Fata din două silabe

A fost odată ca niciodată o fată. Și fata era din două silabe. Și, dacă te-ai fi uitat mai bine la ea, ți-ai fi dat seama că nici măcar din două silabe nu era, ci dintr-una singură care se repeta, ceea ce producea un efect drăguț.

Conștientă de efectul drăguț al repetări unicei silabe din componența ei, fata din două silabe își trecea timpul bucurându-se că are senzația că-i un fluturaș zburând din floare-n floare. Dar fluturașii care zboară din floare-n floare au o viață tare scurtă, la fel de scurtă ca timpul în care spui un nume dintr-o singură silabă care se repetă. Și la fel de scurtă a fost și viața bucuriei fetei din două silabe.

Într-o zi, Gavagai și Pisicu se plimbau prin lume. Și-au făcut ce-a făcut și s-au întâlnit cu fata din două silabe.
- Bună ziua, Gavagai, zise fata din două silabe. Hiiiiii… el e Pisicu?
- Bună ziua, răspunse Gavagai. Da, el e Pisicu.
- Mrrrr, zise Pisicu, și nu fu foarte clar dacă zisese „mrrrr” pentru că se bucura s-o cunoască pe fata din două silabe sau pentru că-și dăduse seama ca bucuria ei e ca un fluturaș.
- Eu sunt fata din două silabe, zise fata. Și bucuria mea e ca un fluturaș.
Și-n clipa-n care-a zis „fluturaș”, Pisicu a deschis gura și i-a răpit bucuria.
- Ce nume urât ai, zise Pisicu cu cruzime nedisimulată.

În colțul ochiului stâng al fetei din două silabe se născu o lacrimă. Lacrimile se nasc astfel: în clipa-n care ți se răpește bucuria, locul pe care-l ocupa este umplut cu tristețe; tristețea e ca o oala cu apă și cu legume pusă pe foc pentru supă, adică fierbinte și mirosind urât și făcând aburi; și aburii tristeții urcă spre ochi și, când ating suprafața rece a ochiului, se condensează într-o picătură de supă; și picătura de supă se numește lacrimă.

Pisicu s-a bucurat foarte tare când a văzut că fata din două silabe începe să lăcrimeze. Pentru că nu fusese crud cu-adevărat, ci doar simulase cruzimea, ca să se-amuze, iar picătura de supă din ochiul stâng al fetei din două silabe îi arăta că simulase foarte bine, ceea ce-l făcea foarte mândru de el. Și Gavagai a fost și el mândru de Pisicu, dar se gândea și la bucuria muribundă a fetei.

- Să știi că Pisicu glumește, zise Gavagai, iar Pisicu zâmbi cum zâmbește mereu, numai că de data asta cu bunătate.
- Dar are dreptate, zise fata. Am un nume foarte urât. Poți să-mi dai altul?
- Ai un nume foarte frumos. Și n-o să-ți dau altul.

Oala cu tristețe începu să clocotească și mai tare, ceea ce o făcu pe fata din doua silabe să plângă în hohote. Hohotele apare atunci când aburii de supă sunt așa de groși că nu mai poți respira și respiri sacadat și respirația sacadată se numește, în unele contexte, „hohote”.

- Te rog, nu mai hohoti, zise Gavagai, și-n timp ce zicea asta Pisicu râdea în hohote, pentru că-l amuza să vadă că cineva poate sa plângă din cauza unui nume.
- Îmi dai un nume?
- Nu, răspunse Pisicu în locul lui Gavagai, iar fata din două silabe hohoti și mai tare și aproape că nu mi putu să respire.
- Te rooooooooog, zise fata, în timp ce Gavagai nu mai știa ce să facă, iar Pisicu se juca cu un cadavru de fluturaș.
- Dar ai un nume foarte frumos, zise Gavagai.
- Da, foarte frumos, întări Pisicu chicotind, ceea ce provocă un nou acces de hohote.

Văzând că n-o scoate la capăt nici cu Pisicu și nici cu fata, Gavagai se hotarî.
- Bine, zise el hotărât. O să-ți dau un nume. Sau mai bine nu, se nehotărî el, ceea ce o făcu pe fată să scoată un sunet ciudat, pentru care nu există încă literă și care se găsește undeva între „î” și „ă”. Mai bine ia-ți singură ce nume-ți place.

Și, din ziua aceea, fata din două silabe își trece vremea citind dicționare onomastice. Și, de câte ori găsește vreun nume drăguț ca un fluturaș, vine la Pisicu să-l întrebe dacă-i place.

Fotografie de Cornelia Kopp.