Din locul din care-l privim, bătrânul pare închis într-un cub de sticlă. Sticla, transparenţa ei, e foarte importantă în textul ăsta. De-aia vorbeam de flacoane. Sticla este emblema descrierii. Arată şi închide, deformează şi-ţi taie degetele, şi mai ales îţi reflectă imaginea, o integrează în locul pe care ţi-l deschide. Sticla înăbuşe sunetele, îţi propune o pantomimă grotescă şi te invită să faci presupuneri. Când descriem, nu ştim niciodată ce se întâmplă cu adevărat în interiorul cubului de sticlă. Descrierea nu oferă decât un instantaneu,pe marginea căruia putem să brodăm, sau pe care-l putem abandona într-un cufăr prăfuit. (Şi praful e important în textul ăsta, dar vă las să descoperiţi singuri de ce.) Descrierea ne ascunde dinamica fenomenelor, dar ne şi fereşte de dezamăgiri.

Să spargem acuma cubul de sticlă şi să trecem de partea ceastălaltă a descrierii. Să ne strecurăm în încăperea bătrânului, să ne ascundem în spatele fotoliului său masiv şi matern şi să-i ascultăm gândurile.

La început, bătrânul se gândea la cea mai comodă poziţie pentru pisică şi la cum ar putea să rămână nemişcat, ca să n-o trezească. Apoi s-a gândit că e ca-ntr-o descriere. A zâmbit în el, a mângâiat pisica şi a gândit textul ăsta.

PS Frumuseţea unui muzeu constă în aceea că te vezi reflectat printre exponatele din vitrină. Eşti, în acelaşi timp, dincolo şi dincoace, subiect şi obiect, amestec. Din nefericire îţi dai seama de toate astea.

PPS Mă sună Clebs noaptea trecută, pe la 12, şi zice “Eşti prima persoană pe care-o sun, eram sigură că n-o să ai telefonul ocupat”.