Pisicu și copiii

Au fost odată ca niciodată niște copii. Și copiii trăiau la un orfelinat, pentru că n-aveau nici mamă nici tată. Câte vreunul mai avea o mătușă, dar mătușa nu voia să-l țină acasă, ca să nu se certe cu bărbatu-său, așa că-l dădea la orfelinat.

La orfelinat, copiii stăteau în camere cu zăbrele, n-aveau voie să iasă să se joace și erau bătuți. Când vreo fetiță fura niște bani ca să-și cumpere o păpușă din cârpe, directoarea orfelinatului avea mereu grijă să i-o confiște și s-o bată cu rigla la palmă, lovind-o cu muchia și nu arar rupându-i oasele de sub palmă (carpiene și metacarpiene); și, după ce i le rupea, nici nu o ducea la doctor. Iar educatoarea de la orfelinat era o ființă la fel de rea, și-i punea pe copii să se uite la televizor numai la comedii romantice și de familie și nu-i lăsa niciodată să mute pe Animal Planet ca să se bucure de felu-n care o leoaică poate să sufoce o gazelă Thomson. Una peste alta, copiii n-aveau nicio bucurie-n viață, nici măcar bucuria de a înjura fără să fie pedepsiți pentru asta.

Și într-o zi, care-n calendar se numea 1 iunie, Gavagai și Pisicu au trecut pe lângă orfelinat și-au auzit țipete, pentru că educatoarea-l bătea la fund pe Mihăiță. Mihăiță furase niște dulceață de trandafiri din cămară, și merita bătut la fund, numai că, de fapt, furase dulceața pentru că nu primise niciodată ceva dulce, și era și el curios să guste ce gust are gustul dulce, așa că nu mai e clar dacă merita bătaia.

- Mmm, ce m-aș mai juca cu copiii-ăștia, zise Pisicu privind peste gard de pe umărul lui Gavagai.
- Și cum te-ai juca cu ei? întrebă Gavagai.
- Păi i-aș alerga umpic, ca pe-un stol de puișori.
- Foarte frumos, râse Gavagai. Dar să nu-i mănânci.
- Nu-i mănânc, zise Pisicu întristat.
- Promiți?
- Promit, răspunse Pisicu și se-avântă în mijlocul stolului de copii care râdeau văzând cum plânge Mihăiță.

Și Pisicu i-a alergat pe copii ca pe niște puișori; și, când prindea vreunul, îl mușca de ceafă, dar îi dădea drumu înainte să-l omoare sau să-l doară. Și copiii erau tare speriați, dar, când au văzut că Pisicu nu-i mănâncă, au început să râdă și să bată din palme, și să fugă prin curtea orfelinatului.

Și, când s-a plictisit de alergat copii, Pisicu s-a dus la Gavagai și i-a zis
- OK, hai să mergem.

Fotografie de Javier Corbo.