Cerșetorul din Minsk

Mergeam agale pe strada Kuznețova, căutându-l pe Ivan Ivanovici. Ivan Ivanovici era însă la birou, nădușind cu un creion după ureche și ochii împăienjeniți, aplecându-și privirea tandră asupra șirurilor de cifre. Știam unde era, dar nimic nu-i mai agreabil decât să-ți găsești scuze pentru o hoinăreală fără țintă.

Mergeam agale și priveam distrat defilarea unui batalion de femei de vârsta a doua și jumătate. La ora aia (14:30), printr-o potrivire a mersului lucrurilor, pe strada Kuznețova trec numai femei între două vârste. Merg grăbite, cu capul în pământ, apăsate de niște clăi de păr încrețit și de grija taxei pe care trebuie s-o achite la miliție pentru a-și recupera odraslele arestate în noaptea precedentă cu ocazia unor petreceri cu vodcă și tomberoane arse. Femeile merg în șiruri dese, fără să-și vorbească, iar ansamblul formează o priveliște plăcută, de strâns, încrâncenare și luptă disperată cu soarta potrivnică.

Și, mergând agale și spintecând cu o nonșalantă cruzime oastea femeilor (întruchipând ființa respingătoare a unui Jack Spintecătorul auctorial), iată că mă simt tras de mânecă.
- Dă și mie, domnu, doo copeici, să-mi iau făină și vodcă.
- N-am.
- Hai, domnu, că m-oi ruga la Gavagai pentru binele tău și-al familiei tale.

Arătarea care-mi cerea copeici era un bătrân zburlit, nu foarte diferit ca-nfățișare de păpușile din cârpă ale fetițelor rele. Chipul îi era ieșit parcă din mâna lui Leonardo când desena uitându-se-n oglindă, hainele-i erau așa cum am spus, iar pielea foarte murdară.
- Dacă mă lași să te trag de limbă, îți dau și patru, l-am îmbiat cu o reprobabilă lipsă de sensibilitate.
- Dacă-mi dai patru, mi-ajunge și de răchițele, mi se spovedi bătrânul.
- Spune-mi povestea ta, i-am zis retrăgându-mă către margine șuvoiului de femei.

- Eu, domnul meu, am fost om mare la viața mea. M-am născut aici, în Minsk. Tata era de profesie împletitor de funii. Deveru-i mergea bine. Mama era cam curvă, cum se făcea toamnă, cum era cu burta la gură.
- Ar trebui să-ți fie rușine, om bătrân și nu-ți respecți mama.
- Prefer să respect adevărul.
- Urât nărav.
- L-am deprins de la un unchi de-al doilea care lucra la gubernie. El o culegea pe mama din cârciumi.
- Mi-ar fi prins mai bine să fi provenit dintr-o familie normală.
- Lasă, știi că clișeu și mulaju îngrașă personaju.
- Mă rog, am zis în timp ce gândeam c-ar trebui să-i dau o rublă-ntreagă.

- Încet-încet, mergând prin viață copăcel, am ajuns la școală. Știam lecțiile ca pe apă și prindeam totul din zbor. Eram pionier fruntaș. Până-ntr-o zi.
- Mă gândeam io că trebuie să vină și momentul ăsta.
- Până-ntr-o zi, reluă cerșetorul netulburat, când m-au făcut utecist. Să fi văzut cum tunam împotriva elementelor reacționare din partid... Să tuni e frumos, dar riști să provoci și fulgere sau ploi, și, una-două, te trezești că norii se risipesc, iar tu intri-n pământ, în pânza freatică a lumpenproletariatului.
- Ai supărat vreun reacționar?
- Ș-încă cum. Pe comisarul-șef de la penitenciar.
- Aha.
- După aia m-am făcut umorist.
- Da, te-nțeleg.
- Mergeam la gazetă și mâncam păsat cu lapte pe marginea mesei.
- Și ce scriai?
- Că doar nu eram prost să scriu. Mă ocupam de poșta redacției și răspundeam cititorilor niște năzbâtii de te cruceai. Numai că printre cititori s-a brodit să fie și vicele sovietului. Ne trimisese un acrostih, și i-am răspuns c-ar trebui să și-l bage-n fund, că poate-așa o să capete vreo noimă. Apoi am fost, fără succes, zarzavagiu, poștaș, medic de plasă, preot și scribălău.
- Asta ce mai e?
- Cineva care scrie scrisori de dragoste în locul îndrăgostiților.
- I-auzi vorbă…
- Da. Da tot n-am scăpat de ghinion.
- Cred și io.
- Una din scrisorile mele a ajuns pe mâna unui procuror al poporului. I-o scrisesem nevesti-si din partea unui lăcătuș. Procurăreasa a preferat să nu-și denunțe amantul și iată-mă ajuns la pușcărie. Și…
- Auzi, l-am întrerupt băgând mâna-n buzunar, povestea asta a ta e foarte banală.
- De patru copeici, zise șiret cerșetorul.
- Na, ține două ruble.
- Aaaaa, păi atunci se schimbă treaba.
- Nu, lasă, mi-a ajuns.

Și-am întins pasul spre miliție, să văd batalionul de femei și odrale.

Tablou pictat de cineva din familia Tischbein în a doua jumătate a secolului 17 (Diogene cu lampa în cautare de oameni prin Athena), imagine de peWikimedia.