Abu-Hayun Musa al-Geber n-a existat niciodată. A locuit la Bagdad, la curtea lui Harun al-Rashid, unde a îndeplinit funcția de teolog oficial al califatului. Era slab, își tăia barba foarte scurt și adora curmalele. A posedat o minte sintetică. Îi plăcea să-și minuneze prietenii cu fel și fel de idei trăznite. La fel a făcut și cu posteritatea.
Pentru ibn-Geber (a nu fi confundat cu tatăl său, personaj fantomatic al Evului Mediu apusean), oamenii sunt automatele imaginilor unor personaje de film. Niște năluci.
Materia, credea ibn-Geber, se compune din atomi identici între ei. La fel și spațiul. Viața acestor atomi durează o clipă. Timpul este o suită discretă de acum-uri. Lumea este ca o peliculă cinematografica, cu cele 25 de cadre pe secundă ale sale. Calitățile lucrurilor, ceea ce face ca ceva să fie Elisabeta a II-a, altceva să fie Gavagai și altceva să fie brânză de burduf*, sunt doar accidente ale atomilor. Aceste accidente trăiesc la fel de puțin ca și atomii, adică un acum.
Pentru ca lucrurile să dăinuie în timp iar fenomenele să fie „continue”, este necesar ca Allah să recreeze, clipă de clipă, totalitatea atomilor și a accidentelor lor. Lumea în act este expresia permanentă a voinței continue a lui Allah. Dacă Allah ar înceta să recreeze lumea, ea ar dispărea ca umbra unui vis.
Pe ibn-Geber nu-l interesează consecințele de ordin moral ale doctrinei sale. Omul, automatul umbrei unei umbre, nu poate fi decât o făptură inocentă și lipsită de libertatea alegerii. Dacă Yusuf îl omoară pe vizir, înseamnă că asta a fost voia lui Allah. Omul acestei doctrine este condamnat la mântuire. Ibn-Geber ar fi fost foarte uimit dacă-i povesteai despre liberul arbitru.
Teologul bagdadit nu este interesat nici de poziția de pe care-și construiește sistemul. Nu spune c-a auzit o voce-n somn, care-i va fi revelat acest adevăr (deși alte personaje, mai notabile, mărturisiseră o astfel de revelație); nu spune nici că sistemul „timpului atomic” este rodul deducțiilor sau observațiilor sale. Nu. El îl livrează pur și simplu, ca pe o evidență.
Pe ibn-Geber nu-l interesează nici măcar soarta lui Allah, sau motivele care-l îndeamnă pe acesta să asigure continuitatea lumii, obosindu-se într-un efort creator neîncetat. Alți Dumnezei au lucrat vreme de șase zile, iar într-a șaptea s-au odihnit; sau au scuipat lumea printre dinți dintr-o dată, după care și-au băgat mâinile-n buzunare și au început să fluiere.
Valoarea heuristică a doctrinei timpului atomic este copleșitoare: înțelegem, în sfârșit, de ce uităm de la mână pân' la gură. O parte a creierului meu, cea dreaptă, mă avertizează că, afirmând ce-am afirmat, sunt la un pas de erezie, pentru că uitarea instantanee ar presupune eroarea lui Allah. Dar partea mea dreaptă de creier n-are dreptate, pentru că procesul recreării lumii nu este imitație; dacă ar fi doar imitație, lumea ar fi încremenită într-o stare parmenidiană; or lumea, deși discretă, este dinamică și poate accepta modificări bruște, așa cum s-a întâmplat și cu textul acesta: la început a avut cititori, iar apoi n-a mai avut, deoarece Allah i-a pus sa se plictisească, pentru a le ascunde adevărul consecințelor morale ale doctrinei aici-și-acum prezentate.
Aspectul cel mai tulburător al acestei istorii este că Abu-Hayun al-Geber n-a existat niciodată, însă doctrina sa are încă puterea de a ne minuna.
Imagine de pe Wikipedia.