Câinele și cățelul

Câinele și cățelul va fi o fabulă nemuritoare în manualele de literatură română ale viitorului. Zic asta cu toată modestia care-i șade bine unui autor conștient de fiecare picătură de înțelepciune îndesată în text. Hai să vă dau și detaliile.

Stăteam într-una din serile foarte trecute cu mâna sub tâmplă și mă gândeam:
uite, dom'le, n-am scris și io o fabulă, să văz cum e... ia să-ncerc să scriu una.

Și, ca să nu mor prost, am început s-o scriu. Din lipsă de inspirație, am zis să improvizez pe o temă clasică. În urma improvizației, a ieșit ceea ce urmează:

Un dulău dintre aceia 'nalți în greabăn cât un cal
Se plimba-ntr-o zi pe stradă, visându-se mareșal.
Coada-n vânt, privirea-n zare, nasu-amușinând de zor,
Toate îi trădează visul și dorința cea de zbor.

Și mergând încet pe stradă și visând ce am mai spus,
Iată că îi cresc aripe, pe* care se lasă dus.
Într-o clipă-i președinte, având lumea la picioare,
Ba nu, iată că e papă, strălucește ca un soare.

Grav, pătruns de importanță, apucă pe bulevard,
N-ai fi zis că-i o potaie sprijinind câte un gard.
- Ia să-mi faceți loc, le zise celorlalte lighioane,
Că sunt cel mai mare rege*, și am oase milioane.

- Chiar le ai? sări din gang un cățel cât Barbăcot,
C-a zis mama că ești leneș și-ți* dă doo peste bot.
Vocea lui cea subțirică răsună ca un țignal,
Frânse visul cu aripe al domnului mareșal.

* Cacofoniile sunt, desigur, voluntare. Io, în nepriceperea mea, cred că fabulele aparțin unui stadiu primitiv al literaturii, când autorii mânuiau cuvintele cu degete boante și neîndemânatice.

Morale

Copiii sunt agenții femeilor.
Visele își iau degrabă zborul, dar se prăbușesc și mai repede, anume în stomac.
Câinii sunt ca oamenii. Mai precis ca oamenii fără ocupație. De unde și vorba cu tăiatul frunzelor.
Chiar dacă ești stăpânul lumii, tot îți mai iei vreo două peste bot de la nevastă.

Tablou pictat de Cassius Marcellus Coolidge (Waterloo Dogs Playing Poker), imagine de pe Wikipedia.