În epoca străveche a redactării Metafizicii lui Aristotel, oamenii aveau corpuri și spirite. Erau fericiți să le aibă. Priveau stelele și Frumosul, mergeau la război, beau vin și nu le păsa ce erau.
Căci, ar putea întreba un monist, cine erau cei care-aveau corpuri și spirite? Ce era entitatea care avea atare posesiuni? O societate anonimă, poate, și ar fi surâs cu maliție.
Dar poate că aceste societăți anonime erau spirite care avea corpuri (de pildă pentru a se servi ori pentru a se bucura de ele sau ca să aibă ce să pedepsească). Dar același monist malițios ar putea întreba: ce sunt de fapt aceste spirite? Unde sunt ele? Cum pot să se miște în vreun fel (atâta vreme când n-au un loc numai al lor) și să le supună pe corpuri la atâtea cazne (atâta vreme cât sunt imateriale)? Și, în ultimă instanță, care e natura relațiilor care trebuie să se stabilească între spirite și corpuri? Descartes, care a tratat chestiunea in extenso, nu ne-ar putea fi de niciun ajutor.
De la atacul furios al lui Peirce și apariția unei cărți de Gilbert Ryle (The Concept of Mind), filosofii au convenit să respingă doctrina carteziană a „fantomei în mașină” și să devină moniști.
Mărturisesc că am fost monistul cel mai radical. Nu aveam stări mentale. Nu doream. Nu credeam, nu mă încredeam, nu iubeam, nu pofteam. Nimic. Deloc. Dacă mă simțeam gelos, știam că un stimul provocase o excitație în centrul nervos M12f din regiunea parietală dreaptă. Dacă aveam poftă să fac amor cu o femeie, știam că mai mulți stimuli excitaseră ansamblul paleocortexului meu (și nu numai). Și aș putea continua cu exemplele la nesfârșit.
Dar, în mod neașteptat, a trebuit să abandonez această concepție. S-a întâmplat săptămâna trecută. O femeie tocmai plecase de la mine, iar eu mă găseam într-o dispoziție contemplativă. Mi se mai întâmplă uneori. Meditam la natura Universului. Am fost intrigat să observ dualitatea tuturor lucrurilor, care sunt în același timp materie și energie. Dacă tot ce există în Univers este supus legilor, dacă tot ce există este ordonat, dacă tot ce există este organizat după o simetrie, trebuie că am o natură duală eu însumi. Trebuie deci că sunt, în același timp, corp și spirit.
Stupefiat, mi-am pus întrebarea ultimă: cine sunt? Alții, mai pricepuți ca mine, își puseseră aceeași întrebare. Fără niciun rezultat notabil. Dar eram într-o dispoziție contemplativă și am riscat căutarea unui răspuns.
Cine sunt, deci. Materia și energia nu prezintă idiosincrazii. Între mine și un scaun nu există nicio diferență. Nici între mine și înghețata de zmeură, sau femeia care tocmai plecase de la mine. Nu există nicio diferență între componentele noastre fundamentale. „Nu sunt”, am zis pierdut. Era adevărat, dar era un adevăr care-mi contrazicea toate intuițiile. „Intuițiile mele”. Care era diferența dintre „intuițiile mele” și cele ale unui ceai de menta?
Rămăsesem cu gura căscată. Fundamentele materialiste care-mi susținuseră imaginea despre lume se scufundau. Nu eram materie. Eram o manieră particulară de organizare a acestei materii. Singura diferență dintre mine și Paris Hilton, sau dintre mine și coroana regală a Angliei este structura mea. Imaterială, fără loc, și totuși peste tot. Rațională, precum sufletul cartezian. Eram o structură care avea un corp și un corp ce avea o structură.
Așa am devenit dualist.
[Fac apel la toți filosofii să încerce să refute această teorie, pe care o găsesc foarte inconfortabilă.]
Textul acesta a fost scris de filosoful francez Pierre Ducrot și prezentat la Momentum. Al III-lea Congres Internațional de Psihologie Cuantică, organizat de Boran Viandovici și găzduit de Universitatea din Podgorica.
Tablou de Nils Forsberg (Disputa dintre regina Kristina a Suediei și René Descarte), fotografie de pe Wikipedia.
