gavagai.ro

Muzeul Dumnezeului ales al Nepalului

Cultura 2.0

Cultura 2.0

Albert Labarre, Histoire du livre, Paris, PUF (Que sais-je?), 2001

Cartea lui A. Labarre relatează propria sa scriere. Avem în față un exemplu foarte rar de reflexivitate nutrită de un narcisism asumat.

La fel ca noi toți, adolescentul Labarre a visat să scrie Cartea, opera ce avea să zguduie cultura din temelii, să-i dea jos tencuiala și să-i împrospăteze finisajele, sau, de ce nu, s-o demoleze și să clădească altă cultură, pe fundația unei noi estetici.

Această dorință, firească, după cum spuneam, este produsul unui fenomen psihic studiat în amănunt: după ce trece peste șocul că lumea nu se reconfigurează întotdeauna după bunul său plac, adolescentul cade într-o depresie tenebroasă și capătă convingerea că acțiunile sale rămân fără niciun ecou și că, în general, e neputincios; singura lumină ce se întrevede în acest orizont maniacal este dorința de a schimba lumea (sau măcar o parte a acesteia), de a adapta universul la propria sa inadecvare; treptat însă, majoritatea adolescenților învață ce trebuie să facă pentru a obține reacții (foarte rar cele așteptate, dar totuși reacții) din partea celor din jur, iar dorința de a demola lumea și a o recompune după asemănarea chipului lor acneic se estompează.

Spre marea bucurie a cititorului, Albert Labarre n-a fost deloc adolescentul tipic. Dimpotrivă, a trecut pragul tinereții conservând întreaga prospețime a inadecvării și s-a dedicat operei monumentale de a schimba cultura.

Pentru început și-a cumpărat un caiet studențesc (de matematică) și s-a apucat să redecteze Prolegomenele cărții (la fel ca toți tinerii inadecvați și cu pretenția de a schimba cultura, Labarre spune că l-a citit pe Kant și că i-a plăcut). În acest context, a încercat să schițeze o nouă estetică și să picteze o frescă a culturii pe care voia s-o demoleze. Apoi, ezitant, și-a dat seama că trebuie să determine condițiile de posibilitate ale cărții și să stabilească dacă lumea (în general) și cultura (în special) pot fi demolate și reclădite. Și-a cumpărat alte caiete și-a început să scrie Critica cărții, Critica culturii și Critica lumii. A capătat conștiința dureroasă că toate criticile sale sunt scrise „din interior”, captive în lumea și cultura pe care voia să le reconfigureze. A fost tentat să inventeze un nou limbaj, mai clar și mai poetic.

Descrierea acestei rătăciri, care ni-l arată pe Labarre țopăind printre curente filosofice, ocupă partea centrală a Istoriei cărții și este delicioasă - cu atât mai mult cu cât autorul pare să nu înțeleagă nimic din ce citește.

Către finalul cărții, Labarre ajunge la serenitatea maturității, având convingerea că este un neînțeles. Ajunge să creadă că materializarea cărții visate în adolescență înseamnă de fapt propria ei estompare (și viceversa), la fel cum o clădire apare în toată majestatea ei după demolarea schelelor care au ajutat la construcție. Cititorului îi este indusă așteptarea resimțirii unei zguduiri lăuntrice la finalul lecturiiIstoriei cărții, iar textul de pe coperta a patra îl informează că, dacă n-a dobândit o nouă idee de cultură și de lume, înseamnă că n-a înțeles nimic din demersul lui Labarre.

O carte extrem de amuzantă, de un comic neasumat dar stenic.

Willem van der Vliet, Savant studiind, cu figuri și măști, imagine de pe wikipedia.