A fost odată ca niciodată un om. Și omul era firesc. De fapt nu se gândea niciodată c-ar fi firesc, și tocmai asta îl făcea să fie. Era pur și simplu. Ca o plantă. Sau ca un sunet.
Omul ăsta de care vă povestesc avea o apucătură. Când spun „apucătură”, sugerez o judecată de valoare. Dar omul din povestea noastră nu credea nimic despre ea. O realiza și basta, la fel cum realizează brăduții fotosinteza. Găsesc că-i important să notez toate lucrurile-astea, nu atât în perspectiva grozăviilor care-au să urmeze, ci pentru că vă spun o poveste relativistă. Dar să trec peste pisălogeală și să revin la firul poveștii.
Omul, vă spuneam, avea o apucătură urâtă, anume că vedea câte-un cod în spatele fiecărui lucru. Îi spusese lui cineva că-n spatele lucrurilor stau coduri, și de-atunci le căuta cu înverșunare. Dacă vorbeai cu el, își muncea mintea să-nțeleagă ce vrei să spui de fapt. Dacă vedea o frunză, încerca s-o reducă la niște coordonate dintr-un plan. Dacă mergea la un meci de volei, ajungea să se-ncurce într-un hățiș de propoziții de Newton și nu-l mai puteai scoate de-acolo cu nici o macetă ecriturală. Era, cum ați spune, un om esențialmente nefericit.
Nefericirea e o condiție a minții care nu e mulțumită cu ceea ce i se oferă ca prezență. [Ăsta-i un lucru bun de ținut minte în caz că-ntâlniți fete existențialiste sau băieți sartrieni.] Nefericirea e, altfel spus – mai metaforic, o pătură de alge năpădind o minte și-ajungând s-acopere tot orizontul. Și să miroasă. Și s-atragă muște, că tot ziceam de Sartre.
Nefericirea omului nostru, pe de altă parte, era doar un obiect descriptiv. El habar n-avea de existența ei. Când nu te gândești deloc la tine, n-ai cum să știi că ești nefericit. Nu știi nici măcar că ești ciufulit. Știi doar să-ți vezi de treaba și să cauți coduri.
Și într-o zi, când n-avea altă idee, omul nostru se-apucă să caute coduri în spatele codurilor. Dacă, s-a gândit el în mintea lui nefericită, codurile sunt lucruri, ceea ce și sunt, înseamnă că au în spatele lor alte coduri. Și din acel moment s-a prăbușit într-un abis.
Aceste prăbușiri în abis sunt asociate adesea cu nebunia. Sau cu anafoarele (entități hegeliene reprezentând fenomenal călătoria spiritului către cunoașterea de sine). Privite prin ochii noștri, din afară, prăbușirile și abisurile par niște lucruri întunecate, rele și amenințătoare. Dar, când ești în mijlocul lor, ai senzația că trăiești într-un caleidoscop. Și-ți treci vremea reconfigurând realitatea. În paragraful ăsta puteți să mă credeți pe cuvânt.
Captiv în ocheanul lui magic și reconfigurând codurile lumii, omul despre care vă povestesc era mai puțin nefericit; găsise un loc pe care putea să-l facă al lui și-l reconstituia fără încetare, afundându-se-n obiectele structurilor obiectelor structurilor care compun sintaxa lumii.
Lumea este o entitate ordonată. Cel puțin așa se vede ea din punctul meu de vedere, care este absolut. Este compusă dintr-o textură elastică de legi, de care se-agață evenimente și oameni ca niște fire de praf sau scame. În esența ei, lumea e ca o pereche de colanți lucioși. Realitatea elasticității structurilor fundamentale ale lumii a fost înțeleasă anevoie de mințile rigide ale oamenilor. Ei căutau ceva ideal și fix și static, cristalin, mineral, rece, pur și minimalist (vă descriu, desigur, universul newtonian), dar au găsit ceva mai complicat și haotic. Sau elastic, după cum și-a dat seama omul nostru captiv în caleidoscopul lui.
Ajuns aici, la ideea elasticității lumii-ca-o-pereche-de-colanți-negri-și-lucioși, omul s-a văzut nevoit să se oprească epuizat. Încercase de multe ori să găsească un cod în spatele colanților (s-ar fi mulțumit și cu o ființă suprema care să-i îmbrace), rotise caleidoscopul din toate segmentele, dar totul a fost în zadar: modelul elasticității lumii nu se putea reduce decât la el însuși, la fel ca 1 în mulțimea numerelor naturale. Lucrul ăsta era mai enervant decât un coleg răutăcios care trage cu scoabe din hârtie în timpul orei de geometrie, dar trebuia să se împace cu ideea. Și, împăcându-se cu ideea, s-a vindecat și de apucătura aia urâtă, numai că s-a ales cu dorința de-a se face dumnezeu și de-a trage lumea de capete, cum trăgeam noi bucățelele de elastic deșirate când eram ceva mai mici.
José de Páez, Distrugerea misiunii Sf. Sabá din provincia Texas, imagine de pe Wikipedia.
