A fost odată ca niciodată Pământul. Și Pământul era la început. Și era locuit de pietre, roci fierbinți și lavă. Iar aerul era plin de fum și nu se putea respira. C-așa sunt planetele tinere, fierbinți și otrăvitoare ca veninul. Mă rog, nu sunt chiar așa, dar mă gândeam la femei tinere și mi-a scăpat. Deci să revin.
Ziceam că aerul nu se putea respira. Ăsta nu-i un lucru foarte important, că oricum n-ar fi avut cine să-l respire sau să emită judecăți despre calitatea lui. Era un aer neutru, „pur și simplu”, cum ar zice o persoană pe care nu mai știu cum o cheamă sau măcar dacă există. Hai că iar alunec. Așa-i când nu m-apuc să scriu de îndată ce-mi vine-n cap un subiect demn de atenție: conflictul se diluează și mă las furat de gânduri despre femei tinere pe care le-am inventat în timp ce-mi așteptam rândul la ghișeul de impozite. Gata, îmi suflec mânecile, mi-aprind o țigară și reiau firul poveștii.
Spuneam ca Pământul era locuit de pietre topite. Și pietrele se răceau, iar condensul dădea naștere oceanului planetar. Și tulburările din vintrele terestre generau protuberanțe care se numesc munți. Iar Pământul se uita la ce se petrecea cu el și se minuna rușinându-se ca o puberă.
Și-n timp ce se minuna rușinându-se, iată ca pe cer apăru o mașina, din care coborî un zeu. Mașina nu v-o pot descrie prea bine, din pricina smogului ambient (hai înc-o țigară); zeul, în schimb, pot să vă spui cum era, anume costumat în Darth Vader. Hârâia zgomotos și se uita la pielea planetei noastre pubere, pângărind-o cu bocancii lui cu colțari (tocmai fusese pe Titan); pelerina-i neagră fâlfâia deasupra unui jet de vapori sulfuroși care ieșeau dintr-un por acneic al planetei; mâinile-i atârnau, parcă întrebătoare, pe lângă trupul masiv. Apariția era cel puțin înspăimântătoare, mai ales din pricina întunericului necunoașterii în care te-aruncau masca și mișcările lui precise și inexpresive; era ca un gândac gigantic ce vine spre tine fără să-și fi declinat intențiile.
- Mda, se auzi după câțiva ani de tăcere, ce naiba-i lipsește planetei ăsteia?
Vocea răsuna profund și gâlgâitor, venind de sub diafragmă. Pământul se înfioră, zburlindu-și dealurile și dilatându-și porii în vulcani noroioși.
- Pe cinstea mea dacă-mi dau seama.
Și începu să se gândească. Și se gândi până obosi. Pufni înciudat și se așeză pe platoul tibetan, ciupind nervos pielea fragedă a planetei cam prin dreptul Nepalului.
- Tiii, exclamă Darth Vader după o vreme tropăind prin băltoaca pacifică, viața, asta-i lipsește.
Și, fiind un zeu atotputernic și leneș, dădu viață, rațiune și simț estetic fumului înconjurător. Și, din lipsă de inspirație, numi făpturile „oameni”.
Oamenii de fum își treceau viața fumegând. Trăiau adunați în societăți și cel mai tare le plăcea să se minuneze de cât sunt de frumoși, întunecați și albăstrii. Și de cum filtrează ei lumina. Și erau veseli și fericiți, și colindau trupul Pământului pe lungime și pe diagonală (evitau traiectoriile latitudinare din delicatețe, ca nu cumva tânăra planetă să capete complexul că e grasă). Și, privindu-i așa, fumegând și colindând, ți-era mai mare dragul, fericirea fiind uneori molipsitoare ca râia.
Dar într-o zi (pun pariu pe foarte multe țigări că mă urâți când scriu asta), iată ca pe cerul Pământului apăru altă mașină, din care coborî un zeu înalt și slab și cu privirea blajină. Și era îmbrăcat în alb, cel puțin la început. Și zeul a intrat în vorbă cu oamenii de fum, și s-au admirat reciproc, și-au început să spună bancuri cu stele și comete. Și, cum stăteau ei așa și se veseleau, iată că șeful oamenilor de fum, pe nume Fumegosul, îl întrebă pe zeu care-i cel mai frumos lucru pe care l-a văzut vreodată.
- Garoafa, răspunse zeul fără să clipească.
Fumegosul se-aștepta ca zeul să spună că el era cel mai frumos lucru, dar, ca o făptura superioară, se resemnă și-și exprimă dorința de a vedea și el sublima creatură. Iar zeul, una-două, dădu naștere florilor. La vederea lor, oamenii de fum începură să sară-n rotocoale până la cer și să planeze pe aripile vântului și să-l îmbrățișeze pe binefăcătorul poftei lor estetice nețărmurite. Iar zeul zâmbi fericit și le dărui și animalele aerobe, ca să aibă pe cine să mângâie când vor s-atingă ceva moale și cald. Și-apoi se urcă în mașina lui, ca să caute o planetă cu apă limpede să-și spele veșmântul de funingine. Și nici nu bănuia prăpădul pe care-l lăsa în urmă.
Prăpădul era ca plantele se hrăneau cu fum, înghițindu-și cu poftă admiratorii. Au fost momente dramatice, sfâșieri între instinctul de a trăi și bucuria admirației superioare, clipe de coșmar și de extaz, cristalizate-n consolare. A fost ceva atât de sublim, că mi-e greu și să-mi imaginez, d-apăi să mai și scriu. A fost un genocid.
Ca să spun adevărul până la capăt, sacrificând efectul dramatic atât de tentant, oamenii de fum n-au dispărut până la niciunul. Au mai rămas câțiva, izolați, ascunși în protuberanțele Pământului, uneori mai radicali decât grupările maoiste, încercând să protejeze planeta de plantele care-o secătuiesc, provocând incendiile de pădure și apusurile din Los Angeles. Alții, mai pașnici, au acceptat simbioza cu animalele, cedându-le puțin simț estetic în schimbul vieții. (Pun rămășag că vă e poftă de-o țigară.)
În cursul acestei epopei a existat și-un moment de respiro, când s-a-ntors Darth Vader pe Pământ și, văzând dezastrul, s-a apucat să-i extingă pe dinozauri (strămoșii găinilor), însă răul apăruse deja în lume. Singura speranță a oamenilor de fum a rămas încălzirea globală, regăsirea stadiului edenic și adolescentin al planetei. Sau măcar poluarea.
Sfârșit.
Pânză de William Harnett, imagine de pe Wikipedia.
