Mlaștina fermecată

A fost odată ca niciodată o mlaștină fermecată. Și mlaștina fermecată era din miere. Și, dac-ai fi intrat în miere n-ai mai fi putut să ieși, și-ai fi murit acolo sufocat, cu gura plină de miere și cu aciditate sporită-n stomac.

La început, mlaștina fermecată fusese o mlaștină ca oricare alta. Se compunea din noroi îmbibat cu apă și era acoperită cu o pojghiță fie de apă fie de pământ uscat și-nșelător. Dacă ai fi avut curajul necesar și dac-ai fi reușit să supraviețuiești după ce te scufundai în ea, ai fi putut spune că, adânc în noroi, erau îngropate ferigi uriașe de dinainte de preistorie. Da n-ai fi avut curajul necesar. Și nici n-ai fi supraviețuit.

În vremea aia, în mlaștină trăiau broaște și libelule și musculițe mici și berze. Libelulele le mâncau pe musculițe, broaștele le mâncau pe libelule, berzele le mâncau pe broaște, iar mlaștina le mânca pe berze ca să aibă cu ce să hrănească alte musculițe și circuitul vieții în mlaștină să poată să se-nscrie în limitele normalității. Era deci o mlaștină hulpavă și lacomă, dar și răbdătoare, că nu mânca toate berzele deodată. Dac-ai fi avut răbdare și-o viață foarte lungă la dispoziție să stai și s-o observi, ai fi putut conchide că mlaștina era ca un animal primitiv, lacom și răbdător.

Dar mlaștina nu era întocmai cu un animal primitiv. Mlaștina era foarte bătrână și deci și foarte înțeleaptă. Se uita cu drag la libelulele care le vânau pe musculițe și le boscorodea pe broaște când cântau prea tare-n falset. Mlaștina era ca o bunică urât mirositoare.

Ca orice bunică, mlaștina se mai plictisea de nepoțeii cu care se hrănea zi de zi. Și tare și-ar mai fi dorit să mai fie și altceva și nu doar o mlaștină mărginită de smârcuri. Dar nu poți să fii altceva decât ești, și mlaștina știa asta, fiind foarte bătrână și înțeleaptă.

Desigur, din când în când, ca-n viața oricui, în viața mlaștinii se-ntâmplau și bucurii. Ca atunci când a prins o căprioară și-a-nghiţit-o. Sau ca atunci când l-a-nghițit pe Ionuț. Dar aceste momente erau rare. Și mlaștina știa asta, că observase. Și era foarte tristă.

Și într-o zi, văzând cât de nefericită este mlaștina, o zână bună a venit în zbor, gândindu-se c-a sosit sorocul să descrețească fruntea plină de noroi a bunicii urât mirositoare.

- Sărumâna, bunicuțo, zise zâna.
- Bul bul bul, bolborosi mlaștina. (Nu mai vorbise de mult și nu-și mai controla prea bine vocea, ca o bătrânică ce refuză să se ducă la azilul de bătrâni și stă singură săptămâni la rând.)
- Am văzut că ești foarte tristă, zise zâna cu glas de clopoțel. Nu vrei să te-ajut?
- Bla da, răspunse mlaștina.
- Uite, pot să-ți îndeplinesc trei dorințe.

Tare s-a mai bucurat mlaștina. Auzise ea c-ar fi o persoană care umblă prin lume și-mplinește câte trei dorințe celor interesați, da credea că-i vorba de-o broscuță de aur, nu de-o zână-naripată cu glas de clopoțel. Dar, fiind bătrână și-nțeleaptă, știa că calul de dar nu se caută-n gură, așa că s-a grăbit s-accepte oferta zânei.

- Aș vrea să fiu o mlaștină fermecată, zise mlaștina. O mlaștină de miere, care s-atragă toate muștele din lume, ca să vină tot felu de animăluțe să se hârjonească prin smârcuri, ca să vină vânători și echipe de salvare și garda civilă, și-apicultori, și copii care să mă mângâie și să-și lingă degetele, și fecioare care citește reviste care le spune că dacă nu fac baie-n lapte și miere le crește-un coș taman pe nas…

Ca orice bunicuță, mlaștina avea defectul de a se-ntinde la vorbă. Și, cum se-ntindea ea așa, zâna a și prefăcut-o-ntr-o mlaștină fermecată și din miere.

Dar, când noroiul îmbibat cu apă s-a prefăcut în miere, broscuțele s-au speriat foarte tare și hop, au sărit în sus. Iar una dintre ele, sărind, a dat nas în nas cu zâna. Și hap, a înghițit-o. Și-apoi a căzut pleosc în miere și s-a scufundat și-a murit sufocată. Și la fel s-a-ntâmplat și cu celelalte broscuțe. Și cu brotacii. Și cu berzele.

Iar mlaștina a rămas o mlaștină fermecată și de miere. Și muștele-au venit, da nu le-a plăcut mierea, c-avea un gust acrișor și deloc plăcut la gust. Și-au plecat în treaba lor, de unde veniseră.

Și mlaștina a rămas singură și fermecată, și nimeni nu vrea s-o vadă, că-i scârbos să vezi multă miere adunată laolaltă.

Fotografie de Khalid Al-Haqqan.