Cumva e şi firesc. Aparteneţa la un grup te legitimează. Nu mai e nevoie să rupi gura târgului, eşti înghiţit laolaltă cu restul găluştii. Problema apare numai odată cu digerarea prunelor din mâncarea culturală. (Prunele, după cum am aflat io de pe euforia.tv, au proprietatea de a vindeca de constipaţie; constipaţia culturală e acea stare în care câmpul se aglomerează peste măsură de lucruri ce nu au putut fi digerate, dar care, datorită proprietăţilor native ale sistemului, nu pot să fie nici eliminate). Ca să explic analogia (deşi sunt convins că nu este nevoie), odată cu digerarea prunelor, se elimină si cea mai mare parte din găluşcă.

Din câte am putut afla, nevoia asta de agregare nu i-a atins numai pe producători, ci şi pe consumatorii de cultură. Care se-adună să meargă-n pelerinaj la teatru sau la vernisaj, care se-apucă să citească brambura prin oraş, care mai ştiu io ce face.

Hai nu vă simţiti atacaţi, că nu-i nimic personal. Doar e lucru ştiut că cititorii de gavagai.ro sunt oameni eminamente singuri. Ziceam doar să mai agit un pic spiritele altora. Şi să le-amintesc culturalilor care se-aglomerează-n grupuri, curente şi generaţii că sunt câteva lucruri ce nu pot fi făcute decât în singurătatea. (Nu vă gândiţi la prostii, mă refeream la actele de creaţie şi mai ales la moarte.). Hai.

Lévi-Strauss este, printre altele, autorul celei mai perverse carti dintre cate mi-a fost sortit sa citesc. Io am citit multe carti perverse, dar nici una n-a intrecut-o pe Tropice triste. Cand am terminat-o, devenisem inca o data structuralist. Brrrrr.

Daca stau sa ma gandesc un pic, nu regret deloc ratacirea structuralista din trecut. Fara ea n-as fi putut atinge niciodata beatitudinea contemplarii diversitatii lumii. Sarumana, nenea Claude.

Daca sta sa ma gandesc un pic mai mult, Lévi-Strauss mi-a prilejuit mai multe amintiri frumoase decat multi oameni pe care i-am cunoscut in persoana. Constatarea asta poate parea cumva intristatoare, dar prefer sa n-o calific in vreun fel.

Intr-un rand am fost in pelerinaj la pavilionul Chevreul. In alt rand l-am vazut pe Lévi-Strauss in carne si oase. Un batran fragil, sprijinit de-o fata frumoasa, ratacit intr-o adunare prea mare. A plecat nebagat in seama de nimeni. Privea asfaltul si-si tara pasii. Acuma-mi doresc sa-l fi imbratisat.

Daca nu stiati, MC a raposat ieri.

De-a lungul anilor, am devoltat o relatie destul de bizara cu numele si cartile lui. Pe vremea cand tineam anticariat, era pe primul loc in vanzari. Tin minte si-acum ochii umezi ai unei studente careia i-am oferit un exemplar din cele Cinci fete ale modernitatii. Apoi, pe vremea cand am dat faliment cu pravalia (pe motiv ca achizitionasem numai carti bune si nu m-am mai indurat sa le vand), ma indragostisem de opiniile lui Zacharias Lichter. Mai tarziu, in anii de batranete, cand am prins gustul memorialisticii si literaturii epistolare, m-am delectat uneori cu scrisorile sle pentru Vianu. Acuma, cand va scriu, ma gandesc la cersetorul din Minsk.

Termin fara nici o urare. Btw, poate-ar trebui sa scriu ceva despre urarile de moarte.

PS Pentru abonati: poate-aruncati un ochi, ca Delicia s-a jucat cu tema blogului.

Şi într-o zi, pe când stătea-n pat şi citea poveşti de gavagai, omul simţi că i se face foame. Să mănânci şi să citeşti în acelaşi timp e ceva nespus de frumos, numai că-i o apucătură de persoană solitară.

Persoanele solitare sunt de mai multe feluri. Unele sunt morocănoase şi foarte urâcioase, şi nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ele. Altele sunt speriate de teama de cei din jur, izolându-se ca să se protejeze. Unele, oricât ar încerca, nu se potrivesc cu lumea ambientă şi pace. În fine, altele sunt tare aiurite, şi nici nu le trece prin cap c-ar putea să socializeze. Omul nostru, poate pentru că personajele din poveşti au trăsături excepţionale, făcea parte din toate cele patru submulţimi.

Şi într-o zi, spuneam, stătea el în pat şi citea şi i s-a făcut foame. Şi-a căutat ceva de mâncare – nişte brânză (telemea) şi şuncă pe care, din spirit de prevedere, le tăiase dinainte, şi nişte pâine feliată la pungă – numai că-n timp ce şi le-aducea-n pat la botu calului nu-şi dezlipea ochii de foaia cu poveşti. S-a lungit pe burtă şi-a început să mănânce mecanic.

Şi când era aproape gata, profitând de faptul că terminase o poveste, şi-a aruncat ochii peste ce mânca. Şi-a constatat îngrozit că pâinea era mucegăită.

- Am să fac pelagră, îşi spuse el înspăimântat. (Ca toţi oamenii solitari, vorbea adesea singur). O să mi se cojească pielea de pe mâini, iar ochii o să-mi devină sticloşi.

Şi, înciudat, se puse să-njure poveştile de gavagai, singurele vinovate pentru nefericita lui stare viitoare.

În zilele care-au urmat, omul s-a cercetat cu atenţie-n oglindă. Aştepta pelagra cu inima mai strânsă decât a cuiva care a făcut sex neprotejat. Începuse să regrete că-i o persoană solitară şi se gândea că i-ar fi prins bine un prieten, să se sfătuiască cu. S-ar fi dus şi la medic, numai că-i era ruşine să nu-l creadă sărac. Auzi, să facă pelagră în secolul 21. Mai ceva ca ţăranii din satul Flămânzi la 1907.

Şi tot stând el aşa chinuindu-se cu gânduri şi cercetându-se-n oglindă, într-o zi băgă de seamă ca din nas îi ieşeau câteva fire subţiri si argintii.

- Colac peste pupăză mi-a mai încărunţit şi păru din nas, îşi spuse cu mâhnire. S-au adunat toate pe capu meu. pentru un om bătrân pelagra e ucigătoare.

Şi se duse înciudat să mai citească nişte poveşti de gavagai, care oricum nu mai puteau să-i cauzeze. Şi, după ce termină de citit, se duse iar la oglindă.

+ Hm, mormăi, parcă-s un moş de 80 de ani, aşa-mi creşte păru din nas.

Şi apucă un smoc de păr, ca să-l taie cu forfecuţa de curăţat unghii. Dar smocul se desprinse ca de la sine, iar omul nu simţi nici o durere.

- Dumnezeule mare, strigă el îngrozit privind smocul, am mucegai înăuntru.

Mucegaiul e o plantă care eflorează pe mâncare, în special în locurile umede şi calde. După folosinţă, poate fi benign – când creşte pe Brie sau în găurele din Roquefort – sau malign – când un farmacist extrage din el penicilină iar o asistentă grasă ne-nţeapă-n muşchii fesieri, sau când creşte necontrolat pe te miri ce. După consistenţă, poate fi compact şi uscat, păstos, vâscos sau delicat şi filiform. După culoare, poate fi verde aprins (când e tânăr), verde cenuşiu, alb, argintiu, sau verde vineţiu cu alb – caz în care acoperă invafat cu o surplombă cleioasă şi greţoasă la privit. Din punct de vedere social, mucegaiul trăieşte în colonii, indivizii întrajutorându-se.

Omul din povestea noastră, care nu era întocmai o persoană atentă, nu ştia toate astea despre mucegai. Dacă le-ar fi ştiut, probabil ar fi înnebunit de groază. Însă ştia oricum că e-ntr-o situaţie deloc de invidiat.

- Ce mă fac? îşi frângea el mâinile. Cum să scap? Dac-a ajuns până-n nas, înseamnă ca-s plin.

Şi nu greşea, în presupunerile lui. Cînd condiţiile de mediu i-o permit, mucegaiul se-ntinde până unde poate. Iar înăuntrul omului era cald şi umed, permiţându-i să crească pe toate organele, ca lichenii pe pietrele din tundră.

- În curând o să m-acopere şi pe-afară. Cum o să mai scot capu-n lume?

De data asta însă omul greşea. Mucegaiul n-avea de gând să-l acopere şi pe dinafară. Afară sunt tot felul de factori răuvoitori, precum apa din duş, aşa că n-avea rost să se complice. Şi, dacă o colonie de pe ficat n-ar fi cerut comunităţii mucegăieşti aer proaspăt, probabil că omul nostru n-ar fi bănuit niciodată ce are înăuntru.

- Ce mă fac? repeta el mecanic.

Într-o străfulgerare de luciditate, îşi dădu seama că trebuie să-l întrebe pe Google. Întâi îl întrebă “ce mă fac?”, dar Google îi răspunse vrute şi nevrute, fără a-i da însă o soluţie. Atunci îi veni ideea să-i pună o-ntrebare mai precisă, “cum scap de mucegai?”. Şi află că poate să scape cu clor.

Fericit, omul se duse la baie şi-şi turnă un pahar mare cu clor. Îl bău dintr-o dată, ţinându-şi răsuflarea ca să nu i se taie, şi simţind o bucurie meschină la gândul că mucegaiul din el o să moară. Spre seară îşi dădu duhul.

PS Scuze pentru cestiunile restante, emailuri si comentarii la care n-am raspuns, scl. Spatamana asta mi s-a intamplat ceva inedit, anume sa am grija de o batrana. Era in sincopa. Am sunat la numarul de urgenta, am asteptat ambulanta, si-am dus-o la spital. Am vizitat-o si i-am ascultat povestile. Aseara era sa adorm. Acum o sa ma duc iar. Revin ceva mai tarziu. Hai.

Am vazut ieri, pe cand beam vodca si mancam masline, icre si cascaval, cum a trait luceafarul poeziei romanesti. Acum a venit momentul sa trecem la felul principal, la digestive si la desert.

Moartea lui Eminescu a inceput in iunie 1883. Gazetarul se dusese la iasi, pe banii Timpului, pentru a asista la dezgolirea statuii calare a lui Stefan cel Mare (si inca Nesfant) si pentru a-si citi in public odioasa Doina. In acel moment creierul poetului s-a lasat pe tanjeala, si-n loc sa mearga la ceremonie si sa sprijine romanismul s-a pus pe baut vin indulcit la Borta Rece.

Prima criza

a avut loc la Bucuresti. Eminescu era la Capsa, unde bea rachiu si cafea si citea gazete si discuta politica cu altii de teapa lui. Deodata a inceput sa zbiere ca apucatu ca regele trebuie impuscat, deoarece patroneaza distrugerea tarii. Dupa ce si-a declamat discursul, subliniind ideea principala a regasirii fericirii medievale din vremea voievozilor (o forma extrema de conservatorism), Eminescu a plecat spre Cotroceni, sa-l omoare pe sarmanul Carol Unu. A fost prins la-nghesuiala pe Bulevard, umflat si condus la institutul Caritatea, pentru investigatii medicale. Diagnosticul doctorului Alexandru Sutu, directorul balamucului, a fost alienatiune mintala in forma de manie acuta (certificat medical din data de 5 iulie 1883).

Evolutia boalei

Dupa prima criza, Eminescu a ramas internat in sanatoriul doctorului sutu. A stat acolo pana-n toamna. In toamna, Maiorescu a intrat in panica, gandindu-se ca ramane tara fara poet national, si a trecut la circa doua masuri: a inceput ingrijirea unui volum de Poesii care sa arate natiei cine este Eminescu, si l-a trimis pe poet la sanatoriu de la Ober-Döbling (langa Viena), spre a-i grabi recuperarea. Doctorul Obersteiner incearca sa-i scoata din cap ideea ca el e cel mai roman dintre romanisi ca liberalii sunt niste fanarioti, dar Eminescu nu se da batut cu una cu doua.

In cele din urma, pe la sfarsitul lui februarie 1884, bardul da semne ca s-ar fi calmat. Pleaca la Veneia si Florenta, ca sa se recreeze si sa se-adape direct de la izvorul geantei latine. Apoi, in marite, se-ntoarce la Iasi, unde-ncepe sa-si savureze gloria poetica (Poesiile, cu un tiraj de 1000 de exemplare, se epuizasera in doo luni jumate; si nici nu ramasesera fara ecou).

Intre 1884-1886 boala pare ca de inapoi, dar, in toamna lui 86, poetul isi da iar in petec, si tot in public. Este arestat. la 5 noiembrie, primul procuror al Tribunalului Iasi le cere medicilor G. Iuliano si G. Bogdan sa constate “starea mintala a lui Eminescu”. Cei doi se deplaseaza la arestul preventic, iar in ziua urmatoare redacteaza o consemnare medicala:

“Din interogatoriul si conversatia avuta cu Eminescu am putut constata ca el sufera de o alienatie mintala cu accese acute, produsa probabil de gome sifilitice la creier si exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasa atat pentru societate, cat si pentru el insusi, si este neaparat nevoie de a fi internat in o casa speciala spre cercetare si observare.”

Parca e prea mult dintr-o data. Medicii intra in incaperea stramta in care e inchis poetul. Ii privesc ochii lucuisi si-i asculta vorbele fara sir. Incearca sa lege o conversatie. Il interogheaza (numai Pisicu poate sa stie ce-nseamna asta). Si-apoi se duc multumiti sa-si scrie raportul, uitand insa sa spuna de unde le-a venit ideea cu ultimul stadiu al sifilisului. Ce tiie si cu cunoasterea asta medicala. Sa fi fost o inferenta, cum par a sugera alte fragmentse scrise de medici? Sa fi fost un fapt notat in urma “interogatoriului” (ceea ce presupune un Eminescu lucid si capabil de anamneza). In privinta alcoolismului, nu cred ca exista dubii. Da, sa nu uit, exista si posibilitatea ca poetul sa fi facut doar urat la bautura.

Ca urmare a raportului lui Iuliano si Bogdan, Eminescu este internat la manastirea Neamtu. Mai tarziu, cand a-nceput sa dea semne ca-si revine-n simtiri, a fost lasat sa plece la Bucuresti.

In 1888 locuia intr-o odaie din casa lui Slavici, spre marea nemultumire a consoartei poetului, care scria ceva de genul “Veniti, domnu Maiorescu, si luati-ni-l pe nebun din casa, ca nu mai putem sa punem geana pe geana, sta toata noaptea si-si canta poesiile.”

Criza finala

In ianuarie 1889 Eminescu isi da pentru ultima oara in petec, tot in public si tot la betie. Este arestat. Primul procuror al Tribunalului Ilfov solicita Institutului Caritatea o dare de seama privind starea facultatilor mintale ale poetului. Doctorul Petrescu, medic al Institutului, incepe sa-l observe pe pacient, iar la 23 martie redacteaza un “raport medico-legal”:

“D-nul Mihail Eminescu, ca de ani 45, constitutie forte, nu prezinta pe suprafata corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitanta, cautatura lui este lipsita de expresiune. Miscarile dezordonate; atitudinea utin cuviincioasa. La intrebarile ce i se adreseaza raspunde direct: el pronunta unele cuvinte, cu o voce cantatoare, monotona. Astfel: buna dimineata, d. doctor, dati-mi doua pachete de tigari. si aceasta fie ziua, fie seara, fie cu tigara in mana, fie fara. Altadata, ca un echo, repeta cuvinte ce se pronunta inaintea sa, in fine uneori stand singur, exprima monologuri fara sens. Aceasta tulburare este si mai pronuntata in diferitele lui acte. Astfel, plimbandu-se in gradina culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucati de lemn, de hartie, ce le pune in buzunar, crezand ca aceste obiecte sunt de valoare, dar si strica cu mainile sau rupe ce gaseste, asternutul sau, intr-un mod neconstient, ca o trebuinta de as-i exersa activitatea. Atentiunea sa este cu totul absenta, incapabil de-a si-o fixa un moment, raspunsurile sale fiind ca si masinale. Digestiunea si somnul se executa normal, insa se observa pareza vesicala si rectala, ceea ce reclama o ingrijire continua. Din anamneza aflam ca sunt sase ani de cand a fost izbit de o manie acuta, pentru care a fost cautat si aici, si in strainatate, de unde s-a intors calm, insa cu debilitate intelectuala. De atunci a mers, urmandu-se debilitatea crescand, pana acum doua luni, cand oarecari fapte impulsive si scandaloase, au provocat reasezarea sa intr-un azil special. Dl. Mihai Eminescu este atins de alienatiune mintala in forma de dementa, stare care reclama sederea sa intr-un institut atat spre ingrijire si cautare, cat si spre linistea publicului.”

OK, hai sa ne tragem un pic sufletul. Raportul, dupa cum se poate vedea, contine o pata intunecata, anume “anamneza”. Adica poetul e debil, are alunecari permanende de atentie, aduna pietricele si urla ca e bogat, si brusc e capabil sa spuna ca a fost izbit de o manie acuta in urma cu sase ani. Incepem s-avem banuiala ca la sanatoriul sutu se-ntamplau lucruri necurate. Ipoteza cea mai probabila e ca doctorul Petrescu a aflat anumite amanunte de la doctorul Sutu. In al doilea rand, sub presiunea faimei lui Eminescu, insista asupra necesitatii ingrijirii de specialitate (altminteri, poetul ar fi mers la Jilava). In al treilea rand, mentiunea speciala a lipsei leziunilor pe suprafata trupului poetic, ceea ce e destul de sugestiv.

Ca la Caritatea se-ntampla lucruri dubioase, o sa ne convingem mintenas. La 21 mai 1889 Eminescu este lovit in cap cu o piatra, de un nebun furios si nu de un agent al lui Bratianu, cum l-am auzit io pe-un mos la tv. Lovitura este grava, dar Eminescu da semne ca-si revine.

La 30 mai 1889, un redactor de la Curierul roman din Botosani (IV, 13, p.3) is informeaza cititorii: “Sanatatea nenorocitului poet Eminescu, ilustrul fiu al judetului nostru merge din ce in ce mai rau. E in asa stare ca, nu mai stie ce face, scrie si iar scrie, spunand ca sunt traduceri din Cicerone. Drul Sutu – in cautarea caruia se afla – nu da nici o speranta de scapare, din contra, el spune ca boala se agraveaza si ca nu poate fi departe momentul cand ea va conduce la un deznodamant fatal.”

Dupa doua saptamani, Tribuna din Sibiu trimite un redactor la Institutul Caritatea (VI, 123, 1/13 iunie 1889, p. 489 sq.); sta de vorba cu doctorul Sutu si scrie: “Dar e victima unei prea mari framantari intelectuale. Astazi, cand e nebun si tot se vede intrinsul cat a citit. Daca nu va muri de vreo boala accidentala, de o pneumonie sau cine stie ce alta, apoi sa se sfarseasca printr-un ramolisment total. Din ce in ce pierde memoria, ideile ii devin confuze, asa ca, deja nu-si mai aduce aminte de fapte mai recente. Incoherenta in vorba dovedeste ca o parte a creierului e deja in stare de ramolisment si aceasta boala progresand va veni o vreme cand nu-si va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut nici una.”

Presa din secolul 19 era intr-adevar cretina, dar poate nu chiar atata cat sugereaza fragmentul citat mai sus. Nu cred ca are sens sa subliniez contradictiile. Voi atrage insa atentia asupra a doua cestiuni: a) cu cateva zile inainte, nimeninu banuia ca Eminescu avea sa moara; si b) simtim o puternica tensiune intre realitatea clinica si insemnatatea culturala a poetului. Jurnalistul sibian, in naivitatea lui, anunta principala trasatura a discursului schizoid despre moartea lui Eminescu.

Scandalul mortii

In perioada imediat urmatoare mortii poetului, cadrele medicale par impartite in mai multe triburi. Pentru inceput, in doua (amicii si dusmanii doctorului Sutu). Apoi, datorita progresului, in mai multe (vezi inventarul de mai jos).

Creierul lui Eminescu

Ca un mar stricat

“A doua zi ni se aduce la Institutul Babes, unde eram preparator, intr-un vas o bucata de creier, mult, sa fie o patrime. Parca-l vad si azi inaintea ochilor mei, desi sunt ani de atunci. O mana profana, brutala si poate u un instrument impropriu taiase o scobitura mare in creieri, cum ai taia dintr-un mar, pentru ca sa se puna in evidenta partea acoperita de sange, de rani provocate de aschiile testei capului zdrobita de o mana criminala. Era o bucata de creier proaspat maltratat in viata, ucis de o violenta cruda, si mutilat dupa moarte.” (Al. Talasescu, “Creierii lui Eminescu”, Romanul, II (1912), 162).

Dupa cum se poate lesne observa, Talasescu este un inamic al doctorului Sutu. Articolul lanseaza doua acuze si sugereaza o cauza a mortii: personalul de la Caritatea nu a putut sa-i asigure poetului minima securitate; necropsia s-a desfasurat in conditii mizerabile; Eminescu a murit din cauza loviturii primite.

Ca un mar putrezit

Creierul lui Eminescu, neobosit generator de mituri, i-a starnit interesul si calauzei A.C. Cuza. Printr-o scrisoare din 1914, Gheorghe  Marinescu il informeaza:

“Din nefericire nu as putea sa va dau multe informatii in privinta creierului marelui si nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permite un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactiunea este datorita caldurei celei mari si probabil ca s-a scos prea tarziu dupa moarte. Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezinta ca leziuni microscopice o meningita localizata la lobulii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind cum am spus descompus nu am facut studiul istologic, ceea ce este o mare lacuna. Sarmanul Eminescu! nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care fie zis in treacat nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni ca altor literati distinsi care ca si dansul au murit de paralizie generala, Nietzsche, Lenau, De Maupassant, etc.” (BAR, Corespondenta Gh. marinescu – A.C. Cuza, S 1/558).

Marinescu sugereaza o noua acuzatie la adresa balamucului Caritatea, anume conditiile de conservare a creierului (anume intr-un borcan, pe un pervaz, vreme de trei zile), insa tonul e mai degraba resemnat decat malitios. Marinescu nu mai intelegea ratiunile vechiului scandal. Pe el il interesau alte chestiuni, precum legatura dintre volumul circumvolutiunilor si inteligenta sau gasirea de paralele sifilitice notabile. Dar sa nu-i luam metehnele in nume de rau. Putem retine insa ca, dupa  fostul eponim al spitalului 9, “Eminescu a suferit de paralizie generala atipica, cu remisiuni“. (v. Universul, LI (1934), 225, 226, 228).

Amicii doctorului Sutu

Unul din medicii care l-au ingrijit pe poet in perioada martie-iunie 1889, Victor Vines (“Cateva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail eminescu”, Romania medicala, IX (1931), p. 162 sq.) joaca la doua capete: intai si-ntai, la fel ca si doctorul Petrescu, sustine ca Eminovici nu era sifilitic (mai precis, neaga natura luetica a cicatricilor de pe gambele luceafarului). Apoi se-avanta in apararea fostului sau stabiliment medical si scrie “moartea nu este datorita traumatismului cranian petrecut cu 25 de zile inainte si care se vindecase complet, ci este consecinta unei endocardite mai vechi – diagnosticata de regretatul profesor N. Thomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la Spitalul de copii, care era si medic al Institutului – de care era amenintat in fiecare clipa, si care desigur s-a agravat dupa erizipel.”

Prin urmare buna conduita erotica a poetului si a stramosilor sai  era salvata (ideea sifilisului congenital in familia Iurascu a fost in voga pana acum vreo 15 ani, si poate ca mai e si acum in mediile de eminescologi). Apoi, vorba unui perosnaj, “blame it on the heart”; chiar daca un nebun a aruncat c-o piatra, si-un intelept s-a repezit cu capul in ea, rezultatul n-a fost decat o infectie care cel mult i-a dat ceva palpitatiuni.

Ca sa va convingeti ca nu delirez, si ca a existat intr-adevar un conflict destul de serios in lumea medicala dupa disparitia tragica a fetisului poetic, am sa scot din palarie un manuscris tulburator. A fost gasit dupa moartea Corneliei Chernbach (Tatusescu), medic si poetesa obscura semnand cu pseudonimul Cornelia din Moldova. Foaia era pierdupa printre hartiile minusculei poete. Mai tarziu a ajuns in mainile lui George Potra, care crede ca textul a fost scris de doctorul N. Thomescu. In mare, textul spune dupa cum urmeaza:

“Aspectul maladiei este acela al unei manii acute caracterizate printr-un delir absolut incoherent, prin miscari dezordonate, prin iluziuni si halucinatiuni senzoriale care deveneau uneori terifiante, in fine prin tendinta de-a tot distruge prin prejurul sau in paroxismul raului (…) Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina, nici hoidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fizic. (…) Nu alcoolismul a fost una din cauzele principale ale nebuniei sale, deoarece acest viciu il contractase mult mai tarziu. (…) In rezumat, nici craniul, nici figura nu prezinta stigmate pronuntate de vreo degenerescenta hereditara sau congenitala. Desi lipsesc unele din principalele simptome ale paraliziei generale, adica: afazia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totusi prezenta dementei si a unor semne motoare si senzitive, impunea observatorului diagnoza unei pariencefalite difuze cronice, diagnoza pe care cursul ulterior al maladiei si autopsia a venit pe deplin sa confirme. (…) Cum se vede in cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorita traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai inainte, si care se vindecase complet, ci este consecinta unei endocardite mai vechi, dar care desigur s-a agravat dupa erizipel. (…) S-a zis ca Eminescu a devenit alienat in urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi izbit acum 10-12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a nascut din doctrina eronata ce o profesa o scoala germana ca paralizia generala este totdeauna o manifestatiune sifilitica tot asa de neadevarata ca aceea care sustine ca, toate sclerozele cerebrospinale sunt de origine sifilitica. (…) Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale. (…) Apoi, ceea ce este si mai interesant, socot eu, e tocmai autopsia amintita care a scos la iveala lucruri importante dovedindu-ne ca, nu alcoolismul si boalele venerice (sifilisul) au fost cauzele alienatiei sale.”

Textul de mai sus nu este tulburator prin continut, ci prin intentie. Dupa cum va dati seama, e o incercare de a argumentatie, si nu o descriere clinica. Stilistic, nu e deloc diferit de articolele publicate de diversi medici in gazete. Dar continutul manuscrisului n-a fost niciodata publicat (spre usurarea doctorului vines, care n-a putut fi acuzat de plagiat). Indraznesc sa presupun chiar ca textul in cauza n-a fost niciodata destinat publicarii. Cred ca a fost o circulara interna, destinata personalului Institutului, exprimand pozitia oficiala a institutiei cu privire la neplacutul eveniment. Textul, dupa toate aparentele, a fost redactat la scurta vreme dupa moartea poetului si raspunde punctual tuturor criticilor aduse balamucului Caritatea. Este probabil ca autorul sa fi fost dr Thomescu, dar sunt convins ca dr Sutu si-a bagat si el coada in continut (asa cum si-o bagase si-n raportul doctorului Petrescu).

In afara de conflict fatis intre doua grupari medicale, literatura de specialitate va cunoaste si alte polemici. Dupa cum urmeaza:

Eminescu epileptic

“Toate categoriile de izvoare de informatii, toate faptele citate, ne conduc la stabilirea uneia si aceleiasi convingeri ca, Eminescu a avut o nevroza constitutionala de natura epilepsiei psihice.” (A. Sunda, “Nevroza lui M. Eminescu”, Spitalul, XXV (1905), nr. 13, pp. 351-359)

Teoria lui Sunda n-a avut nici o urmare, pentru ca n-a fost recunoscuta ca fiind medicala. Autorul nu incerca decat sa gaseasca un temei medical admiratiei netarmurite a publicului larg pentru oglinda sufletului sau.

Ereditar si dobandit in moartea lui Mihai Eminescu

“La Eminescu, se manifesta doua elemente patologice bine definite: unul constitutional, congenital sau ereditar, aceasta din urma presupunere fiind cea mai plauzibila, caci doi frati ai sai s-au sinucis si sora care l-a ingrijit era para plegica de picioare din copilarie, si altul dobandit, prin alcoolism si sifilis.” (Panait Zosin, “Nebunia lui eminescu”, Spitalul, XXIII (1903), 11, pp. 423-428.

Eminescu, Freud si Narcis

Constantin Vlad, Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1932

Eminescu, acest “pacient al natiunii intregi”, “era un narcisist. Narcisismul acesta – pe care-l gasim asa de puternic reprezentat la Eminescu e defapt punctul central, nucleul de organizare al celorlalte simptome. (…) chiar si instrinarea de realitate si incapacitateaa de-a se adapta la ea se datoreste tot acestui narcisism, acest refugiu in sine, indestulandu-se cu persoana proprie si lumea sa imaginara creata dupa bunul plac, si nu dupa cum i-o arata realitatea. (…) Din acelasi narcisism deriva si toate tulburarile psiho-sexuale ale schizofrenicilor in general, si ale lui Eminescu in special. E evident ca, odata ce-si are un om afectul plasat asupra propriei persoane, nu-l va putea avea in acelasi timp si afara. (…) Diagnosticul clinic care rezulta din studiul vietii si operei eminesciene, e ceea ce numim schizoidie, o treapta premergatoare schizofreniei.”

Luarea de pozitie a doctorului Vlad este simpatica in sine, dar a generat replici disproportionate (de pilda o inversunata recenzie semnata de Calinescu), in special pentru ca se lega si de opera. Omul a fost sifilitic, putem sa acceptam, dar lasati-l in pace pe poet. Ia zi-le dumneata, domnule Bacaloglu:

Eminescu sifilitic

“A studia pe Eminescu cum face dr. Vlad – prin prisma freudismului – e intocmai ca acela care priveste in acele oglinzi concave sau convexe care dau imagini oribil de deformate. Cine va mai recunoaste pe Eminescu in lucrarea psihanaliticului doctor Vlad in care poetul e desemnat nu ca schizoid, ci ca schizofrenic, cu fenomene de narcisism, neadaptare la realitate si negativism, intoarcere spre sexul propriu, mazochism, raptusuri, bizarerii si verbigeratie.”

Si, continua Constantin Bacaloglu (in conferinta “Frederic Chopin si Mihai Eminescu din punct de vedere medical”, 2 februarie 1936, Bucuresti, Imprimeria Independenta, 1936):

“Nu incape nici o indoiala ca intervine si constitutiunea ereditara, pe langa toate intoxicatiunile exogene si endogene ulterioare, pentru fixarea si dezvoltarea treponemei palide in scoarta cerebrala, pe langa virulenta accentuata a acestui parazit care uneori – dupa Levaditi – este neurotrop.”

In alta parte “Mihai Eminescu. Consideratiuni literare si medicale”, Convorbiri literare, LXXII (1939), 6-9, pp. 803-821), doctorul Bacaloglu revine cu lamuriri:

“Sfarsitul lui eminescu a fost pricinuit de slabirea organismului in urma infectiunii erizipelatoase, streptococica (branca), succedata loviturii cu piatra in regiunea parietala. Ultimul act al dramei – si subliniem acest fapt care nu a fost pus in evidenta pana acum – sincopa terminala, la care nu se asteptau nici medicii, deoarece trecusera atatea zile de la traumatism si chiar branca se stinsese, acest act terminal al unei vieti zbuciumate se datoreste slabirii inimii. Miocardita si aortita luetica (i.e. sifilitica) aflate la necropsie, explica hotarator ca, sfarsitul prin sincopa al marelui nostru poet Eminescu a fost pricinuit de aceasta deficienta cardiaca. El a murit din cauza inimii, prin sincopa, miocardul si aorta fiind atinse, ca si creierul, de localizarea treponemei palide.”

In fine, ultima voce interbelica pe care o citez este a actualului eponim al spitalului 9 (si o fac din simpatie pentru acest asezamant).

“eminescu facea parte din clasa emotivilor depresivi. Retrasi in sine insusi, toate gandurile se indreptau catre trecut, dand totodata dovada de un mare scepticism, de o mare autocritica si multa indulgenta fata de altii. (…) Nebunia lui nu e ereditara, cum gresit s-a sustinut; ea se datoreste treponemei, care poate lovi pe oricine.” (Alexandru Obregia, “Opera lui Eminescu in fata psihiatriei”, Curentul, IX (1936), 2878, p.8.

Nebunia lui Eminescu fata cu democratia populara (poveste maniaco-depresiva)

Dupa instalarea democratiei populare, la 6 martie, a fost interzis sa mai crezi ca Eminescu a fost sifilitic:

“Nu avem nici o dovada ca Eminescu a sufrit de paralizie generala progresiva si nici de sifilis in general. Evolutia suferintelor sale psihice contureaza in mod indubitabil o psihoza afectiva si anume psihoza maniaco-depresiva, boala care s-a manifestat periodic, intre crize starea intelectuala a poetului fiind nealterata.” (G. Romanescu, “Cu privire la boala de care a suferit Eminescu”, capitol in Pagini medico-istorice, Iasi, 1973.

“”Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n-a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n-a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice de tip mixt.” (I. Nica, Eminescu – structura somato-psihica, Bucuresti, 1983).

Concluzii

Dragii mei voluntari, mai ales Vlad si Yol, va rugam sa ne serviti desertul. De ce boala a suferit Eminescu? Din ce cauza a murit?

Hai Doamne miluieste.

Oamenii vor disparea

Dar ceea ce are inceput nu este infinit. Iar ceea ce nu este infinit are un sfarsit. Deci oamenii se vor termina. Ramane sa stabilim, intr-o maniera cat mai exacta, cand se va petrece disparitia oamenilor.

Unicitate si finitudine

Pentru a stabili lucrul acesta, este necesar sa introducem in investigatia in care ne-am lansat un element ajutator, pe care-l vom numi parametrul finitudinii. Parametrul finitudinii trebuie – in acelasi timp – sa accepte un numar finit de variabile si sa confere unicitate fiecarui om. Privindu-ne cu atentie trupul (si, daca exista, si sufletul), ne vom da seama ca exista cel putin un lucru care sa satisfaca aceste conditii: amprentele digitale.

Amprentele digitale

Amprentele sunt linii sinuoase care ne cresc pe degete. In conditii normale, sunt indestructibile – adica nu dispar decat odata cu degetele (in ciuda sugestiilor din filmele de actiune in care eroii negativi isi ard buricele degetelor cu bricheta). Multa vreme s-a crezut ca rolul amprentelor pe lume este acela de a ajuta politia in investigatiile sale specifice; o asemenea credinta presupune insa existenta unui proiect cultural al naturii, ceea ce este inadmisibil. Ipoteza cea mai pertinenta cu privire la rolul amprentelor pe degete este aceea ca liniile sinuoase constituie un numar de ordine pe scara fiintei.

Amprente si finitudine

Degetele pe care ne cresc amprente sunt evenimente spatio-temporale finite, si la fel sunt si lucrurile care incap pe ele. Asta inseamna ca numarul combinatiilor posibile de linii sinuoase suportate de suprafata degetelor tuturor oamenilor care au trait sau vor trai vreodata este finit.

Momentul disparitiei

Dupa cum se intelege foarte lesne din textul confuz de mai sus, oamenii vor disparea cand se vor termina toate combinatiile posibile de amprente digitale.

- Ce e ala taxidermist, gavagai?
- E un om.
- Ce fel de om?
- Un om trist si singur.
- Si ce face?
- Munceste toata ziua.
- Ce munceste?
- Scoate mate.
- Si vopseste taxiuri?
- Nu, impaiaza.
- Aha, deci cauti impaietor.
- Da.
- Pentru ce?
- Ca sa ma-mpaieze cand oi muri.
[youtube]rNfyGHTQXu4[/youtube]
Cautarea mea se este prilejuita de frica de a nu fi ingropat de viu, care mi se pare foarte fireasca, si, mai nou, de profetia mincinoasa a lui Vlad. Ca decat sa fiu ars si sa nu ramana moaste din care sa se-mbogateasca antreprenorii viitorului, mai bine sa stau impaiat intr-o cutie de clestar si sa va spionez. Sa v-astept in pelerinaj si sa va sperii cu fata mea ca de ceara si cu ochii fara lumini. (hai, gata, ca ma visati la noapte).

Moastele ii vor ramane taxidermistului, sa faca cu ele ce-o pofti.

Intre timp, cat sunt (aparent) sain et sauf, va mai anunt ca-mi caut o Leah Hirsig, sa fondam Marele Ordin al Caribului.

PS De azi inainte, daca aveti chef, puteti imprima textele de pe blog.

PPS Gata, de luni redevin serios si va spun povesti.

Stateam alataieri cu mana sub cap si citeam niste litere de pe o foaie. Cand am ajuns pe la trei sferturi, a aparut Angoasa.
- Iti dai seama c-o sa mori, nu-i asa? ma intreba ea.
- Ndap, am zis ca sa nu tac din gura. (Nu prea aveam chef sa-i vorbesc, si ma purtam cu ea asa cum va purtati cu cersetorii care stau langa ghiseele chioscurilor cu covrigi.)
- Da stii ca poti sa mori orcand? De exemplu in noaptea asta.
- Mare minune-ar mai fi si asta, m-am indoit in doi peri.
- Sa mor io…
- Bine, daca tu zici.
Am incercat sa caut telecomanda, dar se vedea treaba ca mi-o ascunsese.
- Hai lasa ironiile si telecomanda. Io-ti vorbesc serios.
- Ok, o sa mor. Si?
- Ma rog, io ziceam sa-ti amintesc.
- Da, merci. Alceva?
- Da, mai am. Ti-ai facut testamentul?
- Pfoaaaaa, sarumana.
Si-asa am ajuns in situatia sa-mi fac testamentul.

Am intors foaia pe care citisem litere pe spate (verso) si i-am dat drumu, ca sa am o ciorna: “Io, gavagai m’bo, in deplinatatea puterilor si, desigur, a facultatilor mentale, indemnat de Angoasa, am pus mana pe stilou si-am inceput redactarea prezentei ciorne de testament.” Si-am continuat cu un paragraf despre ce cred io despre lume si viata si cu inca unul in care dezvaluiam ce parere am despre mostenitori (asta-i dreptul inalienabil al muribundului, mi-am zis ca sa nu ma rusinez de asa credinte intime). Apoi am trecut la dispozitii (notate cu bullets, ca la rezidentiat).

Aproape de final, pe cand ma pregateam sa-mi frec mainile de frig si multumire, am intampinat o cumpana: deci bilele de sticla i le dau lu Alin (dac-o mai apuca), cartea de telefon lu Rodica, spatiul publicitar de pe cruce il dau in scopuri caritabile (sa nu uit sa caut un ong care militeaza pentru propasirea fericirii pisicilor si sa sterg chestia cu spatiul de pe cruce, ca sa pastrez standardele, desi ideea nu e rea si-ar trebui sa-mi fac o agentie outdoor)… Dar ce fac cu textele de pe blog? Ca poate-i pacat sa dispara cand imi expira contractul de gazduire si n-o sa mai fiu pe deasupra pamantului ca sa platesc. Hm. Incurcata treaba.

Tot descurcand itele ca Aleksandr Filipovici Machidonov la Gordion, mi-a dat prin  cap sa ma folosesc de blog ca sa-l salvez. Pe scurt, CAUT EDITOR. Cineva care sa aiba rabdare sa adune de pe blog textele care merita o bruma de atentie, sa le perie (ceva mai mult), eventual sa le confrunte cu manuscrisele (sunt puse intre doua rafturi cu carti) si sa le trimita unei edituri (ma rog, multora, da o sa am grija sa las si o rezerva de toner pentru treaba asta).
Editorul trebuie sa faca dovada unei bune cunoasteri a limbii lu gavagai (c-as nedreptati-o sa-i zic romana).
Editorul va figura ca testament (ca legatar si mostenitor), si ii vor reveni 1/3 din drepturile de autor si conexe (asta daca nu cumva Pisica si Pisicu vor fi de acord sa le cedeze partile lor respective in schimbul angajamentului ca va avea grija sa le cumpere puisori galbeni de la piata, de doua ori pe saptamana.)

Daca sunteti interesat(a) de oferta, lasati un comentariu si va voi contacta in cursul urmatoarei saptamani (vinerea viitoare vine avocatul sa-mi ia testamentul si sa-i face ce se face ca sa fie legal).
Rugandu-ma de mine sa nu mor inainte de legalizare,
al vostru gavagai m’bo.

PS Pentru a ilustra textul asta, nimic mai potrivit decat Son House, Death Letter Blues:

[youtube]8jN5vqEyV7g[/youtube]
PPS btw, cum vi se pare Got the blues? I-am schimbat tema (am pus-o pe cea de pe blogul asta, dar am modificat-o destul de mult; si-as renunta la sidebar-ul din stanga si pe asta). Si, ca tot am adus vorba despre Got the blues, o sa public curand ceva despre County Farm Blues, o sa v-anunt io cand reusesc sa ma mobilizez.
PPPS Imi cer scuze pentru multele situatii de downtime din ultima vreme. Sper ca situatia sa se remedieze cat de curand si sa nu ma trezesc cu blogu offline atata vreme cat inca sunt peste pamant si pot sa platesc facturi.

Cu toate acestea, criminalul era cea mai redutabila faptura din orasul in care se petrece povestea noastra. Ba chiar si din tara, ca uneori se uita la televizor. (O sa va dati seama imediat de ce-am pomenit amanuntul asta; s-au v-ati dat seama deja, inca din titlu.)

Modul de operare al omului nostru era pe cat de obisnuit, pe atat de subtil si involuntar. Pentru a ucide pe cineva, tot ce-avea de facut era sa-l / -o viseze pe cineva. (Din punct de vedere gramatical, genul lui “cineva” este bisexual.) Din acest motiv, multa vreme nici nu si-a dat seama ca e criminal.

Anii treceau, iar cimitirul orasului se umplea. Tirajele ziarelor care publicau detaliile oribileleor crime (ca-ntotdeauna erau oribile) se-naltau pana la cerul distributiei interne. Treptat, omul si-a dat seama ca el era de vina. Ingrozit, s-a dus sa se denunte.

- Buna ziua, zise criminalul tinand ochii-nchisi ca sa nu-l vada pe politist.
- Buna ziua, dragutule. Ia spune, ce-ai facut. Hai, marturiseste tot.
- Io sunt criminalul in serie. I-am visat pe toti cei care-au murit.

De mult n-a mai fost atata haz in circa de politie pe care-o alesese omu ca sa se denunte. Parca nici atunci cand o baba nebuna a venit sa-si reclame pestisorul de rele tratamente nu s-a ras in halul ala.

- Auzi la asta, radeau politistii batandu-se cu palmele pe burta… Ai grija, Nelule, ca poate te viseaza.
- Ba, asta are vise mai mortale ca nevasta-mea.
- Da ce vise are nevasta-ta?
- Ca cica sa ne implantam cristale swarowski pe usa.
- Ha ha ha.
- Ho ho ho.
- Hi hi hi.
- Ba, jigaritule, pleaca ba de-aicea pana nu-ti dau vreo doo perechi de palme, se rasti un politist burtos care-ncepuse sa aiba crampe; si-n timp ce se rasti, isi si indeplini jumatate de amenintare.

Obidit, omul pleca. Isi tinea mana peste ochi, isi bagase chica-ntre guler si gat si parea un caine alungat in ploaie. N-a rezistat tentatiei si-a aruncat o privire spre burtosu care-l lovise. “Acum chiar o sa devin crimunal”, gandi el. “Ce ma fac? Unde sa ma duc? La cine sa apelez?”.

Tot gandind, s-a lovit de un chiosc de ziare. Ca sa se-adune de pe jos a fost nevoit sa deschida ochii. Acestia i-au cazut pe un titlu de ziar. Ca mai mereu, solutia a fost deci oferita de intamplare.

Gata, hai ca scurtez povestea, ca am treaba. Ziarul a crezut toata povestea, l-a demonizat pe criminal si s-a ajuns la proces. Diferite instante au cercetau cauza si n-au ajus la nici un verdict. Si, pentru ca povestea se petrece in Nepal, s-a cerut ajutorul lui gavagai.

Ce-ar trebui sa zic in situatia data?

PS Mentionez ca politistul burtos e bine sanatos si-n ziua de azi.

A murit Gica Petrescu

“Toti oamenii sunt muritori” este titlul unui roman de Simone de Beauvoir. E vorba de o chestie existentialista despre un tip care, impreuna cu un sobolan, e nemuritor si regreta ca-i asa. Dar nu despre asta e vorba.

E vorba, desigur, de faptu c-a murit Gica Petrescu. De regula, cand moare Giva Petrescu, ramai stupefiat pentru cel putin un minut. Ramai cu ochii-n gol si poti sa te blochezi acolo, cum i s-a-ntamplat aseara Cristinei, care credea ca viata ei a capatat un nou sens, radea isteric si repeta incontinent “a murit Gica Petrescu”.

Spre marea mea bucurie, io n-am reactionat precum Cristina. Am ramas impietrit, am privit perplex scrumiera si mo-am adus aminte de cartea lu Simone de Beauvoir. A fost unul din cele trei momente de cumpana din viata mea. Atunci am stiut ca o sa mor. (Mentionez ca io, in prostia mea, credeam inconstient, vorba lu Freud, ca-s nemuritor; dar moartea lu gica Petrescu mi-a prilejuit un moment de angoasa, care mi-a deschis ortile autenticitatii de care vorbea un alt prost, de data asta mos Martin Heidegger).

Hai Dumnezeu sa ne ierte.