Un moșneag nebun

A fost odată ca niciodată un moșneag. Și moșneagul locuia printre ruinele unei pulberării. Și era nebun.

Pe vremuri, moșneagul fusese tânăr și sănătos, iar pulberăria era laboratorul său. Pe-atunci tânărul moșneag își zicea alchimist și nu făcea decât să scrie, să socotească și să dea foc.

- Să dea foc la ce, Gavagai?
- La ce alchimea el acolo.
- Îhî. Și?
- Și, de la atâta scris și socotit, a înnebunit. A adunat în laborator mai mulți saci cu praf de pușcă și le-a dat foc, pasămite ca să facă opera la negru.
- Și-a făcut-o?
- A făcut-o. Numai că, nebun fiind, mai bine-ar fi stat în banca lui.
- Și?
- Și anii au trecut, și-a ajuns un moșneag nebun, locuind printre ruinele unei pulberării. Și, cât era ziulica de lungă, sorta ce-i mai rămăsese din vechile manuscrise, niște terfeloage flendurite și uscate ca niște scoarțe de copac.
- Ce fel de copac?
- De mesteacăn.
- Ce-i ăla mesteacăn?
- Un copac alb, fără scoarță.
- Îhî. Și după aia?
- După aia moșneagul nu mai înțelegea ce scrisese în vechile manuscrise și se enerva și începea din nou să le sorteze. Și, azi-așa, mâine-așa, cărturarii care treceau pe lângă pulberărie au născut legenda că-n manuscrise se afla un secret. Și-au început să-și dorească să afle și ei secretul.
- Și l-au aflat?
- Nu. Dar, ca să-l afle, organizau mereu expediții, în puterea nopții, la pulberărie.
- Și nu le era frică?
- Ba da, erau îngroziți. Mai ales că pulberăria era păzită de nebunia moșneagului.
- Cum era păzită?
- Păi, cum intra cineva-n pulberărie, cum era izbit de o nălucire de-a moșneagului.
- Erau năluci zburătoare?
- Nu, erau gânduri de nebunie.
- Și?
- Și cărturarii rămâneau schilozi pe viață.
- De ce?
- De groaza. Și nu le mai ardea de secrete.
- Gavagai…
- Da.
- Tu ești cărturar?
- Nu. De ce?
- De-aia. Da tu de unde știi de năluci.
- Păi am auzit de la cineva.
- Gavagai…
- Da.
- Tu ești moșneag?

Nălucire a lui Goya (Viejos comiendo sopa), pictata pe peretele sufrageriei sale când el însuși era un moșneag nebun; fotografie de pe Wikipedia.