Povestea unui orășel

A fost odată ca niciodată un orășel. Și era așa de mic, că toată lumea-l numea după diminutiv, și chiar regreta că nu există un diminutiv al diminutivului, ca să se refere mai bine la el.

Spre deosebire de alte orășele, orășelul din povestea noastră avea particularitatea că era exagerat de mic. Și toți oamenii care-l locuiau se cunoșteau între ei, fiind înrudiți unul cu altul. Și niciunul dintre ei n-avea rude sau prieteni în afara orașului, ceea ce e nerecomandat, pentru că izolarea îngustează orizonturile, iar pacienții săi riscă să devină obtuzi precum Gavagai. Și patriarhul oamenilor din orășel, care fusese stră-străbunicul tuturor, inventase o sectă și-și obligase cu limbă de moarte toți urmașii să intre-n ea. Și membrii sectei n-aveau voie să primească-n orășel pe nimeni din afara, nici dac-avea trimitere de la ministerul sănătății sau al învățământului. Și sectanții din orășel nu recunoșteau nicio altă autoritate în afară de cea a patriarhului, care era de mult oale și ulcele.

Și într-o zi, plimbându-se prin lume, Gavagai și Pisicu au ajuns în orășel. Și singura străduță din componența lui era pustie. Iar Gavagai și Pisicu tare s-au mai minunat, pentru că, de obicei, oamenii-i întâmpină cu bucurie și cu puișori vii spre sacrificiu. Și, intrigați de primire, au început să-i caute pe locuitori. Și i-au găsit într-o căsuță, unde se strânseseră să mănânce un cadavru de găină friptă. Mai întâi am vrut să scriu „un cadavru de copil”, dar aș fi mințit, că era de găină. Și, văzându-i așa, Pisicu-a făcut
- Ssssssssssssss
ca un șarpe care-amenință. Și locuitorii s-au speriat și-au început să urle de groază și să strige
- Belzebut!! A venit Belzebut să ne ia! Buniculeee!!! Să-l invocăm pe bunicu!!
Și mai strigau și alte lucruri, dar erau penibile, iar redarea lor presupune și mai multe puncte de exclamație, așa că nu vi le mai spun.

Fotografie de Tommy Clark.