Fata din casa vagon

Fata din casa vagon e o carte scrisă de Ana Maria Sandu și apărută la Iași prin publicare. Cartea pleacă de la convingerea autoarei că există o écriture-femme și își propune să ne convingă și pe noi de asta.

Eroina principală a cărții este Lăcrămioara (simbol al purității, al prospețimii primăverii și al sensibilității). Lăcrămioara e numai de-o șchioapă în momentul în care se amorsează narațiunea, și sunt tentat să scriu că așa și rămâne, fiind pitică, dar nu e adevărat. Ce e însă adevărat e că Lăcrămioara locuiește cu bunica ei, pentru că părinții au părăsit-o. În desele-i și lungile-i plimbări prin pădure, Lăcrămioara e adesea tentată să creadă că părinții au părăsit-o pentru că a fost rea și și-a pătat rochița albastră de duminică cu cremă de fursecuri, însă autoarea are grijă să ne-anunțe că e o credință falsă; de fapt părinții Lăcrămioarei au plecat cu un circ, după ce un clovn le-a promis că-i ajută să treacă granița. Dar Lăcrămioara nu știe ce-i aia graniță și preferă să creadă c-a fost rea.

În genere, Lăcrămioara nu știe o grămadă de lucruri, fiind pură și de-o șchioapă. Tot ce știe e că locuiește cu bunica ei, la marginea pădurii, într-un vagon de marfar nemțesc dezafectat.

- Ce-i ăla marfar nemțesc dezafectat, bunico?
- E un tren nemțesc de marfă.
- Și ce-i ăla nemțesc?
- Care vine de la nemți.
- Și ce sunt nemții?
- Nemții sunt niște oameni îmbrăcați în verde.
- Bunico…
- Ce mai e?
- Nemții sunt copaci?
- Nu, prostuțo, sunt soldați.

Am citat acest dialog ca să vă faceți o idee despre cum decurgea conviețuirea dintre Lăcrămioara și bunica.

Lăcrămioara și bunica mai conviețuiau și cu alți oameni, personaje secundare, pentru că vagonul în care locuiau nu era desprins de tren. Și-n fiecare vagon locuia altă familie. Și când a venit un brigadier să vadă cum conviețuiesc oamenii care locuiau în marfar a fost mulțumit și a tencuit pereții vagonului (e bine să zic pereții vagonului?) și i-a văruit în galben și alb și a declarat că trenul e o casă-vagon.

Casele-vagon se deosebesc de alte case prin aceea că sunt lungi și subțiri și, ca să traversezi casa, trebuie să treci dintr-o cameră într-alta. O casă-vagon decomandată este o imposibilitate constructivă. Iar brigadierul știa asta, dar, sadic fiind, a făcut uși între toate vagoanele trenului, iar oamenii care conviețuiau acolo au rămas lipsiți de intimitate.

Poate vă gândiți că intimitatea nu e mare brânză de burduf, dar pentru Lăcrămioara era șvaițer. Era astfel pentru că, în timp ce brigăzile de tineri detașați de la Bumbești-Livezeni tencuiau trenul, Lăcrămioara creștea ca o floare de păpădie în bătaia soarelui, și ajunsese la pubertate și simțea că are nevoie de ceasurile ei de singurătate. Problema Lăcrămioarei era cu atât mai dificilă cu cât pădurea de lângă casa-vagon se transformase într-un desiș de tufișuri și un cartier în plină expansiune. Și, când Lăcrămioara s-a aventurat în desișul de tufișuri, s-a trezit violată de un soldat care nu era neamț. Casa-vagon se dovedește deci a fi o casă-vagin, punând în valoare întreaga simbolistică a tranzitului.

Narațiunea este stăpânită cu o mâna fermă dar în același timp delicată, ceea ce produce efecte agreabile la lectură. Singura problemă pe care aș putea s-o găsesc e că acțiunea cărții nu este datată explicit.

Fotografie de Sam Howzit.