De ce iubim pisicile

Cu toții credem că ne amintim povestea Motanului Încălțat. Sau povestea Pisicilor aristocrate. Uneori, în fața televizorului, deplângem trista soartă pe care Bill Hanna și Joe Barbera i-au rezervat-o lui Tom sau, dimpotrivă, invidiem destinul pe care Jim Davis i l-a oferit lui Garfield. Când suntem la Veneția, plimbându-ne împreună cu iubita sau cu o complezentă tristețe, și se-ntâmplă ca o pisică să apară din întuneric mieunând a foame, ne aplecăm s-o mângâiem sub bărbie (în mod greșit, pentru că pisicilor le place să fie mângâiate mai ales pe ceafă deoarece astfel se simt protejate, amintindu-și de momentele în care mama lor îi apuca cu dinții de pielea cefei și-i purta de colo-colo fără vreun scop aparent). În două cuvinte, iubim pisicile.

Că iubim pisicile, nu e deloc de mirare. Mă rog, nu e mai mirabil decât uluirea pe care Leibniz a cristalizat-o în celebra formulă "De ce naiba e mai degrabă ființa decât neantul?". Dar care ar fi imaginea acestui studiu, și a vieții-n general, dacă am decide să ne mirăm, să folosim această facultate a sufletului nostru, care – spun Platon și Aristotel – a făcut posibilă filosofia. În acest caz, filosofând, înlocuind deci întrebarea despre ființă cu întrebarea despre pisici, întrebarea fundamentală a cercetării noastre va fi: De ce iubim pisicile.

Spunând "de ce" nu am în vedere cauze sau scopuri. După toate evidențele, întrebarea despre pisici a fost greșit formulată. Ce-aș vrea să obțin cu-adevărat la capătul acestei investigații este răspunsul la întrebarea "Care este motivul necesar și suficient pentru care iubim pisicile?".

Iubim pisicile, poate, pentru că sunt pufoase? Dar există multe lucruri pufoase pe care nu le iubim. Vata, de exemplu. Sau oile. În plus, există și pisici care nu sunt pufoase: unele au blana aspră, altele n-au păr deloc, iar altele nu sunt pur și simplu – sau se amuză să se reducă la un zâmbet.

Iubim pisicile, poate, pentru că torc? Dar și gheparzii torc. Și nu-i iubim pe gheparzi, pentru că le miroase gura. Și motorașul unui epilator toarce; și îl urâm.

Din aceste întrebări futile, putem trage o singură concluzie: dacă iubim pisicile, nu le iubim pentru vreo trăsătură care ar fi a lor (pisica în sine), ci pentru că această dragoste derivă dintr-o componentă fundamentală a structurii noastre intime (pisica pentru sine).

Aș putea fi înclinat să cred că iubim pisicile pentru că ne simțim vinovați. Vina este un sentiment dezagreabil. Ea se datorează păcatului originar. Păcatul originar, după scripturi și după proteicul Kierkegaard, este cunoașterea. Știind ceea ce știm, ne simțim vinovați; de la vină la iubire nu mai rămâne decât un pas. Revenind la oile noastre, mai precis la pisici, să încercăm să operaționalizăm aceste concepte abstracte. Ce știm despre noi înșine în raport cu pisicile? Știm că, vreme de mai multe secole, am crezut că pisica este încarnarea și emblema diavolului. Și că, în vremea acelor secole, am ars adesea pe rug sute de pisici (care nu au murit arse, cum se crede îndeobște în mod greșit, ci sufocate, la fel ca Ioana d'Arc sau Jan Hus). Știind toate astea, ne simțim vinovați. Simțindu-ne vinovați, dorim să le oferim daune, adăpostindu-le în coșulețe împletite de mână și cumpărându-le mâncare pregătită și ambalată de oameni mai săraci ca noi.

Există, totuși, un argument foarte puternic împotriva acestei teorii. Vrăjitoarele, de exemplu, au fost supuse aceluiași tratament ca și pisicile; cu toate acestea, nimeni nu le mângâie sub bărbie și nu le cumpără șoricei de cauciuc. Sau, tot de exemplu, ereticii – mai ales catarii. Mai mult decât atât, dacă păstrăm linia de argumentare kierkegaardiană, iubirile sunt aproape întotdeauna tragice, ceea ce nu se verifică în cazul idilelor noastre ocazionale sau permanente cu o pisică sau alta.

În acest punct al cercetării este necesar, cum ar spune al doilea Wittgenstein, să încercăm să privim pisicile sub o altă lumină.

Să ne imaginăm, că nu ne doare mâna, că există o pisică vorbitoare. Să o numim Pisicu. Pisicu are un caracter vesel. Știe să toarcă. Ne intră pe sub haine atunci când scriem sau coasem. Într-o expresie, are cele mai plăcute calități imaginabile. În plus, vorbește. Și nu numai că vorbește, ci este și foarte inteligent, în sensul că are mereu la îndemână o frază în măsură să ne facă să roșim în fața prietenilor. Dacă acestea ar fi circumstanțele, l-am mai iubi pe Pisicu? Să zicem că da. Dacă da, am fi niște masochiști. Dar masochismul este ceea ce este pentru că posedă o importantă latură erotică. Sacher-Masoch, ca să nu-l evocăm decât pe eponim, adora să fie pedepsit de mătușa sa tocmai pentru că era atras de sânii ei și de ea în general. Și e greu să credem că un individ mediu ar putea fi atras erotic de Pisicu. Totuși, putem imagina un alt scenariu: prietena noastră este sadică, noi suntem masochiști, iar jocul nostru favorit este să fim umiliți de Pisicu. Situație în care îl iubim pe Pisicu.

Totuși, în cele mai multe dintre cazuri, Pisicu n-ar fi iubit de nimeni. De ce? Conform demonstrației pe care tocmai ați urmărit-o, și cu excepția triadei sadică - masochist - Pisicu, Pisicu nu ar fi iubit tocmai pentru că vorbește. Pe cale de consecință, motivul pentru care iubim pisicile este anume că nu posedă limbajul nostru. Și le-ar fi imposibil să îl posede, dat fiind că istoria lor naturală este diferită de a noastră – așa cum sugera același Wittgenstein cu privire la lei^*.

Valoarea euristică a acestei descoperiri nu este deloc de neglijat. Sub lumina pe care o aruncă asupra noastră, înțelegem, în sfârșit, de ce nu-i iubim pe ceilalți oameni.

Textul acesta a fost scris de filosoful ceh Karel Friedrich Katzmann și prezentat la Momentum. Al III-lea Congres Internațional de Psihologie Cuantică, organizat de Boran Viandovici și găzduit de Universitatea din Podgorica.

^* "Dacă un leu ar putea vorbi, cu siguranță nu l-am putea înțelege." (Investigații filosofice)

Fotografie de Chrismatos