Am vazut ieri, pe cand beam vodca si mancam masline, icre si cascaval, cum a trait luceafarul poeziei romanesti. Acum a venit momentul sa trecem la felul principal, la digestive si la desert.

Moartea lui Eminescu a inceput in iunie 1883. Gazetarul se dusese la iasi, pe banii Timpului, pentru a asista la dezgolirea statuii calare a lui Stefan cel Mare (si inca Nesfant) si pentru a-si citi in public odioasa Doina. In acel moment creierul poetului s-a lasat pe tanjeala, si-n loc sa mearga la ceremonie si sa sprijine romanismul s-a pus pe baut vin indulcit la Borta Rece.

Prima criza

a avut loc la Bucuresti. Eminescu era la Capsa, unde bea rachiu si cafea si citea gazete si discuta politica cu altii de teapa lui. Deodata a inceput sa zbiere ca apucatu ca regele trebuie impuscat, deoarece patroneaza distrugerea tarii. Dupa ce si-a declamat discursul, subliniind ideea principala a regasirii fericirii medievale din vremea voievozilor (o forma extrema de conservatorism), Eminescu a plecat spre Cotroceni, sa-l omoare pe sarmanul Carol Unu. A fost prins la-nghesuiala pe Bulevard, umflat si condus la institutul Caritatea, pentru investigatii medicale. Diagnosticul doctorului Alexandru Sutu, directorul balamucului, a fost alienatiune mintala in forma de manie acuta (certificat medical din data de 5 iulie 1883).

Evolutia boalei

Dupa prima criza, Eminescu a ramas internat in sanatoriul doctorului sutu. A stat acolo pana-n toamna. In toamna, Maiorescu a intrat in panica, gandindu-se ca ramane tara fara poet national, si a trecut la circa doua masuri: a inceput ingrijirea unui volum de Poesii care sa arate natiei cine este Eminescu, si l-a trimis pe poet la sanatoriu de la Ober-Döbling (langa Viena), spre a-i grabi recuperarea. Doctorul Obersteiner incearca sa-i scoata din cap ideea ca el e cel mai roman dintre romanisi ca liberalii sunt niste fanarioti, dar Eminescu nu se da batut cu una cu doua.

In cele din urma, pe la sfarsitul lui februarie 1884, bardul da semne ca s-ar fi calmat. Pleaca la Veneia si Florenta, ca sa se recreeze si sa se-adape direct de la izvorul geantei latine. Apoi, in marite, se-ntoarce la Iasi, unde-ncepe sa-si savureze gloria poetica (Poesiile, cu un tiraj de 1000 de exemplare, se epuizasera in doo luni jumate; si nici nu ramasesera fara ecou).

Intre 1884-1886 boala pare ca de inapoi, dar, in toamna lui 86, poetul isi da iar in petec, si tot in public. Este arestat. la 5 noiembrie, primul procuror al Tribunalului Iasi le cere medicilor G. Iuliano si G. Bogdan sa constate “starea mintala a lui Eminescu”. Cei doi se deplaseaza la arestul preventic, iar in ziua urmatoare redacteaza o consemnare medicala:

“Din interogatoriul si conversatia avuta cu Eminescu am putut constata ca el sufera de o alienatie mintala cu accese acute, produsa probabil de gome sifilitice la creier si exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasa atat pentru societate, cat si pentru el insusi, si este neaparat nevoie de a fi internat in o casa speciala spre cercetare si observare.”

Parca e prea mult dintr-o data. Medicii intra in incaperea stramta in care e inchis poetul. Ii privesc ochii lucuisi si-i asculta vorbele fara sir. Incearca sa lege o conversatie. Il interogheaza (numai Pisicu poate sa stie ce-nseamna asta). Si-apoi se duc multumiti sa-si scrie raportul, uitand insa sa spuna de unde le-a venit ideea cu ultimul stadiu al sifilisului. Ce tiie si cu cunoasterea asta medicala. Sa fi fost o inferenta, cum par a sugera alte fragmentse scrise de medici? Sa fi fost un fapt notat in urma “interogatoriului” (ceea ce presupune un Eminescu lucid si capabil de anamneza). In privinta alcoolismului, nu cred ca exista dubii. Da, sa nu uit, exista si posibilitatea ca poetul sa fi facut doar urat la bautura.

Ca urmare a raportului lui Iuliano si Bogdan, Eminescu este internat la manastirea Neamtu. Mai tarziu, cand a-nceput sa dea semne ca-si revine-n simtiri, a fost lasat sa plece la Bucuresti.

In 1888 locuia intr-o odaie din casa lui Slavici, spre marea nemultumire a consoartei poetului, care scria ceva de genul “Veniti, domnu Maiorescu, si luati-ni-l pe nebun din casa, ca nu mai putem sa punem geana pe geana, sta toata noaptea si-si canta poesiile.”

Criza finala

In ianuarie 1889 Eminescu isi da pentru ultima oara in petec, tot in public si tot la betie. Este arestat. Primul procuror al Tribunalului Ilfov solicita Institutului Caritatea o dare de seama privind starea facultatilor mintale ale poetului. Doctorul Petrescu, medic al Institutului, incepe sa-l observe pe pacient, iar la 23 martie redacteaza un “raport medico-legal”:

“D-nul Mihail Eminescu, ca de ani 45, constitutie forte, nu prezinta pe suprafata corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitanta, cautatura lui este lipsita de expresiune. Miscarile dezordonate; atitudinea utin cuviincioasa. La intrebarile ce i se adreseaza raspunde direct: el pronunta unele cuvinte, cu o voce cantatoare, monotona. Astfel: buna dimineata, d. doctor, dati-mi doua pachete de tigari. si aceasta fie ziua, fie seara, fie cu tigara in mana, fie fara. Altadata, ca un echo, repeta cuvinte ce se pronunta inaintea sa, in fine uneori stand singur, exprima monologuri fara sens. Aceasta tulburare este si mai pronuntata in diferitele lui acte. Astfel, plimbandu-se in gradina culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucati de lemn, de hartie, ce le pune in buzunar, crezand ca aceste obiecte sunt de valoare, dar si strica cu mainile sau rupe ce gaseste, asternutul sau, intr-un mod neconstient, ca o trebuinta de as-i exersa activitatea. Atentiunea sa este cu totul absenta, incapabil de-a si-o fixa un moment, raspunsurile sale fiind ca si masinale. Digestiunea si somnul se executa normal, insa se observa pareza vesicala si rectala, ceea ce reclama o ingrijire continua. Din anamneza aflam ca sunt sase ani de cand a fost izbit de o manie acuta, pentru care a fost cautat si aici, si in strainatate, de unde s-a intors calm, insa cu debilitate intelectuala. De atunci a mers, urmandu-se debilitatea crescand, pana acum doua luni, cand oarecari fapte impulsive si scandaloase, au provocat reasezarea sa intr-un azil special. Dl. Mihai Eminescu este atins de alienatiune mintala in forma de dementa, stare care reclama sederea sa intr-un institut atat spre ingrijire si cautare, cat si spre linistea publicului.”

OK, hai sa ne tragem un pic sufletul. Raportul, dupa cum se poate vedea, contine o pata intunecata, anume “anamneza”. Adica poetul e debil, are alunecari permanende de atentie, aduna pietricele si urla ca e bogat, si brusc e capabil sa spuna ca a fost izbit de o manie acuta in urma cu sase ani. Incepem s-avem banuiala ca la sanatoriul sutu se-ntamplau lucruri necurate. Ipoteza cea mai probabila e ca doctorul Petrescu a aflat anumite amanunte de la doctorul Sutu. In al doilea rand, sub presiunea faimei lui Eminescu, insista asupra necesitatii ingrijirii de specialitate (altminteri, poetul ar fi mers la Jilava). In al treilea rand, mentiunea speciala a lipsei leziunilor pe suprafata trupului poetic, ceea ce e destul de sugestiv.

Ca la Caritatea se-ntampla lucruri dubioase, o sa ne convingem mintenas. La 21 mai 1889 Eminescu este lovit in cap cu o piatra, de un nebun furios si nu de un agent al lui Bratianu, cum l-am auzit io pe-un mos la tv. Lovitura este grava, dar Eminescu da semne ca-si revine.

La 30 mai 1889, un redactor de la Curierul roman din Botosani (IV, 13, p.3) is informeaza cititorii: “Sanatatea nenorocitului poet Eminescu, ilustrul fiu al judetului nostru merge din ce in ce mai rau. E in asa stare ca, nu mai stie ce face, scrie si iar scrie, spunand ca sunt traduceri din Cicerone. Drul Sutu – in cautarea caruia se afla – nu da nici o speranta de scapare, din contra, el spune ca boala se agraveaza si ca nu poate fi departe momentul cand ea va conduce la un deznodamant fatal.”

Dupa doua saptamani, Tribuna din Sibiu trimite un redactor la Institutul Caritatea (VI, 123, 1/13 iunie 1889, p. 489 sq.); sta de vorba cu doctorul Sutu si scrie: “Dar e victima unei prea mari framantari intelectuale. Astazi, cand e nebun si tot se vede intrinsul cat a citit. Daca nu va muri de vreo boala accidentala, de o pneumonie sau cine stie ce alta, apoi sa se sfarseasca printr-un ramolisment total. Din ce in ce pierde memoria, ideile ii devin confuze, asa ca, deja nu-si mai aduce aminte de fapte mai recente. Incoherenta in vorba dovedeste ca o parte a creierului e deja in stare de ramolisment si aceasta boala progresand va veni o vreme cand nu-si va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut nici una.”

Presa din secolul 19 era intr-adevar cretina, dar poate nu chiar atata cat sugereaza fragmentul citat mai sus. Nu cred ca are sens sa subliniez contradictiile. Voi atrage insa atentia asupra a doua cestiuni: a) cu cateva zile inainte, nimeninu banuia ca Eminescu avea sa moara; si b) simtim o puternica tensiune intre realitatea clinica si insemnatatea culturala a poetului. Jurnalistul sibian, in naivitatea lui, anunta principala trasatura a discursului schizoid despre moartea lui Eminescu.

Scandalul mortii

In perioada imediat urmatoare mortii poetului, cadrele medicale par impartite in mai multe triburi. Pentru inceput, in doua (amicii si dusmanii doctorului Sutu). Apoi, datorita progresului, in mai multe (vezi inventarul de mai jos).

Creierul lui Eminescu

Ca un mar stricat

“A doua zi ni se aduce la Institutul Babes, unde eram preparator, intr-un vas o bucata de creier, mult, sa fie o patrime. Parca-l vad si azi inaintea ochilor mei, desi sunt ani de atunci. O mana profana, brutala si poate u un instrument impropriu taiase o scobitura mare in creieri, cum ai taia dintr-un mar, pentru ca sa se puna in evidenta partea acoperita de sange, de rani provocate de aschiile testei capului zdrobita de o mana criminala. Era o bucata de creier proaspat maltratat in viata, ucis de o violenta cruda, si mutilat dupa moarte.” (Al. Talasescu, “Creierii lui Eminescu”, Romanul, II (1912), 162).

Dupa cum se poate lesne observa, Talasescu este un inamic al doctorului Sutu. Articolul lanseaza doua acuze si sugereaza o cauza a mortii: personalul de la Caritatea nu a putut sa-i asigure poetului minima securitate; necropsia s-a desfasurat in conditii mizerabile; Eminescu a murit din cauza loviturii primite.

Ca un mar putrezit

Creierul lui Eminescu, neobosit generator de mituri, i-a starnit interesul si calauzei A.C. Cuza. Printr-o scrisoare din 1914, Gheorghe  Marinescu il informeaza:

“Din nefericire nu as putea sa va dau multe informatii in privinta creierului marelui si nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permite un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactiunea este datorita caldurei celei mari si probabil ca s-a scos prea tarziu dupa moarte. Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezinta ca leziuni microscopice o meningita localizata la lobulii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind cum am spus descompus nu am facut studiul istologic, ceea ce este o mare lacuna. Sarmanul Eminescu! nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care fie zis in treacat nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni ca altor literati distinsi care ca si dansul au murit de paralizie generala, Nietzsche, Lenau, De Maupassant, etc.” (BAR, Corespondenta Gh. marinescu – A.C. Cuza, S 1/558).

Marinescu sugereaza o noua acuzatie la adresa balamucului Caritatea, anume conditiile de conservare a creierului (anume intr-un borcan, pe un pervaz, vreme de trei zile), insa tonul e mai degraba resemnat decat malitios. Marinescu nu mai intelegea ratiunile vechiului scandal. Pe el il interesau alte chestiuni, precum legatura dintre volumul circumvolutiunilor si inteligenta sau gasirea de paralele sifilitice notabile. Dar sa nu-i luam metehnele in nume de rau. Putem retine insa ca, dupa  fostul eponim al spitalului 9, “Eminescu a suferit de paralizie generala atipica, cu remisiuni“. (v. Universul, LI (1934), 225, 226, 228).

Amicii doctorului Sutu

Unul din medicii care l-au ingrijit pe poet in perioada martie-iunie 1889, Victor Vines (“Cateva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail eminescu”, Romania medicala, IX (1931), p. 162 sq.) joaca la doua capete: intai si-ntai, la fel ca si doctorul Petrescu, sustine ca Eminovici nu era sifilitic (mai precis, neaga natura luetica a cicatricilor de pe gambele luceafarului). Apoi se-avanta in apararea fostului sau stabiliment medical si scrie “moartea nu este datorita traumatismului cranian petrecut cu 25 de zile inainte si care se vindecase complet, ci este consecinta unei endocardite mai vechi – diagnosticata de regretatul profesor N. Thomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la Spitalul de copii, care era si medic al Institutului – de care era amenintat in fiecare clipa, si care desigur s-a agravat dupa erizipel.”

Prin urmare buna conduita erotica a poetului si a stramosilor sai  era salvata (ideea sifilisului congenital in familia Iurascu a fost in voga pana acum vreo 15 ani, si poate ca mai e si acum in mediile de eminescologi). Apoi, vorba unui perosnaj, “blame it on the heart”; chiar daca un nebun a aruncat c-o piatra, si-un intelept s-a repezit cu capul in ea, rezultatul n-a fost decat o infectie care cel mult i-a dat ceva palpitatiuni.

Ca sa va convingeti ca nu delirez, si ca a existat intr-adevar un conflict destul de serios in lumea medicala dupa disparitia tragica a fetisului poetic, am sa scot din palarie un manuscris tulburator. A fost gasit dupa moartea Corneliei Chernbach (Tatusescu), medic si poetesa obscura semnand cu pseudonimul Cornelia din Moldova. Foaia era pierdupa printre hartiile minusculei poete. Mai tarziu a ajuns in mainile lui George Potra, care crede ca textul a fost scris de doctorul N. Thomescu. In mare, textul spune dupa cum urmeaza:

“Aspectul maladiei este acela al unei manii acute caracterizate printr-un delir absolut incoherent, prin miscari dezordonate, prin iluziuni si halucinatiuni senzoriale care deveneau uneori terifiante, in fine prin tendinta de-a tot distruge prin prejurul sau in paroxismul raului (…) Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina, nici hoidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fizic. (…) Nu alcoolismul a fost una din cauzele principale ale nebuniei sale, deoarece acest viciu il contractase mult mai tarziu. (…) In rezumat, nici craniul, nici figura nu prezinta stigmate pronuntate de vreo degenerescenta hereditara sau congenitala. Desi lipsesc unele din principalele simptome ale paraliziei generale, adica: afazia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totusi prezenta dementei si a unor semne motoare si senzitive, impunea observatorului diagnoza unei pariencefalite difuze cronice, diagnoza pe care cursul ulterior al maladiei si autopsia a venit pe deplin sa confirme. (…) Cum se vede in cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorita traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai inainte, si care se vindecase complet, ci este consecinta unei endocardite mai vechi, dar care desigur s-a agravat dupa erizipel. (…) S-a zis ca Eminescu a devenit alienat in urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi izbit acum 10-12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a nascut din doctrina eronata ce o profesa o scoala germana ca paralizia generala este totdeauna o manifestatiune sifilitica tot asa de neadevarata ca aceea care sustine ca, toate sclerozele cerebrospinale sunt de origine sifilitica. (…) Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale. (…) Apoi, ceea ce este si mai interesant, socot eu, e tocmai autopsia amintita care a scos la iveala lucruri importante dovedindu-ne ca, nu alcoolismul si boalele venerice (sifilisul) au fost cauzele alienatiei sale.”

Textul de mai sus nu este tulburator prin continut, ci prin intentie. Dupa cum va dati seama, e o incercare de a argumentatie, si nu o descriere clinica. Stilistic, nu e deloc diferit de articolele publicate de diversi medici in gazete. Dar continutul manuscrisului n-a fost niciodata publicat (spre usurarea doctorului vines, care n-a putut fi acuzat de plagiat). Indraznesc sa presupun chiar ca textul in cauza n-a fost niciodata destinat publicarii. Cred ca a fost o circulara interna, destinata personalului Institutului, exprimand pozitia oficiala a institutiei cu privire la neplacutul eveniment. Textul, dupa toate aparentele, a fost redactat la scurta vreme dupa moartea poetului si raspunde punctual tuturor criticilor aduse balamucului Caritatea. Este probabil ca autorul sa fi fost dr Thomescu, dar sunt convins ca dr Sutu si-a bagat si el coada in continut (asa cum si-o bagase si-n raportul doctorului Petrescu).

In afara de conflict fatis intre doua grupari medicale, literatura de specialitate va cunoaste si alte polemici. Dupa cum urmeaza:

Eminescu epileptic

“Toate categoriile de izvoare de informatii, toate faptele citate, ne conduc la stabilirea uneia si aceleiasi convingeri ca, Eminescu a avut o nevroza constitutionala de natura epilepsiei psihice.” (A. Sunda, “Nevroza lui M. Eminescu”, Spitalul, XXV (1905), nr. 13, pp. 351-359)

Teoria lui Sunda n-a avut nici o urmare, pentru ca n-a fost recunoscuta ca fiind medicala. Autorul nu incerca decat sa gaseasca un temei medical admiratiei netarmurite a publicului larg pentru oglinda sufletului sau.

Ereditar si dobandit in moartea lui Mihai Eminescu

“La Eminescu, se manifesta doua elemente patologice bine definite: unul constitutional, congenital sau ereditar, aceasta din urma presupunere fiind cea mai plauzibila, caci doi frati ai sai s-au sinucis si sora care l-a ingrijit era para plegica de picioare din copilarie, si altul dobandit, prin alcoolism si sifilis.” (Panait Zosin, “Nebunia lui eminescu”, Spitalul, XXIII (1903), 11, pp. 423-428.

Eminescu, Freud si Narcis

Constantin Vlad, Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1932

Eminescu, acest “pacient al natiunii intregi”, “era un narcisist. Narcisismul acesta – pe care-l gasim asa de puternic reprezentat la Eminescu e defapt punctul central, nucleul de organizare al celorlalte simptome. (…) chiar si instrinarea de realitate si incapacitateaa de-a se adapta la ea se datoreste tot acestui narcisism, acest refugiu in sine, indestulandu-se cu persoana proprie si lumea sa imaginara creata dupa bunul plac, si nu dupa cum i-o arata realitatea. (…) Din acelasi narcisism deriva si toate tulburarile psiho-sexuale ale schizofrenicilor in general, si ale lui Eminescu in special. E evident ca, odata ce-si are un om afectul plasat asupra propriei persoane, nu-l va putea avea in acelasi timp si afara. (…) Diagnosticul clinic care rezulta din studiul vietii si operei eminesciene, e ceea ce numim schizoidie, o treapta premergatoare schizofreniei.”

Luarea de pozitie a doctorului Vlad este simpatica in sine, dar a generat replici disproportionate (de pilda o inversunata recenzie semnata de Calinescu), in special pentru ca se lega si de opera. Omul a fost sifilitic, putem sa acceptam, dar lasati-l in pace pe poet. Ia zi-le dumneata, domnule Bacaloglu:

Eminescu sifilitic

“A studia pe Eminescu cum face dr. Vlad – prin prisma freudismului – e intocmai ca acela care priveste in acele oglinzi concave sau convexe care dau imagini oribil de deformate. Cine va mai recunoaste pe Eminescu in lucrarea psihanaliticului doctor Vlad in care poetul e desemnat nu ca schizoid, ci ca schizofrenic, cu fenomene de narcisism, neadaptare la realitate si negativism, intoarcere spre sexul propriu, mazochism, raptusuri, bizarerii si verbigeratie.”

Si, continua Constantin Bacaloglu (in conferinta “Frederic Chopin si Mihai Eminescu din punct de vedere medical”, 2 februarie 1936, Bucuresti, Imprimeria Independenta, 1936):

“Nu incape nici o indoiala ca intervine si constitutiunea ereditara, pe langa toate intoxicatiunile exogene si endogene ulterioare, pentru fixarea si dezvoltarea treponemei palide in scoarta cerebrala, pe langa virulenta accentuata a acestui parazit care uneori – dupa Levaditi – este neurotrop.”

In alta parte “Mihai Eminescu. Consideratiuni literare si medicale”, Convorbiri literare, LXXII (1939), 6-9, pp. 803-821), doctorul Bacaloglu revine cu lamuriri:

“Sfarsitul lui eminescu a fost pricinuit de slabirea organismului in urma infectiunii erizipelatoase, streptococica (branca), succedata loviturii cu piatra in regiunea parietala. Ultimul act al dramei – si subliniem acest fapt care nu a fost pus in evidenta pana acum – sincopa terminala, la care nu se asteptau nici medicii, deoarece trecusera atatea zile de la traumatism si chiar branca se stinsese, acest act terminal al unei vieti zbuciumate se datoreste slabirii inimii. Miocardita si aortita luetica (i.e. sifilitica) aflate la necropsie, explica hotarator ca, sfarsitul prin sincopa al marelui nostru poet Eminescu a fost pricinuit de aceasta deficienta cardiaca. El a murit din cauza inimii, prin sincopa, miocardul si aorta fiind atinse, ca si creierul, de localizarea treponemei palide.”

In fine, ultima voce interbelica pe care o citez este a actualului eponim al spitalului 9 (si o fac din simpatie pentru acest asezamant).

“eminescu facea parte din clasa emotivilor depresivi. Retrasi in sine insusi, toate gandurile se indreptau catre trecut, dand totodata dovada de un mare scepticism, de o mare autocritica si multa indulgenta fata de altii. (…) Nebunia lui nu e ereditara, cum gresit s-a sustinut; ea se datoreste treponemei, care poate lovi pe oricine.” (Alexandru Obregia, “Opera lui Eminescu in fata psihiatriei”, Curentul, IX (1936), 2878, p.8.

Nebunia lui Eminescu fata cu democratia populara (poveste maniaco-depresiva)

Dupa instalarea democratiei populare, la 6 martie, a fost interzis sa mai crezi ca Eminescu a fost sifilitic:

“Nu avem nici o dovada ca Eminescu a sufrit de paralizie generala progresiva si nici de sifilis in general. Evolutia suferintelor sale psihice contureaza in mod indubitabil o psihoza afectiva si anume psihoza maniaco-depresiva, boala care s-a manifestat periodic, intre crize starea intelectuala a poetului fiind nealterata.” (G. Romanescu, “Cu privire la boala de care a suferit Eminescu”, capitol in Pagini medico-istorice, Iasi, 1973.

“”Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n-a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n-a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice de tip mixt.” (I. Nica, Eminescu – structura somato-psihica, Bucuresti, 1983).

Concluzii

Dragii mei voluntari, mai ales Vlad si Yol, va rugam sa ne serviti desertul. De ce boala a suferit Eminescu? Din ce cauza a murit?

Hai Doamne miluieste.

Despre Eminescu au scris tot soiul de oameni, mai mult sau mai putin obsedati. Au scris ce le-a iesit pe penita, avand ideea fixa ca obiectul fetisului lor a fost o enigma si ca ei erau singurii in masura sa o rezolve. Io, din partea mea, n-am ovsesii legate de scriitori morti (dar poate ca am in schimb obsesii legate de scriitoare vii), asa c-am sa ma multumesc sa notez o suma de fapte, fara a da prea mare atentie magmei sulfuroase a polemicilor care clocotesc in literatura biografica. Hai Doamne miluieste.

Etnia

Inainte de-a depana intamplarile memorabile ale vietii aventuroase a lui Mihail Eminoviciu, se cuvine sa va spun ca nu prea se stie care-i era natia. Opinia curenta si ortodoxa este ca Eminescu a fost roman. Dar nu toti oamenii sunt ortodocsi. Unii, de pilda, cred ca “luceafarul poeziei romanesti”* era bulgar. Altii baga mana-n foc ca era arab. Sau macar persan. Unii sustin ca se tragea de la Erevan. Altii sunt convinsi ca era polonez. Cineva a avut indrazneala sa sustina ca era rutean. Mai multi l-au crezut turc (in turca, “emin” inseamna “sigur, increzator”). Altcineva, Caracostea, a incercat s-argumenteze ca era macedoroman cu nume turcit (Caracostea insusi era macedoroman, ca toti cei al caror nume incepe cu Cara- ). Un individ onorabil s-a declarat gata sa parieze pensia soacrei pe trei luni ca Eminovici a fost sarb. In fine, in acest cor s-a mai facut remarcvata si o voce care sustinea in terta ca Eminescu a fost suedez.

Mie mi se pare demn de mirare ca nimeni nu zice c-ar fi fost evreu. Sau rus. Sau, mai putin probabil, tigan (zic “mai putin probabil” pentru ca inca nu venise vremea la care Kogalniceanu i-a desrobit pe tigani).

Acuma, Dumnezeu cu mila, nu cred sa mai conteze ce-o fi fost. Important e ce-a ajuns, anume batjocura noastra. Si ne mai miram ca obsedatii aia nu cred ca poporul roman a fost in stare sa plamadeasca prin forte proprii asa geniu pustiu.

*Expresia “luceafarul poeziei romanesti” este atestata pentru prima data in 1895.

Parintii

Una din apucaturile mele exegetice, pe langa mania de-a ma-ntreba cum as fi scris cartile altora, este sa debitez istorioare despre parintii scriitorilor. Deh, metehne de batran ticalosit intr-o epoce de dezagregare a valorilor. Dar de data asta am sa-ncerc sa ma abtin, ca deja mi se face somn. am sa ma rezum la a spune ca parintii lui Eminovici se chemau Gheorghe si Raluca Jurascu. Gheorghe era un aiurit tiranic, iar Raluca o femeie care-si coplesea copiii cu dovezi de afectiune si devotament matern. Cei doi erau chiaburi si au facut 11 copii. Aveau in posesie o mosioara si o mica biblioteca ce continea titluri de Voltaire, Molière, abatele Prévost, George Sand, Dumas tatal, Sue ori Lamartine.

Nasterea

Mihail s-a nascut usor. Poc. Intr-o zi de iarna. Dupa certificatul de nastere, ziua cu pricina era 15 ianuarie 1850. Dar nu tot ce scrie-n certificatele-astea e si adevarat.

Era la noi, la Budejovice, un om, ii zicea nea Buriana. In certificatu lui de nastere scria ca-l cheama Vasile, dar al lui il strigau Ion. Zicea nea Buriana asta ca s-a dus taica-su la primarie, sa-l declare, si-a dat peste un functionar beat, care l-a botezat probabil dupa numele carciumarului. De la o-ncurcatura ca asta ti se poate trage si sfarsitul. Cand era prizonier in Galitia, mai-mai sa-l execute ca spion. Noroc ca stia sa gateasca bine, si l-au facut rusii bucatar peste tot lagarul. De-asta zic ca nu-i bine sa crezi ce scrie-n certificatele de nastere.

Da sa-l lasam pe nea Buriana, ca nu pentru parastasul lui ne-am adunat astazi aici.

Dupa amintirile lui Gheorghe. si dupa marturiile poetului, Mihail s-a nascut pe 20 decembrie 1849. Secretara gimnaziului din Cernauti credea insa ca s-ar fi nascut pe 14 decembrie 1849, iar cea de la scoala primara din aceeasi localitate banuia ca ar fi venit pe lume la 6 decembrie 1850.

Sursele nu reusesc sa concorde decat in privinta locului nasterii, anume nu la Ipotesti, ci la Botosani.

Iata, dragelor si dragilor, c-am fost victimele unei mistificari nerusinate: ni s-a spus ca oglinda sufletului romanesc s-a nascut la 15 ianuarie 1850 la Ipotesti, cand, de fapt, lucrurile stateau taman pe dos, ea venind pe lume la 20 decembrie 1849, la Botosani.

Copilaria

Copil fiind, eminescu umbla brambura prin paduri si se-adapa ades de la izvor. De-asta nici nu prea exista informatii, ca nu statea nimeni sa-l urmareasca; oamenii de prin prejurul lui, needucati fiind, nu puteau sa banuiasca ce-avea sa se-aleaga din mica salbaticiune cu pantalonii rupti in genunchi.

Educatia (scoala formala si scoala vietii)

Eminescu a primit notiunile elementare ale educatiei de la un institutor neamt pe care-l tinea tatane-su pe masa, casa si leafa la micul conac de la Ipotesti. Cand institutorul a fost excedat de sarcina, Mihail a fost dat la scoala primara, in anul de gratie 1856. A reusit s-o termine in 1860, si s-a inscris la gimnaziu.

In anul al doilea de gimnaziu (1861-1862), clasa a 6-a cum ar veni, ramane repetent si fuge in codru. Este prins de cativa tarani, care-l duc la Ipotesti sperand sa capete o recompensa. In 1862 poetul se-nscrie iar in clasa a doua, numai ca intamplarea rea a vrut ca lucrurile sa nu stea intocmai cu dorintele parintior.

In 1863 Eminescu ia contact cu teatrul, intrupat in compania Fanny Tardini. Sedus de luminile rampei, si poate si de trupesa doamna Fanny, micul poet in varsta de 13 ani fuge cu teatrul. mie mi se pare de-nteles, ca si io am vrut sa fug cu circu.

Dupa o serie de peregrinari prin Ardeal, se-ntoarce la Botosani si-si ia primul job, de practicant – adica copist (1864). Dar in 1865 fuge iar cu teatrul, cu aceeasi companie. Toamna, cand trupa ambulanta nu mai putea tine reprezentatii pe motiv de frig, rebegitul poet se-ntoarce la Botosani. Dar tot nu scapa de dorul de duca.

In 1866 pleaca nitam-nisam la Blaj, chipurile sa-si continue stusiile. Dar ramane, inca o data, repetent. Amarat, se-ndreapta spre Sibiu. Apoi, dezamagit, pleaca la Bucuresti, sa-si gaseasca de lucru. Isi gaseste taman la Giurgiu, unde are chiar doua joburi, randas intr-un grajd si hamal in port. Se spune ca-n timp ce ranea balegarul sau cara saci cu sare declama versuri de Schiller.

Dar iata ca dorul de duca si pasiunea pentru lumin ile teatrului mistuie sufletul micii haimanale: trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale (straunchiul lui Mateiu) ajunge la Giurgiu, iar Mihail, nici una nici doua, fuge cu ea ca sa se faca sufleor si copist de roluri (un soi de imprimanta umana). Apoi este atras de trupa lui Pascali si de TNB.

In perioada asta, Eminescu era o puslama zdrentaroasa. Vazandu-l astfel, Pascali s-a gandit sa-l miluiasca si sa-i faca o bucurie, dandu-i bani de ghete, numai ca poetul, tare de-o ureche, si-a luat cateva carti de Goethe.

In 1869 distractia histrionica ia sfarsit. Eminescu era in turneu prin Moldova, cu trupa Pascali. Auzind una ca asta, Gheorghe Eminovici se-nfurie, casca gura mare si, c-o falca-n cer si una-n pamant, se duce sa-si recupereze odrasla. C-ajunsese de rasul curcilor taranilor din Ipotesti. Convins ca micul vagabond e naravit, Gheorghe decide sa-l tina in arest la domiciliu. Iar in toamna ii face bagajele, ii da cativa galbeni si-l trimite la Viena, sa se faca studinte.

La Viena (1869-1872)

La Viena, Eminescu a fost un student extraordinar (nu putea fi ordinar din lipsa de bacalaureat). Mergea uneori la cursuri, si-si lua notite cu minutie si rabdare. Dar de cele mai multe ori chiulea.

Nota dominanta a vietii sale vieneze o constituie asteptarea lunare de la Ipotesti, in valoare de 19 galbeni. Cand primea banii, dadea fuga la tutungiu si la bacan, sa-si cumpere tabac si cafea. Asta e una din putinele pilde de-ntelepciune pe care ni le ofera viata lui agitata. Apoi se ducea la anticar, ca sa-si alimenteze alt viciu, acela al lecturii. Multumit, avand carti, tutun si cafea, se-nchidea-n odaia lui, cum am face si noi. Uneori se-ntrerupea din fumat, facandu-i-se foame. Mergea la birt, unde se-ntalnea cu alti romani si discuta politica, manca tocana si bea cvas.

Cand i se terminau banii, manca pe datorie, se-mprumuta de la amici ori de la bacan, si-si amaneta hainele. Uneori amaneta si hainele altora, dar, fiind o persoana cu un adanc simt moral, nu uita niciodata sa le faca cinste pagubitilor din banii primiti pe redingotele lor (fara a le spune insa ca i-a lasat numai in camasa si izmene).

In afara acestor preocupari, Eminescu frecventa cu sarg teatrele si opera si se deda admiratiei pentru osebite femei. Iar cand punga nu-i permitea nici una din aceste placute activitati, se plimba prin mahalale si pe Ringstrasse, insotit de Slavici, care pe-atunci isi ispasea stagiul militar in capitala chezaro-craiasca.

Pe scurt, se parea c-ar putea s-o tie asa viata intreaga. Noroc c-a dat peste Veronica Micle, care l-a atras spre Iasi.

Eminescu si femeile

Pentru un biograf modern, relatiile lui Eminescu cu femeile pot parea dubioase. Dar, pentru cineva familiar cu scrierile lui Marmontel si cu morala fericei epoci de la inceputurile interminabilei domnii a lui Franz Ioska, aceste raporturi se-nscriu intre coordonatele celei mai nesuferite banalitati.

Mihail si-a mistuit prima iubire la 12 ani. Obiectul ei era o misterioasa Elena, de fel din Ipotesti. Pe fata n-o chema intocmai Elena, dar indragostitul ii zicea astfel ca sa-l maimutareasca pe Alecsandri, care-o iubea patimas pe cantareata Elena Negri. Numele adevarat al fetei era Casandra Alupului. A avutg o soarta tragica, murind de tanara, iar poetul i-a dedicat o poezie care initial se numea Elena, iar apoi Mortua est. I,i permit sa citez doua strofe idioate din a doua versiune (BAR, Fondul Eminescu, ms 2262, f 13r).

Tu treci pe cand noaptea e-o abra-cadabra

Si-n ceruri, de stele se-aprind candelabre

Ce sala albastra a lumii lumina,

Cu nourul rege, cu luna regina.

Tu taci fericita astfel cat imi pare

Ca vad cum prin nouri tu treci ca o zare,

O zare de aur, un vis fericit,

O umbra de raze, un inger iubit.