Toma de Aquino

Toma de Aquino este una din cele trei minți care au luminat cât de cât Evul Întunecat, o lumânare ce s-a aprins și s-a mistuit meteoric în candelabrul înțelepciunii. Focul a fost aprins de scânteia care-a sărit când amnarul aristotelic a lovit cremenea logicii, căzând taman pe iasca creștină. În textul acesta voi descrie lumânarea – pe omul care-avea să devie sfânt, povestindu-i totodată și viața.

Nașterea (părinții, conceperea, aducerea pe lume)

Toma s-a născut în luna domnului noiembrie 1225 la Aquino (sudul Italiei), ca fiu natural și legitim al contelui local.

Din cauza rolului neînsemnat al femeii (în epocă), despre mama lui nu se știu foarte multe. Era o femeie plinuță și pioasă, cu pielea gâtului albă și, în ciuda fizicului, hipogalactoforă. Unii învățați tomiști cred că era fiica unui negustor de mătăsuri, dar alții spun că nu sunt siguri.

Contele local era un bărbat de ispravă, mic la stat, cu ceafa groasă și pielea roșie, un pic brutal cu servitorii și caii și cu o lipsă patentă de orientare politică. Iubea vinul și, când era abțiguit, ținea discursuri despre vitejia normandă. Situația a atras atenția comisarilor papali, care-au început să-l țină sub supraveghere.

Într-o seară de ianuarie, în urma unei întrevederi cu episcopul locului, contele de Aquino a avut revelația că-i trebuie un fiu mai mic să-i servească scopurilor publice și politice. A dat dușcă vinul din pocal, l-a condus pe episcop la poartă și-a dat buzna în apartamentul soției (Marta sau Veronica), pe care-a găsit-o cosând la gherghef o preaminunată pânză cu pilde biblice.
- Doamnă, i-a spus contele, am nevoie să-mi dăruiți un fiu.

I-a azvârlit ghergheful cât colo, a tras-o spre pat și s-au iubit după gustul vremii. Gustul vremii era ca oamenii să se iubească așa ca-n tren, cu hainele pe ei, iar în vremea asta erau cu precădere beți, și e de presupus că din acest motiv trăiau în Evul Întunecat.

Sarcina Veronichii a fost normală, însă cu oarecari grețuri. Pitit în locul lui cald, printre faldurile de grăsime, copilul dormea cu pumnii strânși și, când îl tulbura vreun vis despre hemiființa sa, dădea din piciorușe să se convingă că e viu.

Când a venit sorocul să se rupă apa Martei, femeile din conacul comital au intrat într-o transă agitată, care căutând perne moi să-i pună gravidei sub cap, care trăgând-o pe șale, care rugându-se Fecioarei și Sfântului Gerardo, ocrotitorul facerilor. Veronica stătea blajină în vârful patului (că-n Evul Mediu oamenii nășteau în pat), și se lăsa pe mâna babelor. Durerile facerii n-o chinuiseră nici în celelalte patru dăți, iar pruncii binevoiau să urmeze calea către care-i îndreptau cărnurile ei moi și-alunecoase. Fruntea Veronichii era brobonită de-o sudoare fină; a strâns puțin din dinți; curând, s-a auzit un „poc” sonor și înfundat, iar sfântul Toma de Aquino a venit pe lume.

Pruncia și copilăria

Spre deosebire de alți prunci celebri, sfântul Toma n-a fost vizitat în leagăn de albine care să-i pună pe buze polenul florilor retorice. Pruncul nostru era vizitat de femeile din comitat – niște țărănci uscățive și vorbărețe, de colici rebeli și de vise tulburi. Într-un rând a făcut guturai, pentru că-n conace trage, iar în altul a făcut o eczemă pe popou, de-a fost nevoie să vină preotul să i-o cauterizeze cu un crucifix de argint încins la foc de brad și rășină (de unde și ideea că sfântul ar fi fost însemnat cu semnul lui Dumnezeu).

Spre vârsta de un an, din gura pruncului au ieșit primele vorbe, în dialectul vulgar al aquinoților. De bucurie, contele s-a îmbătat și-a devastat un han și se pare c-a mai conceput un fiu, de data asta ilegitim.

După risipirea euforiei, familia și apropiații au așteptat momentul în care pruncul avea să umble ca un creștin, pe două picioare și cu trupul înălțat către cer, întru lauda lui Dumnezeu. Și nu scurtă le-a fost așteptarea, ci lungă de mai bine de doi ani, căci pezevenghiul era un leneș fără pereche, după cum s-a exprimat un capucin rătăcitor, ajuns la conac în căutare de pomană. Și tot capucinul ăsta, Fra Michele, a profețit că pruncul avea s-ajungă un mare cărturar, ceea ce-a umplut ochii Martei de lacrimile mici ale mândriei materne.

Ochii Martei erau adesea udați și de lacrimi mai mari, căci sfântul era un hulpav și jumătate care prinsese gustul de țâță și nu se mai lăsa înțărcat, de secătuise trei doici și nu-i dădea pace nici ei, în ciuda puținătății laptelui pe care alambicul trupului ei mare și cald reușea să-l distileze. Dar s-a-ntâmplat să dea norocul să treacă prin Aquino o șatră, iar o țigancă (în mod necesar frumoasă) i-a spus Veronichii că-n schimbul unui văl fin, întărit pe la margini cu fir de argint, are să-l înțarce ea pe plodul sfânt. Și l-a luat pe Toma în brațe și-a-nceput să-i șoptească ceva la ureche într-o limbă necunoscută și și-a scos țâța rotundă și negricioasă și plină de lapte printr-o crăpătură a cămășii, iar sfântul a apucat-o cu mânuțele și-a început să sugă gângurind. Iar peste câteva ceasuri a făcut la fel. Și țiganca a continuat să-i dea țâță vreme de trei zile, ca să prindă gustul laptelui ei. Iar sfântul l-a prins, și nici nu mai voia s-audă de laptele altcuiva. Și-atunci țiganca și-a scos cămașa, și-a mânjit pieptul cu sânge de capră și s-a înfățișat înaintea pruncului (în vârstă de patru ani deja) zicându-i că un lup turbat i-a sfâșiat țâțele și, dac-o să mai sugă, o să se-mbolnăvească de hidrofobie. Și sfântul s-a lecuit de supt, dar s-a căpătuit în schimb c-o galactofobie.

Ferchezuit și înțărcat, Toma a pășit cu hotărâre pe drumul vrăjit al copilărie. Dimpreună cu țărănuși de vârsta lui se juca de-a normanzii și papalii, de-a cruciata, de-a prizonierul bizantin, se cățăra-n măslini, arunca cu portocale verzi în ciori și babe și credea c-are s-o ție toată viața tot așa. Dar iată că peste serenitatea orizontului său năvăliră norii negri ai paragrafului următor.

Dezvoltarea

- A cam venit vremea, îi zise într-o zi episcopul despre care am mai vorbit contelui de Aquino, să-l dai pe copil să-nvețe latina și Sfintele Scripturi. Știu că Diavolul te ispitește să-i îndrepți pașii către meseria armelor, dar, slăvit fie numele lui Dumnezeu, câini de pază pentru turma Domnului se găsesc destui, și mai degrabă-i trebuință de păstori, al căror meșteșug se deprinde anevoie și numai după îndelungi străduințe. Și-apoi nu uita c-așa ne-a fost înțelegerea. Dacă vrei, vorbesc cu abatele să-ți dea un călugăr.
- Așa să fie, se învoi contele, înciudat că n-are scăpare.

Înțelegerealacaresereferea episcopul prevedea ca viitorul fiu al contelui, adică taman Toma, să fie dăruit lui Dumnezeu în semn de credință față de Papă, ca să alunge bănuielile de colaborare cu normanzii și întru cinstirea numelui casei de Aquino; căci se pare că-n epocă era o mare cinste să-ți călugărești mezinul.

Și-așa se face că-n conacul comital s-a instalat Fratele Guy de Tours, un bătrân înțelept care făcea cinste ordinului sfântului Benoît. Fratele Guy slujise vreme de câteva decenii la Cluny, dar a fost nevoit să coboare în sudul Italiei din pricina unui reumatism prin care Dumnezeu îl pedepsea pentru cine știe ce păcate.

Și trebuie că păcatele erau foarte grele, căci puține sunt osândele mai cumplite decât vana încercare de a-l învăță pe un copil sălbăticit literele latinești și de a-i insufla iubirea pentru Duhul Sfânt. Căci Toma era ceea ce-am putea numi un copil îndărătnic. Avea 12 ani și era subțire la trup, mlădiu, cu părul galben și-ncurcat, coatele julite și, a remarcat roșind Fratele Guy, plin de vânătăi pe coapse. Mintea nu-i stătea decât la mica lance pe care i-o dăruise tătâne-său și la șoimul de vânătoare primit de conte de la un negustor arab căruia-i oferise azil pe timpul unei furtuni mistico-politice gata-gata să degenereze într-o nouă cruciată. Închipuirea Fratelui Guy a fost pusă la grea-ncercare, însă nopțile-i de tulburi insomnii au oferit artei pedagogice snoave nepieritoare precum „Bătălia vocalelor cu consoanele”, „Turnirul Apostolilor” sau „Vânătoarea la vițelul de aur”. Încet-încet Toma a deprins cetitul și tainele credinței. Și, odată cu dezvoltarea minții sub atingerea delicată a bătrânului benedictin, i s-a dezvoltat și trupul, a prins puteri și s-a împlinit a sănătate.

Supradezvoltarea

Sub ochiul înduioșat al contelui de Aquino (căci Marta sau Veronica fusese-ntre timp chemată la ceruri de eponima sa), sau poate sub influența aerului sănătos și a hormonilor adolescenței, trupul lui Toma se împlini într-atât încât ajunse cât o bute.
- Păi unde-ai vrea să-ncap-atâta-nțelepciune? își dădeau coate pe-un ton hâtru țăranii de pe cuprinsul comitatului.

Și țăranii-aveau pare-se dreptate, căci Toma știa ca pe apă Evangheliile și Viețile Sfinților, și pornise să-nvețe cu sârg pe dinafară și scrierile lui Ioan Gură de Aur. Văzând zelul discipolului său, și temându-se că nenumăratele scrieri ale Chrysostomului aveau să facă să-i plesnească netrebnica cochilie a corpului, Fratele Guy a decis că sfântul trebuia să își înceapă noviciatul. Numeroasele trebi ale unui călugăr, gândea el, au să-i lase gura sălcie, ostoindu-i setea de cunoaștere și mântuindu-i trupul de fatala umflare și burdușire.
- Tomo, îi zise el elevului, a sosit ceasul în care trebuie să te hotărăști în ce ordin vrei a-l sluji pe Dumnezeu.

Păstrând amintirea tandră a jocurilor marțiale din copilărie, sfântul găsi cu cale că-i nimerit să se facă dominican, câine al Domnului. A pășit încrezător pe calea iubirii lui Dumnezeu și a intrat la abație. Dar vai, acolo trupul a continuat să i se umfle, știută fiind meteahna novicilor de a da iama prin cămară, în căutare de brânză de capră și de mere domnești, precum și aceea de a ceti pe-ascuns, cu lumânarea sub țol, romane aquitane; și nu puține-au fost mândrele abații mistuite până-n temelii de focul cumplit al acestui păcat.

Dându-și seama că umflarea trupului și setea de cunoaștere nu dau semne-a se curma, abatele mănăstirii, episcopul și contele s-au reunit într-un conclav și-au hotărât să-l trimită pe Toma în inima Sfântului Imperiu, la Colonia Agrippina, punându-și nădejdea în Albertus Magnus, singurul om, credeau ei, capabil să creeze preanecesara armonie în cunoașterea și umorile trupului sârguinciosului novice. Și-n anul Domnului 1245 sfântul a fost încărcat într-o căruță care lua calea ținuturilor germanice.

Socoteala celor trei veghetori n-a fost tocmai greșită, căci a dat Domnul să i se oprească creșterea, spre marea tristețe a doctorilor imperiali, care și porniseră o dispută despre cât permite pronia să se-ntindă pielea omului fără să plesnească.

Viața la Colonia curgea molcom și tihnit, iar Toma prinse repede gustul conversațiilor udate din belșug de berea din pântecoasele halbe. Se pierdea, dimpreună cu magistrul său, prin crângul din jurul abației, discutând osebirile dintre natura dumnezeiască și natura umană sau plăsmuind închipuiri despre oastea Țării călugărului Ioan, despre care se-auzea, pe filiera misionarilor dominicani, că-i măcelărise pe păgânii din Buhara și Samarcand în numele lui iIsus, și-adesea era nevoie de intervenția divină, sub masca unui țăran cu barbă roșcovană, pentru ca cei doi s-ajungă teferi la căldura refectorului și la răcoarea berii din butiile păstrate-n fundul pivniței.

Și anii au trecut, Albert cel Mare s-a dus mai aproape de Dumnezeu, iar mongolii lui Batu și Subotai (pe care opinia publică-i confundase cu supușii călugărului Ioan) se puseră să năvălească-n Europa. Și Toma s-a tras mai la fereală, către ținuturile natale, și s-a stabilit la Vatican. Acolo a început să scrie, cu pioasa intenție de a ne face părtași la înțelepciunea lui. Și, dominican fiind, s-a gândit în capul lui că nu e cale mai bună de a-l păzi pe Domnul decât aceea de a arăta, fără putință de tăgadă, că Dumnezeu există.

Moartea

Fiind înclinat către excese, sfântul și-a pus în minte să scrie tot ce se poate scrie despre teologie. Și poate c-ar fi și reușit dacă n-ar fi căzut în păcatul lăcomiei, atrăgându-și mânia sfântului Matei, păzitorul măsurii. Și-așa se face că-n anul de grație 1274, după o viață intensă, care a durat, în pofida celor mai optimiste așteptări, 49 de ani, sfântul Toma de Aquino își dădu sfârșitul, așa cum o să ni-l dăm cu toții, plătind datoria sacră pentru darul vieții pe care fără de merit l-am primit ca să ne batem joc de el.

Era o după-masă de septembrie, iar Toma se-ndopase cu struguri și porumbei fripți; și, deodată, a simțit că din stomac îi urcă un val de căldură, care, din pricina strâmtimii trecerii, s-a prefăcut într-un nod în gât. Și aerul n-a mai putut să intre în trupul lui sfânt, iar privirea i s-a stins ca o lumânare ce s-a mistuit prea repede din pricina fitilului îmbibat cu ulei.

Epilog

Există printre tomiști și voci răuvoitoare care proferează blasfemia că, după moarte, oamenii care s-au îngrijit de-ngropăciunea corbului de care-a uzat și-a abuzat sufletul sfânt n-ar fi reușit să-l coboare pe scara în spirală a casei decât după nenumărate încercări și străduințe, întorcându-l și răsucindu-l pe toate părțile ca pe un burghiu bont, ba chiar și tăindu-l un pic pe la margini.

Însă acei tomiști ar face mai bine să tacă și să-și vadă de farfuriile lor și să nu mai dea cu muci în fasolea altuia, că e lucru știu că trupul, fie el și de dominican sanctificat, e făcut din materie murdară, care nu merită decât dispreț și sfârcul flagelului. Așa să ne-ajute Dumnezeu.

Tablou pictat de Benozzo Gozzoli (Triumful sfântului Toma de Aquino asupra lui Averroes), imagine de peWikimedia.