Băiețelul fără cap

A fost odată ca niciodată un băiețel fără cap. Și băiețelul nu fusese dintotdeauna fără cap, ci numai de când Răducu și Miruna îi mâncaseră capul ca o varză chinezească.

Trăind într-o poveste, băiețelul cu capul ca o varză chinezească n-a murit atunci când cei doi vecini răi i-au mâncat foile din cap, ci, după cum desigur v-ați dat seama, s-a prefăcut în băiețelul fără cap.

După ce Răducu și Miruna i-au mâncat toată varza din cap, băiețelul fără cap a căzut, pentru că nu mai avea urechi interne cu statociști și nici ochi, ca să-și mențină echilibrul.

- Ce-ai? Ți-e rău? îl întreba surioara lui care-ncerca cu slabele ei puteri să oprească leagănul din mișcarea pendulatorie. Răspunde-mi. De ce nu-mi răspunzi? zise ea reușind și sărind din leagăn ca să se ducă lângă el.

Ca s-o zic pe-aia dreaptă, băiețelul fără cap nu răspundea pentru că nu mai avea gură (era deja pe jumătate digerată în stomacul aproape stricat al Mirunei). Dar surioara nu știa asta, fiind mică și prostuță. Și nu știa nici măcar că degeaba vorbea cu el, că băiețelul fără cap n-o auzea. Și chiar dac-ar fi auzit-o, prin vreun tertip narativ care să-i dea urechi de greiere, tot n-ar fi-nțeles ce reprezintă sunetele scoase de acel lucru cu aparat dentar și botine, pentru că băiețelul fără cap nu mai avea nici creier.

Neștiind toate astea, surioara se-ncăpățâna să-l ridice pe băiețelul fără cap. Și, după ce-a reușit, băiețelul a început s-alerge pe lângă leagăne și după aia printre blocuri, ca o găină cu gâtul tăiat. Și-așa aleargă și-n ziua de azi prin lume.

Și oamenii care l-au văzut (gavagai și Pisicu) au inventat legenda băiețelului fără cap, care spune că băiețelul aleargă prin lume c-un scop și c-o speranță, anume să se-ntâlnească c-un zmeu blând și cu șapte capete, care să-i dea și lui unul.

Fotografie de Richard Elzey.