Despre cum s-a ales Ivan Ivanovici cu o râșniță-n cap

Într-o dimineață de noiembrie, pe un ger de crăpa capul caprei, Ivan Ivanovici se trezi cu gândul să se ducă la slujbă. Era un gând cu totul obișnuit. Lui Ivan Ivanovici i se-ntâmpla foarte rar să aibă gânduri neobișnuite. Gândurile neobișnuite răsăreau numai când era Boran Viandovici prin preajmă. Dar acum Boran Viandovici nu era prin preajmă. Era tocmai la Podgorica, predând celor 3 studenți ai săi. Nu e deci de mirare că Ivan Ivanovici avea numai gânduri obișnuite.

După ce se gândi c-ar trebui să se ducă la slujbă, Ivan Ivanovici se ridică în capul oaselor, dârdâi puțin și se duse spre baie. Ce-a făcut în baie e treaba lui, și n-are rost să ne preocupe. După ce și-a făcut treaba, Ivan Ivanovici s-a-ntors în dormitor, s-a îmbrăcat, s-a uitat în oglindă, a mers în bucătărie, și-a preparat un ceai pe care l-a băut repede, a mâncat puțină hrișca, a înfulecat două oo fierte și câteva răchițele și a plecat. În tot timpul ăsta, Ivan Ivanovici n-a gândit nimic. Dacă ar fi gândit, aș fi avut grijă să vă spun.

Când a plecat însă, Ivan Ivanovici s-a gândit să-ncuie ușa. Ivan Ivanovici se temea de hoți și credea că are temeiuri să se teamă. După ce a încuiat ușa, Ivan Ivanovici a chemat liftul, a ieșit din bloc și s-a îndreptat către stația de troleibuz. În stație nu era nimeni. Ivan Ivanovici a început să aștepte răbdător.

Mi se pare cel puțin interesant că cineva poate începe să aștepte. Mă face să mă gândesc că așteptarea are un moment inițial T₁ și un moment final T_n. Momentul T₁ ar trebui să fie clipa-n care așteptătorul (cel care așteaptă) ajunge în locul de așteptat (caci oamenii așteaptă într-un singur loc; e absurd să spui "te-am așteptat pe strada Lomonosov, între piața Krupskaia și piața Buharin"). Când spui că cineva începe să aștepte, spui de fapt că a ajuns în locul în care va aștepta. Este deci absurd să spun că Ivan Ivanovici a început să aștepte după ce a ajuns în stație. În realitate, Ivan Ivanovici a început să aștepte ajungând în stație.

Momentul final al așteptării, T_n, este cel puțin la fel de interesant. Dacă te-ai plictisit de așteptat și nu mai vrei să te întâlnești cu lucrul sau persoana așteptată și pleci, așteptarea se încheie în momentul în care părăsești locul de așteptat. Dar când se termină așteptarea dacă întâlnirea se produce? În clipa-n care-l vezi pe Foma Feodorovici venind sau în clipa-n care-l saluți? În clipa-n care vezi troleibuzul, sau în clipa-n care te urci în el? Dar să lăsăm aceste gânduri neobișnuite, căci e puțin probabil ca ele să-i fi trecut prin cap lui Ivan Ivanovici.

Ivan Ivanovici nu se gândea la așteptare. El aștepta pur și simplu. Aștepta și tropăia ușor, bătătorind zăpada proaspătă. Chipurile ca să nu-i înghețe picioarele. Sur ces entrefaits, în stație apăru o babă.
- Frig, zise baba.
- Da, zise "da" Ivan Ivanovici.
Tăcură amândoi, fericiți c-au îndeplinit această formă de politețe specifică orașului Minsk. În Minsk, atunci când aștepți troleibuzul și nu ești singur în stație, e frumos să remarci că e frig.

Ivan Ivanovici și baba tropăiau răbdători, bătătorind zăpada proaspătă și așteptând troleibuzul. Din blocuri se deversau oameni. De fapt, din blocuri nu se deversau oameni, dar e și ăsta un fel de a spune ceva. Stația se aglomera în fiecare moment, iar Ivan Ivanovici și baba nu mai pridideau să spună "frig" și "da". În cele din urmă, așteptarea luă sfârșit.

Ivan Ivanovici se sui în troleibuz și reuși să obțină lucrul pe care-l râvnea, anume o palmă de bară de care să se țină ca să nu cadă peste cineva și căreia nu i-ar mai fi dat drumul nici măcar dacă l-ar fi rugat Rosa Luxemburg. Mulțumit, încetă să mai gândească. În timp ce nu gândea nimic, Ivan Ivanovici auzi o râșniță uriașă.

Ce ciudat, gândi Ivan Ivanovici. De unde și până unde s-aud o râșniță uriașă. Zici c-ar fi Boran Viandovici prin preajmă.

Gândind acestea, Ivan Ivanovici se uită bănuitor prin preajmă (prin troleibuz, care va să zică). Dar, prin preajma, nici urmă de Boran Viandovici.

Ce ți-e și cu gândurile-astea, gândi Ivan Ivanovici. Auzi, râșniță uriașă. De unde și până unde s-aud o râșniță uriașă?

Dar oricât s-ar fi întrebat, adică oricât ar fi repetat întrebarea, Ivan Ivanovici nu reușea s-alunge râșnița. Deh, gândi el (gândea adesea "deh" atunci când nu înțelegea ceva; după ce gândea "deh" se împăca cu situația), împăcându-se cu situația.

Zgomotul de râșniță persistă și după ce Ivan Ivanovici se dădu jos din troleibuz. Îl urmări până în birou. I se cuibărise adânc în cap, și nu mai voia să iasă cu niciun chip.
- De ce-ai întârziat, tovarășe Ivan Ivanovici? întrebă mecanic Foma Feodorovici.
- Păi să vedeți, Foma Feodorovici, m-am ales c-o râșniță-n cap.
- Deh, zise Foma Feodorovici.

Forografie de Alexandr Kuznețov.