Gavagai, Dumnezeul Nepalului. Prolog

Într-o după-masă de sâmbătă, spre marea lui stupoare, Gavagai a fost ales Dumnezeul Nepalului.

gavagai se lăsa adesea stupefiat, dar stupefacțiile neprevăzute îi produceau o satisfacție, desigur, deosebită. Se afunda în această deosebită satisfacție ca-ntr-o saltea cu apă și spera să nu se spargă; apoi încerca să-și imagineze că face amor, în conformitate cu cele mai variate scenarii, și adormea întotdeauna înainte de a fi reușit măcar să aleagă vreunul. Gavagai e ca un copil: cum îl pui în pat, cum adoarme.

Satisfacția prilejuită de stupefacția de a fi fost ales Dumnezeul Nepalului nu a produs însă rezultatul așteptat. Gavagai pur și simplu nu putea să adoarmă. Stătea afundat în salteaua lui cu apă și se uita la tavan. Tavanul era portocaliu și, în afară de culoare, nu avea nicio proprietate specială. Din asta putem infera că Gavagai doar se prefăcea că se uită la tavanul portocaliu. Dar, în cazul acesta, se pune întrebarea la ce se uita de fapt.

- La ce te uiți de fapt, Gavagai?

Încep să râd. N-ar fi trebuit să-l întreb. Nu e frumos să-ntrebi lucruri personale. Râd stânjenit, iar Gavagai răspunde:

- La nimic.

E și asta o treabă, să te uiți la nimic. Dar, când ești Dumnezeul ales (deci legitim) al Nepalului, poți să te uiți la orice, chiar și la nimic. Lucrul acesta, adică să te uiți la nimic, este imposibil pentru oameni, după cum ne-nvață și tradiția metafizică. Oamenii au acces numai la ce este, nu și la ce nu este; știu că este ceva care nu este și tare-ar mai vrea să tragă cu ochiul peste gardul ființei, dar trebuie să se lingă pe bot și de distracția asta. Ceea ce nu e cazul în cazul lui Gavagai, care trebuie (în mod necesar, vreau să spun) să vadă ce este și ce nu este, ca să poată alege, pentru enoriașii săi nepalezi, ființa în locul neființei. Gavagai se dă-n vânt după tradiția metafizică occidentală și, într-un rând, chiar a citat din Leibniz. Dar să-l lăsăm naibii pe Leibniz și să ne-ntoarcem la Gavagai pe care, v-amintiți, l-am lăsat afundat în salteaua lui albastră, plină cu apă, și prefăcându-se că privește tavanul.

- Și cum arată nimicul ăsta? am persistat în impolitețea mea crasă.
- Cum ai vrea s-arate? în niciun fel.

Mari proști mai sunt și oamenii. Auzi, cum arata nimicul. Păi, dac-ar fi arătat în vreun fel, nu l-ar fi văzut fenomenologii? Că ei le văd pe toate.

- La ce te gândești, Gavagai? am făcut o ultimă încercare de a sparge salteaua albastră cu apă.
- La nimic.

Văzând că nu poate fi scos din nimicul lui, am început să mă tem. Mă temeam că va ajunge la concluzia că nimicul e mai interesant decât ceva și că va aneantiza Nepalul. Dar Gavagai are inima cât un bivol, mare adică, și n-ar fi în stare să aneantizeze nici măcar o muscă.

Știind că n-o s-o scot la capăt cu el, am încercat o abordare frontală.
- Nu poți să dormi? l-am întrebat pe un ton neutru.
- Nu.
- Din cauza stupefacției de-a fi fost ales Dumnezeul Nepalului?
- Nu, asta-i ceva normal.

Se vede treaba că nu-l cunoșteam prea bine pe Gavagai.

- Atunci de ce?
- Ma frământ.

Ciudat om mai e și Gavagai. Chiar și când se frământă pare a nu se gândi la nimic.

- Și ce te frământă?
- Nimic.
- Hai, spune-mi.
- Păi toți oamenii au o zi de naștere. Atunci când merg la restaurant cu prietenii și le plătesc consumația și primesc în schimb un cântecel. Nu-i așa?
- Ba da.
- Ei bine, asta mă frământă.
- Ce anume?
- Io n-am nicio zi de naștere.

Fotografie de Mike Behnken