Despre cum își beau Șoriceii ceaiul

Io, de fel, nu beau ceai aproape niciodată, da-mi place foarte tare să mă uit cum bea alții. [Alții, când bea ceai, zici că bea alceva, așa importanți se crede.] Cu toate că nu beau, sunt invitat adesea-n ceainărie sau în casa cuiva, unde trebuie să refuz politicos ceașca ce mi se pune-n față fără a mai fi întrebat dacă vreau. Gata și introducerea.

Așa fiind io, s-a brodit ca Șoricelu să mă invite "la un ceai". Și m-am dus, pentru că Pisicu, din cine știe ce motive, m-a rugat să mă-mprietenesc cu familia Șoriceilor.

De cum am intrat, mi-am dat seama că Șoricelu are casă grea, cu nevastă casnică și unșpe copii. Copiii sunt toți de-aceeași vârstă – adică unșpeți, dar ăsta nu-i lucrul cel mai de mirare din casa lor. Soția e mică și cafenie, urâțică, și are mustăți. Când vine cineva-n vizită se-agită ca o găinușă de baltă, nu știe pe unde să-și ascundă șorțu și șervetu și devine dureros de conștientă că-i miros mâinile-a ceapă. Șoricelu muncește cu ziua, pe unde-apucă, și tot ce câștigă e înfulecat pe dată de unșpeți.

Îndată după ce-am intrat în casa Șoriceilor am fost poftit să șed și m-am trezit, în ordine, cu vreo șase dintre unșpeți în cârcă și c-o ceșcuță de ceai în față.

Ceșcuțele Șoriceilor sunt făcute din coji de nuci scăpate din gheare de ciori – Șoriceii fiind, așa cum am mai spus, săraci. Apa o fierb într-un cazan mare făcut dintr-o cană de tablă. Focul, din câte mi-a povestit Șoricica, îl aprind cu mucuri de țigări. Din fericire cei unșpe unșpeți se tem de foc; s-au învățat minte de când al șaptelea, George, și-a ars mustățile-n flacăra de sub omletă. Și cam atât am aflat despre familia Șoriceilor.

Cât despre ceai, Șoriceii bea numai din cel făcut din frunze. Iau frunzele, le pun pe fundul ceșcuței din coajă de nucă și toarnă peste ele apă fierbinte. Așteaptă puțin, să se răcorească, apoi ridică ceșcuța cu ambele mâini, mustăcesc un pic, sorb zgomotos și plescăie, adică le place.

Fotografie de Emma Paperclip; desen de Eugen Hartung.