Omul care trăia sub pământ este un roman de Richard Wright. Cartea relatează o poveste adevărată, petrecută acum câteva decenii în Republica Democrată Germană.
Hans, personajul principal al romanului-document, s-a născut într-o familie de mici intelectuali de provincie. Copilăria i-a fost marcată de predicile părinților, care i-au băgat în cap că trebuie să-și croiască o soartă deosebită. Îndoctrinat, micul Hans și-a propus să devină al doilea Goethe și și-a început antrenamentele intelectuale sub supravegherea ochiului sever al mamei.
Copiii care-și propun să devină mari personaje culturale sunt precum micile gimnaste: se trezesc în zori, fac bătături, au cearcăne și riscă să rateze medalia de merit din pricina unui singur pas greșit. În plus, sunt firavi, bolnăvicioși și cu plămânii slabi. Sunt bruneți, au pielea rece, fruntea jilavă, unghiile vineții și par mai degrabă niște pui congelați. Mânuiesc neîndemânatic niște terfeloage mari și flendurite, se piaptănă cu cărare, se îmbracă nepotrivit, ca niște moșnegi, au tendința de a cauta singurătatea, strâmbă din nas când aud o înjurătură și sunt pârâcioși. Singurele persoane care se atașează de ei sunt mamele lor și profesoarele bătrâne de latină. Ceilalți oameni îi privesc cu circumspecție, silă, dispreț, dezgust ori groază nedisimulată.
În pofida așteptărilor noastre, micul Hans nu era deloc așa. Era un teuton în miniatură, blond și rumen în obraji, cam bătăuș, durduliu, răsfățat, laș, lacom, viclean și obraznic. Avea o memorie prodigioasă și trata oamenii cu familiaritate și cam de sus. Acceptase să devină al doilea Goethe pentru că se gândea c-o să-i iasă ceva din toată treaba asta. Înzestrat c-o încăpățânare și-o rezistență de catâr, înfuleca la vreo douăzeci de terfeloage pe lună și găsea plăceri perverse în declinarea substantivelor feminine la cazurile oblice. După toate probabilitățile, n-avea să fie al doilea Goethe, ci director ori președinte ales al vreunui stabiliment cultural.
Dar iată că socoteala probabilităților a fost încurcată de-un accident. La vârsta de 13 ani, în loc să simtă primii fiori ai iubirii, micul Hans a devenit mistic. La început a fost doar superstițios („dacă ghicesc primul cuvânt de pe pagina următoare, o să primesc o potârniche friptă”); curând, superstiția a decăzut în misticism. În ciuda noilor apucături, și-a continuat antrenamentele intelectuale, numai că începuse să viseze că va fi al doilea Lessing (în capul lui mare și tulbure, Lessing fusese o persoană foarte mistică).
La vârsta de paișpe ani, micul Hans a intrat la liceu. Până atunci învățase acasă, ca să fie ferit de influența nefasta a pușlamalelor, dar birocrația redegistă l-a silit să înfrunte în cele din urmă viața și lumea în modul cel mai pieptiș.
Datorită firii sale sociabile și autoritare, Hans a reușit să se impună repede în peisajul acneic al liceului. Îi plăcea să fie lăudat de profesori și să provoace accese de uimire haimanalelor. Își petrecea nopțile gândindu-se cum să se mai grozăvească. Așa a dat în darul beției. Și-a abandonat proiectul intelectual și s-a afundat într-o baltă de alcool și misticism. La 18 ani ajunsese o epavă.
Amărâți, cu speranțele atrofiate, părinții lui Hans se stingeau ca două candele pe care-ai uitat să le umpli cu ulei. Ofereau un spectacol trist, ca o biserică și-un spital adunate laolaltă. Văzând halul în care-i adusese, Hans a simțit o zguduire lăuntrică. Și-a dat seama că a deviat de la planurile sale și că și-a irosit viața. A căpătat conștiința că face umbră pământului de pomană. S-a îmbătat și s-a rugat la sfântul Anton să-i trimită o revelație. Apoi, după ce și-a primit revelația, a plecat într-un sat de la marginea Germaniei cu Polonia și și-a săpat o văgăună, ca să nu mai facă umbră pământului.
Oamenii locului s-au îngrijit o vreme de el, aducându-i cartofi fierți și pâine de secară, dar spectacolul tristei figuri a tânărului Hans a devenit repede plicticos. Abandonat, eroul romanului-document a simțit o mică ușurare. Și-a adâncit văgăuna, s-a hrănit cu râme și cu rădăcini, a urlat, a avut noi revelații. A simțit irezistibila dorință de a se afunda tot mai mult în pământ. Și-a adâncit iarăși văgăuna, a săpat cu dinții, cu ghearele, a sfredelit ca un burghiu, a ajuns într-o mina abandonată, a coborât mai mult, mai departe, mânat de speranța ca pământul îl va purifica.
În epilogul romanului, Wright relatează o legendă locală: se pare ca Hans, în catabaza sa, a nemerit într-un strat ferifer; rugina (Fe2O3) s-a depus pe pielea eroului; când, în cele din urmă, acesta a simțit că s-a purificat și că poate ieși la suprafață, devenise Hans-cel-de-Fier.
Imagine de pe wikipedia.
