Dragele şi dragii mi amatori de Proust, asta e semnificaţie episodului lanternei magice, cu Golo şi Geniviève de Brabant:

Certes je leur trouvais du charme à ces brillantes projections qui semblaient émaner d’un passé mérovingien et promenaient autour de moi des reflets d’histoire si anciens. Mais je ne peux dire quelle malaise me causait pourtant cette intrusion du mystère et de la beauté dans une chambre que j’avais fini par remplir de mon moi au point de ne pas faire plus attention à elle qu’à lui-même.

Mai ţineţi minte că mi-am deschis cârciumă? A trecut atâta vreme de-atunci, încât mă tem că ne-am prefăcut cu toţii în siluete.

Vieţile oamenilor, ca să vă spun şi-un aforism, sunt ca artele plastice. Am cunoscut domnişoare ce semănau cu nişte acuarele, bătrâni cu oasele moi şi înnegrite ca o mină 6B, persoane importante ca o gravură, am cunoscut monştri, măşti mortuare, schelete metalice, uriaşi cu picioare de lut, fiinţe de plastilină. Am cunoscut vreo două capodopere. Unii oameni sunt ca icoanele pe sticlă, ascunzându-şi transparenţa cu nişte culori ţipătoare şi complementare, alţii ca picturile-n ulei, încercând să-şi acopere asprimea cu mormane de pastă, sunt oameni ca nişte statui de bronz, strălucind şi scârţâind, studiindu-şi pozele-mpietrite şi neştiind că-s goi pe dinăuntru, că şi-au pierdut viaţa odată cu ceara din mulaj. Eu însumi sunt un crochiu de om.

Dar să ne lăsăm în treburile noastre pe noi ăştia mai complicaţi şi să  ne întoarcem la omul ca o schiţă stângace. Ca orice schiţa, omul trăia în două dimensiuni: înăuntru, când îşi îndestula stomacul alungit şi lipit de şira spinării, şi afară, când merge la serviciu ca să aibă cu ce să-şi îngroaşe liniile. Viaţa lui era lipsită de-nflorituri şi umbre, n-avea copaci şi păsărele, norişori, fire de iarbă sau un sfert de soare în colţul paginii. Privindu-l, te gândeai c-a fost desenat într-o doară, într-un moment în care creatorul său se plictisea la o conferinţă. Şi-ai fi rămas aşa multă vreme, privindu-l şi gândindu-te, şi-ncercând sentimente.

E mare brânză să poţi ocaziona gânduri şi sentimente atunci când tu însuţi nu le ai. V-o zic în cunoştinţă de cauză. Poc, răsar semnele de-ntrebare în mintea privitorilor, pic, picura duioşiile nemărturisite sau dispreţul pentru care nu găsesc acuma un calificativ. Oamenii se tem de simplitate. Viaţa lor se reduce la o singură căutare, de a umple goluri. Să-şi umple burta, să facă amor, să umple nişte nume de noroi, să-şi umple sufletele de fericire, să-şi golească mintea de curiozităţi şi s-o umple cu satisfacţii. Io-n viaţă vreau să mă umplu de-ngâmfare. Vreau să dau pe-afară. Să-mi umplu contururile. Să umplu. Iată dovada. Vorbeam despre un om simplu ca o schiţă şi-am umplut textul ăsta de lucruri complicate. Înot cu greu prin preaplinul de jenă, un noroi vâscos, o mlaştină, vreau să ies, să-mi umplu plămânii cu aer şi privirile cu spaţiul alb al unui paragraf nescris, mintea cu gânduri despre Danaide.

Oricât de simplă ar fi fost schiţa noastră, era totuşi un om. Cred că avea şi ochi, şi gură, şi urechi, şi poate şi alte alea. Şi într-o zi a avut şi gânduri, ca o pată mică de cafea. Gânduri simple, despre umplere şi golire, însă erau ale lui. Propoziţii pe care şi le spunea singur în cap,  planuri, apologii, dorinţe. Gândurile unui om, ceva mai simplu, printre alţi oameni. Printr-o întâmplare miraculoasă, printr-o mişcare neatentă a unei mâini care ţinea o cană cu cafea, schiţa a-nceput să-şi vorbească singură-n cap. Şi, când făcea treaba asta, auzea un ecou. Un ecou ca-ntr-o cameră pe care-ai golit-o pentru zugrăvit, un ecou cu miros înţepător, cu urme pe parchet.

Capetele oamenilor sunt ca nişte odăi. Unele-s tixite cu cărţi, altele dau pe-afară de obiecte inutile, unele-s ordonate, altele amestecă stiluri incompatibile de mobilier, din nepricepere sau nevoie. Sunt capete ca nişte saloane, ca nişte chilii, ca nişte altare. Capete de bătrâne nebune care-adună toate gunoaiele pe care le găsesc, capete de esteţi minimalişti, capete, miliarde de capete umplute cu agoniseala de-o viaţă, depozite dezolante, idei îngrămădite printre care ţi-e imposibil să te mişti. Capete pe care le ţinem strâns, de care ne-agăţăm cu dinţii, capetele de lângă sicriele noastre, cu care-şi vor umple burţile îndureraţii privighetori. Capete comode şi bine utilate, cu telecomandă, cu sofaua moale a scuzelor, cu covoare de principii în care să-ţi afunzi picioarele până la glezne şi sub care s-ascunzi mizeria actelor. Capete insalubre, cu pereţi umezi şi igrasioşi. Capete pline de alţii, ca nişte amfiteatre mohorâte, capete…

- Taci aci aci aci aci

Cand e vorba sa-ntemeieze un cuplu sau o diada matrimoniala, oamenii-s intotdeauna neglijenti i convinsi ca are balta peste, dar sfarsesc mereu prin a da cu bata-n balta si a speria toti pestii, de-ajung singuri si tristi ca personajele din filmele la care se uita sambata seara. Io, desi nu-s ca ceilalti oameni, nu cred sa iu mai breaz in aceasta privinta. Ba dimpotriva, ar putea spune persoanele care au avut nefericirea sa ma cunoasca. Singura solutie acceptabila este deci gasirea une prietene virtale.

Ideea mi-a venit subit, in timp ce vorbeam singur la telefon (ca sa n-am impresia ca sunt complet singur, obisnuiesc sa ma mai sun uneori, ca sa ma-ntreb cum o mai duc).

Prietena virtuala pe care o caut nu trebuie sa fie ca ceilalti oameni; in rest, poate sa fie cum are ea chef – adica, virtual, orice.

Prietena virtuala?

Poza

Hai va iubesc.

In timpu asta, cineva o sa-i traga de limba, cunoscut fiind ca in vin sta adevarul. Desigur, este posibil ca dictonul latin sa fie o mare gogomanie, este posibil ca discursurile invitatilor sa nu fie foarte diferite de cele actuale, dar mi se pare ca merita incercat. Este de asteptat ca invitatii sa se balbaie ceva mai mult, spre hazul audientei care va creste pana la cer. Senzational, d-na X se va imbata in direct la televiziunea lu gavagai.

Sa mor io daca nu-i urmatoru pas in televiziune.

Şi într-o zi, pe când stătea-n pat şi citea poveşti de gavagai, omul simţi că i se face foame. Să mănânci şi să citeşti în acelaşi timp e ceva nespus de frumos, numai că-i o apucătură de persoană solitară.

Persoanele solitare sunt de mai multe feluri. Unele sunt morocănoase şi foarte urâcioase, şi nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ele. Altele sunt speriate de teama de cei din jur, izolându-se ca să se protejeze. Unele, oricât ar încerca, nu se potrivesc cu lumea ambientă şi pace. În fine, altele sunt tare aiurite, şi nici nu le trece prin cap c-ar putea să socializeze. Omul nostru, poate pentru că personajele din poveşti au trăsături excepţionale, făcea parte din toate cele patru submulţimi.

Şi într-o zi, spuneam, stătea el în pat şi citea şi i s-a făcut foame. Şi-a căutat ceva de mâncare – nişte brânză (telemea) şi şuncă pe care, din spirit de prevedere, le tăiase dinainte, şi nişte pâine feliată la pungă – numai că-n timp ce şi le-aducea-n pat la botu calului nu-şi dezlipea ochii de foaia cu poveşti. S-a lungit pe burtă şi-a început să mănânce mecanic.

Şi când era aproape gata, profitând de faptul că terminase o poveste, şi-a aruncat ochii peste ce mânca. Şi-a constatat îngrozit că pâinea era mucegăită.

- Am să fac pelagră, îşi spuse el înspăimântat. (Ca toţi oamenii solitari, vorbea adesea singur). O să mi se cojească pielea de pe mâini, iar ochii o să-mi devină sticloşi.

Şi, înciudat, se puse să-njure poveştile de gavagai, singurele vinovate pentru nefericita lui stare viitoare.

În zilele care-au urmat, omul s-a cercetat cu atenţie-n oglindă. Aştepta pelagra cu inima mai strânsă decât a cuiva care a făcut sex neprotejat. Începuse să regrete că-i o persoană solitară şi se gândea că i-ar fi prins bine un prieten, să se sfătuiască cu. S-ar fi dus şi la medic, numai că-i era ruşine să nu-l creadă sărac. Auzi, să facă pelagră în secolul 21. Mai ceva ca ţăranii din satul Flămânzi la 1907.

Şi tot stând el aşa chinuindu-se cu gânduri şi cercetându-se-n oglindă, într-o zi băgă de seamă ca din nas îi ieşeau câteva fire subţiri si argintii.

- Colac peste pupăză mi-a mai încărunţit şi păru din nas, îşi spuse cu mâhnire. S-au adunat toate pe capu meu. pentru un om bătrân pelagra e ucigătoare.

Şi se duse înciudat să mai citească nişte poveşti de gavagai, care oricum nu mai puteau să-i cauzeze. Şi, după ce termină de citit, se duse iar la oglindă.

+ Hm, mormăi, parcă-s un moş de 80 de ani, aşa-mi creşte păru din nas.

Şi apucă un smoc de păr, ca să-l taie cu forfecuţa de curăţat unghii. Dar smocul se desprinse ca de la sine, iar omul nu simţi nici o durere.

- Dumnezeule mare, strigă el îngrozit privind smocul, am mucegai înăuntru.

Mucegaiul e o plantă care eflorează pe mâncare, în special în locurile umede şi calde. După folosinţă, poate fi benign – când creşte pe Brie sau în găurele din Roquefort – sau malign – când un farmacist extrage din el penicilină iar o asistentă grasă ne-nţeapă-n muşchii fesieri, sau când creşte necontrolat pe te miri ce. După consistenţă, poate fi compact şi uscat, păstos, vâscos sau delicat şi filiform. După culoare, poate fi verde aprins (când e tânăr), verde cenuşiu, alb, argintiu, sau verde vineţiu cu alb – caz în care acoperă invafat cu o surplombă cleioasă şi greţoasă la privit. Din punct de vedere social, mucegaiul trăieşte în colonii, indivizii întrajutorându-se.

Omul din povestea noastră, care nu era întocmai o persoană atentă, nu ştia toate astea despre mucegai. Dacă le-ar fi ştiut, probabil ar fi înnebunit de groază. Însă ştia oricum că e-ntr-o situaţie deloc de invidiat.

- Ce mă fac? îşi frângea el mâinile. Cum să scap? Dac-a ajuns până-n nas, înseamnă ca-s plin.

Şi nu greşea, în presupunerile lui. Cînd condiţiile de mediu i-o permit, mucegaiul se-ntinde până unde poate. Iar înăuntrul omului era cald şi umed, permiţându-i să crească pe toate organele, ca lichenii pe pietrele din tundră.

- În curând o să m-acopere şi pe-afară. Cum o să mai scot capu-n lume?

De data asta însă omul greşea. Mucegaiul n-avea de gând să-l acopere şi pe dinafară. Afară sunt tot felul de factori răuvoitori, precum apa din duş, aşa că n-avea rost să se complice. Şi, dacă o colonie de pe ficat n-ar fi cerut comunităţii mucegăieşti aer proaspăt, probabil că omul nostru n-ar fi bănuit niciodată ce are înăuntru.

- Ce mă fac? repeta el mecanic.

Într-o străfulgerare de luciditate, îşi dădu seama că trebuie să-l întrebe pe Google. Întâi îl întrebă “ce mă fac?”, dar Google îi răspunse vrute şi nevrute, fără a-i da însă o soluţie. Atunci îi veni ideea să-i pună o-ntrebare mai precisă, “cum scap de mucegai?”. Şi află că poate să scape cu clor.

Fericit, omul se duse la baie şi-şi turnă un pahar mare cu clor. Îl bău dintr-o dată, ţinându-şi răsuflarea ca să nu i se taie, şi simţind o bucurie meschină la gândul că mucegaiul din el o să moară. Spre seară îşi dădu duhul.

PS Scuze pentru cestiunile restante, emailuri si comentarii la care n-am raspuns, scl. Spatamana asta mi s-a intamplat ceva inedit, anume sa am grija de o batrana. Era in sincopa. Am sunat la numarul de urgenta, am asteptat ambulanta, si-am dus-o la spital. Am vizitat-o si i-am ascultat povestile. Aseara era sa adorm. Acum o sa ma duc iar. Revin ceva mai tarziu. Hai.

Ce este zambetul

Zambetul este o activitate bucalo-faciala care-i face pe oameni sa zambeasca. Dupa cum mi-a spus mi-un etolog venit taman din Africa de Sud ca sa ma studieze, zambetu-a aparut pe lume ca sa dezamorseze agresivitatea. Ma gandesc cu goraza ca dac-o avea dreptate? Si daca puisorii ar putea sa zambeasca? Brrrr. Hai mai da-l dracu si p-ala cu ideile lui.
In natura, zambetul este de doua feluri: natural si artificial. Natural este la mine si la cimpanzei. [Pisicu este un albastru de Rusia care zambeste orcat ar fi de trist.] Artificial este la oameni, caini si ingeri.

Zambetu la oameni

La oameni, zambetu-i artificial pentru ca presupune alterarea conformatiei obisnuite a viscerocraniului (prin incordarea acelor faimosi 12 muschi). Zambetul este o grimasa. Si, ca si alte grimase – dupa cum ne-nvata si Darwin in Expresia emotiilor la om si alte animale, in care i-a desenat pe puii lui strambandu-se infricosati – zambetul a fost semantizat si pus sa comunice o serie de lucruri.
Cand zambeste, omul incearca sa gaseasca o punte de comunicare (cum zicea fata aia de la marketing de ne-a vizitat saptamana trecuta) catre capul altui om. Chiar si cand e singur si zambeste ca vede o floare, omul nu zambeste florii, ci gandului ca o sa le spuna amicilor la bere c-a vazut o floare cocotata-ntr-un varf de colina. Zambetul este deci si stare de suspensie.

Grimasele lu gavagai

gavagai, cand e om, zambeste in urmatoarele circumstante:

• cand sta si se uita ca prostu la mine si simte ca se sfarseste de-atata iubire;
• cand vede pe jos un pachet de tigari si se pregateste sa-l striveasca;
• cand se gandeste sa ofere cuiva ceva;
• cand vede fapturi neputincioase incercand sa faca fapte peste masura puterilor lor (ocazie cu care zambeste duios si va mai spune o poveste);
• cand ii vine ideea unei glume si anticipeaza hohotele de ras ale asistentei;
• cand vrea sa-i incurajeze pe oamenii timorati de prezenta lui;
• cand seduce fete;
• cand vrea s-arate ca e superior si zambeste fara adresa si a ironie;
• cand e infatuat;
• cand savureaza o asteptare plina de nerabdare;
• cand e foarte fals si caritabil si se gandeste ca, daca n-ar zambi, oamenii cu care interactioneaza s-ar simti stingheri;
• cand nu bag io de seama.

In general, gavagai evita sa zambeasca deoarece fata i se deformeaza intr-un mod dizgratios. E mult mai indicat, zice el pe urmele lu Rabelais, care era doctor, ca omul sa rada sanatos, cu hohote pline, rotunde si sonore, care-s placute auzului si pun burta in miscare, favorizand digestia.
Hai v-am pupat.

Cazul sau a devenit celebru cand un ziarist local l-a vazut intamplator plutind in preajma unui lac si-apoi i-a dedicat o coloana sau doua in gazeta sa. Din acel moment viata omului nostru a devenit tot mai grea si se parea ca apasatoarele greutati ale publicitatii aveau sa-l traga pana la urma in jos.

Omul de puf

Vanat de reporteri si paparazzi, pandit de hienele turistice (o companie locala profitase de ocazie si organizase un tur), omul nostru – sa-i spunem Oskar – s-a retras in natura sa eterica si n-a mai fost vazut niciodata.

Unii spun ca s-a transformat intr-un fulg, altii ca s-a gazificat, in vreme ce folcloristii pretind ca a fost metamorfozat, de buna zana a lacului, in vantul de sud-vest.

Raspunzand, mi-am dat seama ca exista cel putin cateva lumi care au un inceput anume si care nu se vor termina probabil niciodata: lumile aflate pe semidrepte si pe semiplanuri.

In cele ce urmeaza, va propun sa renuntam la vreo doua dintre dimensiunile noastre si sa plonjam in universul fascinant al lumilor unidimensionale si bidimensionale.

Pentru inceput, ne vom imagina doua lumi, una situata pe o semidreapta iar cealalta intr-un semiplan, si le vom compara. Asadar:

Dar elementul cel mai interesant al acestor lumi este absenta timpului.Caci timpul este opera finitudinii.

.

Gasesc ca-i foarte urat din partea mea, sa scriu cuvinte fara sir in loc sa va spun o poveste frumoasa din Nepal.

Oamenii vor disparea

Dar ceea ce are inceput nu este infinit. Iar ceea ce nu este infinit are un sfarsit. Deci oamenii se vor termina. Ramane sa stabilim, intr-o maniera cat mai exacta, cand se va petrece disparitia oamenilor.

Unicitate si finitudine

Pentru a stabili lucrul acesta, este necesar sa introducem in investigatia in care ne-am lansat un element ajutator, pe care-l vom numi parametrul finitudinii. Parametrul finitudinii trebuie – in acelasi timp – sa accepte un numar finit de variabile si sa confere unicitate fiecarui om. Privindu-ne cu atentie trupul (si, daca exista, si sufletul), ne vom da seama ca exista cel putin un lucru care sa satisfaca aceste conditii: amprentele digitale.

Amprentele digitale

Amprentele sunt linii sinuoase care ne cresc pe degete. In conditii normale, sunt indestructibile – adica nu dispar decat odata cu degetele (in ciuda sugestiilor din filmele de actiune in care eroii negativi isi ard buricele degetelor cu bricheta). Multa vreme s-a crezut ca rolul amprentelor pe lume este acela de a ajuta politia in investigatiile sale specifice; o asemenea credinta presupune insa existenta unui proiect cultural al naturii, ceea ce este inadmisibil. Ipoteza cea mai pertinenta cu privire la rolul amprentelor pe degete este aceea ca liniile sinuoase constituie un numar de ordine pe scara fiintei.

Amprente si finitudine

Degetele pe care ne cresc amprente sunt evenimente spatio-temporale finite, si la fel sunt si lucrurile care incap pe ele. Asta inseamna ca numarul combinatiilor posibile de linii sinuoase suportate de suprafata degetelor tuturor oamenilor care au trait sau vor trai vreodata este finit.

Momentul disparitiei

Dupa cum se intelege foarte lesne din textul confuz de mai sus, oamenii vor disparea cand se vor termina toate combinatiile posibile de amprente digitale.