Un bătrân pe un fotoliu, ținând în brațe o pisică. Pare adâncit în gânduri. Putem presupune că meditează la natura cuvintelor; că-și amintește lucruri calde și intime din trecutul lui; că fantasmează. Fotoliul în care se-afundă e adânc și masiv. În penumbra din cameră pare vișiniu. Încăperea e nostalgică. Uneori pare tristă, dar e numai o aparență. E încărcată de relicve, urmele unei treceri, flacoane cu amintiri prăfuite, cu etichete din ce în ce mai neclare.
Din locul din care-l privim, bătrânul pare închis într-un cub de sticlă. Sticla, transparența ei, e foarte importantă în textul ăsta. De-aia vorbeam de flacoane. Sticla este emblema descrierii. Arată și închide, deformează și-ți taie degetele, și mai ales îți reflectă imaginea, o integrează în locul pe care ți-l deschide. Sticla înăbușe sunetele, îți propune o pantomimă grotescă și te invită să faci presupuneri. Când descriem, nu știm niciodată ce se întâmplă cu adevărat în interiorul cubului de sticlă. Descrierea nu oferă decât un instantaneu, pe marginea căruia putem să brodăm, sau pe care-l putem abandona într-un cufăr prăfuit. (Și praful e important în textul ăsta.) Descrierea ne ascunde dinamica fenomenelor, dar ne și ferește de dezamăgiri.
Să spargem acuma cubul de sticlă și să trecem de partea ceastălaltă a descrierii. Să ne strecurăm în încăperea bătrânului, să ne ascundem în spatele fotoliului său masiv și matern și să-i ascultăm gândurile.
La început, bătrânul se gândea la cea mai comodă poziție pentru pisică și la cum ar putea să rămână nemișcat, ca să n-o trezească. Apoi s-a gândit că e ca-ntr-o descriere. A zâmbit în el, a mângâiat pisica și a gândit textul ăsta.
Rembrandt, Bătrân în fotoliu. Imagine de pe Wikipedia.
