon cu Maricica.
- Da, fată, zise Vasilica…
Apoi, întorcânduse spre bunica:
- Tu ce mai stai aicea? Dispari.
Iar bunica dispăru.
- Unde e bunica? întrebară părinții când s-au întors seara de la birou.
- A dispărut, răspunse Vasilica.

Părinții nu s-au îngrijorat prea tare, obișnuiți fiind cu toanele Vasilichii. Se gândiră că poate bunica s-a dus la vreo vecină, să-i dea în bobi. Și, în timp ce se gândeau așa, adormiră, că munceau toată ziua ca să plătească rate. Vasilica, însă, nu putea să adoarmă. I se făcuse dor de bunica și voia s-o pună să-i citească o poveste de Gavagai. Dar bunica dispăruse.
- Vreau să apari, bunico, șopti Vasilica.

Dar bunica nu apăru, pentru că numai lucrurile care sunt pot să apară, iar bunica nu mai era. Și Vasilica a trebuit să se lingă pe bot de poveștile lui Gavagai.

Tablou de Velázquez (Las Meninas, detaliu), fotografie de pe Wikipedia.