porc stranutand

Texte asemanatoare:

1. Conversatii despre razboi si pace
2. Breazu
3. Oaia cu doi miei
4. Muzica si datul din coada
5. Eclipsa de soare

Familia
Dupa tata, Breazu se tragea dintr-o familie bastinasa, din Breaza, care se gasea, datorita jocurilor politice ale vremilor trecatoare, de partea lui Petru Movila. Dupa mama, se tragea dintr-o familie de la curtea lui Aaron Movila, dusmanul lui Petru Cercel si, mai tarziu, al lui Mihai Viteazu insusi. Un tip de rationare genealogica ne-ar fi indreptatit sa credem ca Breazu avea sa fie un cal tradator. Dar:

Copilaria
Breazu a fost abandonat de parinti inca din frageda pruncie, pe motiv ca era sasiu. Pe vremea aceea oamenii nu erau deloc sentimentali, si-si abandonau adesea copiii: si caii erau la fel. Abandonat, micul Breazu (care pe-atunci se numea Crucisu) pastea trist pe un tapsan de langa Titu Gara. Se insera, si ochii-i sasii de manz se umpleau de lacrimi la gandul noptii reci si al lupilor, cu care-i impuiase capul bunica-sa, o iapa batrana, slaba si degraba muscatoare de copii. Si, cum statea el asa plangand, iata ca pe tapsan apare Leonte Chioru, un taran neghib dar bland, care i-a si devenit om adoptiv, adapandu-l cu linistea unei copilarii petrecute in grajd.

Tineretea si antrenamentul
Inconjurat de grija lui Leonte si a copiilor sai (Crudu si Aliman), Breazu a devenit o mandrete de murg de patru ani (murg o fi negru? creca-i vinetiu), zburdand zglobiu pe islaze, muscand sagalnic zabala, zburdand pe aripile vantului care-i infoia coama, mancand zambile, mzucindu-si gatul, ca si cum ar fi fost muscat de viespi – ca sa vada mai bine si sa aprecieze distantele pana la obstacole.

Intrarea in slujba domniei

Breazu si narile sale

Dupa urcarea la tron a lui Mihai Viteazul (1595), in urma unei dari de mita si a unei infractiuni de mic trafic de influenta, situatia din Tara Romaneasca s-a tulburat ca apele unui smarc in vreme de furtuna. Noul domn lerga prin toata tara, cautandu-i pe camatarii si pe negustorii armeni, greci si turci de la care luase bani  ca sa-si finanteze campania de PR ce-i asigurase accesul la cusma domneasca. (Dupa ce-i gasea, ii arunca-n lanturi si-i baga intr-o cusca cu zabrele de lemn, p platforma unei carute, purtandu-i din sat in sat, in hohotele de ras ale prostimii: si, dupa ce i-a adunat pe toti, i-a bagat intr-o casa si le-a dat foc, pregatindu-se astfel sa devina cel mai mare domnitor al romanilor. Na.) Si, haladuind domnul nostru din sat in sat, iata ca ajunse si la Titu Gara, unde-l gasi pe Breazu si-si cazura cu tronc unu altuia.

Lupta si moartea
Mihai viteazu, calare pe Breazu, a purtat o lupta neostoita pentru unitatea romaneasca medievala, manifestand un spirit vizionar neobisnuit in epoca si punand bazele unui proiect politic si national care avea sa se desavarseasca abia dupa mai bine de 300 de ani, la 1 decembrie 1918, cand, pe Campia Libertatii de la Blaj, s-a proclamat Romania dodoloata.
Dar Breazu nu stia toate astea, si probabil ca nici nu l-ar fi interesat. Lui ii placea s-alerge pe coclauri, sa-si infiga dintii din fata (lungi, fenrandelici si cabalini) in ceafa groasa a vreunui bulgar turcit, sa ranjeasca la vederea lui Suleiman-bey, marele vizir al inaltei si sfintei Porti, imperiul universului, sa pasca micsunele ori sa fuga de iepele din haremul domnnesc.
Sasiosenia i-a permis acestui minunat vehicul de lupta (Field Force One) sa scape cu bine dinn nenumarate lupte, salvandu-l totodata si pe domnul si stapanul sau. Dar, cum ulciorul nu merge de multe ori la apa ca pan’ la urma crapa, a venit si vremea la care Breazu sa-si dea obstescul sfarsit. Intamplarea s-a petrecut fara glorie si intr-un cadru dezolant. Mihai Viteazu era in plina retragere, fugind ca o potarniche speriata din calea dusmanului, urmat indeaproape de iepurii din oastea mare, cu furci, coase si topoare. Sia-asa de repede fugeau potarnichea si iepurii, si-asa de tare-si fortau caii si picioarele, ca lui Breazu incepura sa-i iasa aburi din nari. Si, ca un ulcior, ajungand la izvorul vesnic al minunilor, Breazu-si baga botul cald si ranjitor in apa proaspata si rece, si sorbi, si sorbi, si sorbi, si se umfla si crapa.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa,
Si-am incalecat pe Mihai viteazu. si v-am spus povestea lu Breazu.

Texte asemanatoare:

1. Surogat pentru Fiinta
2. Stiloul meu magic
3. Revolutia de la 1848
4. gavagai, afla cum iti poti redecora casa si biroul
5. Sfantul mucenic Justin martirul si folosoful

Texte asemanatoare:

1. In cautarea Secretului (doi)
2. Inca doi tigri albi suspectati de turbare
3. Poveste adevarata despre doi braduti
4. O creatura infernala
5. Animalele domestice declara razboi oamenilor

De dimineata, animalul isi casca botul si incepe sa mugeasca. Tine ochii-nchisi si nu observa ca i-au intrat cateva pasarele-n bot. Dac-ar observa (de fapt dac-ar fi constient ca cineva-l urmareste si-si da seama ca le-a observat), s-ar simti nevoit sa le-nfulece, doar ca sa-si pastreze statutul de bestie, de care e foarte mandru. Dar el prefera sa pretinda ca nu le vede, pentru ca mama lui i-a zis sa se spele pe dinti dimineata si seara; iar pasarelele sunt periuta lui de dinti.

Dupa ce-si face toaleta (balacindu-se-n noroi), hipopotamul se duce la vantoare, cautand gunoaie plutitoare pe Nil. Dupa ce se ghiftuieste, se-ntinde cu burta la soare (ajuta la digestie) si grohaie multumit.

Digerand, se face seara. <Asta-i de departye cea mai cretina propozitie pe care-o veti citi vreodata.>Cand termina cu digeratul se duce sa defecheze, lucru pe care-l face cu ajutorul cozii sale scurte, ca lopatica lu Pisicu. Apoi, usurat, se spala pe dinti si se culca-n noroi.

Dusmanii hipopotamului sunt crocodilul si copiii. Ii uraste pe crocodili pentru ca-i fura gunoaiele, iar pe copii din instinct. Cum prinde un copil, cum il infuleca. (Hipopotamul, la fel ca si porcul sau omul, este omnivorace.)

In natura, aceste animale se gasesc pe unde pot.

Am gasit filmuletul de mai jos dupa ce am scris textul asta (si nu invers). Credeti-ma, merita sa va uitati la el, fiind spectaculos si neasteptat. O sa gasiti toate personajele povestii de mai sus, inclusiv copilul si periuta de dinti. Sper doar sa nu va oripilati.

Texte asemanatoare:

1. Calul de dar nu se cauta la dinti
2. Duminica Tomii
3. Breazu
4. Povestea celor 3 frati
5. Animalele domestice declara razboi oamenilor

Oamenii de stiinta, care au orgoliul de a se crede diferiti, cred ca sarutul este un comportament rezidual. In vremuri imemoriale, cand oamenii nu apareau inca in copacul filogenetic, stra-oamenii (niste mamifere acvatice cu aspect de morsa) se reproduceau in apa; si cand se reproduceau, stateau front-to-front si nu front-to-rear cum stau cainii; si, ca sa aiba priza unii la altii, masculii le muscau pe femele de bot. Si din aceasta copulatorie au rezultat sarutul si pozitia clasica. [Din acvaticitatea stra-oamenilor a rezultat, zic oamenii aia care sunt de stiinta, dispozitia firelor de par de pe spate.]

Dar, o zic iarasi fara vreun efect de surpriza, atat oamenii-n general cat si cei care sunt de stiinta sunt gresiti.

Sarutul este, intr-adevar, un comportament rezidual. Numai ca nu-i un rezidiu copulatoriu, ci unul alimentar. In realitate, stra-oamenii erau fapturi telurice, ca cartitele, si nu acvatice ca molustele. Si vanau sau cautau cadavre ca hienele.

Sa ne uitam acum prin obiectivul camerei istoriei speciei si sa privim un stra-om oarecare, intr-o zi obisnuita a vietii sale bicisnice. Se face dimineata. Stra-omu maraie ceva si-ncepe sa se scarpine cu picioru la subtioara. Se ridica mormaind si se duce-ntr-un tufis. Apoi iese iar la lumina si-si da seama ca-i e foame. Se uita speriat in jur si, in aer nefiind nici un stra-condor, se aventureaza in campul deschis al savanei. Intamplator, vietuitorul pe care-l spionam are noroc si da peste un cadavru de strelefantel. Se repede la cadavru, grohaie putin si-si infunda botul in carnea de pe coapsa. Dupa ce se satura, se foloseste de functia proiectiva a stra-creierului sau, ca Dasein-u lu Heidegger) si-si da seama c-o sa i se faca foame si mai pe seara. Si atunci ascunde resturile strelefantelului intr-o grota pe care-o sapa cu ghearele intr-un perete de calcar. Si dupa aia se-ntoarce ghiftuit la vizuina lui. Dar iata ca-i iese-n intampinare o stra-femeie. Cei doi nu sunt in relatii tensionate. Ba chiar se plac un pic, si uneori, de vreo doua ori pe an, isi impart vizuina. Stra-femeia se duce dand din coada catre stra-om. Pare ca vrea sa se harjoneasca. Isi freaca botul de al lui. Isi ridica coada si, dac-ar putea, ar incepe sa toarca. Un spectator ingenuu ar putea sa creada ca il iubeste de nu mai poate.

Noi, colocatarii pisicilor, suntem foarte familiari cu acest comportament. Io, cel putin, sunt. Dar cred ca si ceilalti, ca mi s-a-ntamplat cu toate pisicile. Deci stau intr-o rana si citesc ceva, sprijinit in cotul stang. Si, cand ajung pe la a doua treime a paginii, imi sare Pisica-n spate ca leoaica tanara. Si-n timp ce sare spune ceva, ca un tril. De pe spate imi sare pe carte. Si-apoi, torcand, isi freaca nasul de nasul meu. Si io sunt tentat sa cred ca ma iubeste cel mai tare din lume.

In realitate, Pisica ma iubeste. Dar nu isi arata iubirea in felul asta. In felul asta, de fapt, vine sa vada dac-am vanat ceva cat a alergat ea din pivnita si pana-n pod. Daca vede c-am vanat ceva, incepe sa ma muste usor de mana, atentionandu-ma sa-i dau si ei din ce-am vanat.

Si stra-oamenii se comportau ca mine si ca Pisica ori Pisicu. Si reziduul comportamentului astuia a ramas sarutului.

Natura sarutului este deci increderea. Te saruti numai cu persoana cu care esti dispus sa imparti germeni si cadavrul animalului pe care l-ai vanat (in cazul omului modernm salariul si veniturile-n general). Iar chestia asta mi se pare mai adanca decat falsa teorie a expresiei dragostei.

PS Dusmanul natural al naturii sarutului este contractul prenuptial.

Texte asemanatoare:

1. Confesiunile si natura umana
2. Originea limbii romane
3. OG 276/2007 referitoare la interdictia de a strange mana cuiva
4. Cand vor disparea oamenii
5. Poveste despre femeia inmatata

Va povesteam ieri dimineata despre ciocanitoarea de Galapagos pe care-au omorat-ocolocatarii mei. Privindu-i trupu mic si tremurand (cu putin rosu pe la gat), mi-a trecut prin cap ca ce-ar fi daca ciocanitorile de Galapagos ar fi oameni. De fapt nu dac-ar fi oameni, ci daca s-ar raporta la ceea ce fac in maniera in care o fac oamenii. Ok, asta-i alta plachie de peste, si-i un pic mai complicat de preparat. Ca orce alta analogie.

Cunoasteti, desigur, ca ciocanitorile de Galapags au ciudata apucatura de a se folosi de betisoare si spini pentru a face rost de mancare (insecte): pasarea ia spinu-ntre cele doua fragmente de cioc (oare cum s-or chema falcile pasarilor?) si se prinde cu ghearele de scoarta arbustului si introduce spinu-n crapatura pe care a avut grija s-o faca-n prealabil; spinul se infige in spatele unei insecte (chitina), iar ciocanitoarea o scoate si-o-nfuleca de parc-ar manca cu furculita de insecte (de retinut, poate scriu ceva si despre furculita de insecte). Spinul este deci pentru ciocanitoare un instrument.

Un instrument deloc diferit limbajului uman. Unii oameni, dont moi-même, ca sa nu moara de foame se folosesc de el ca sa-si procure pere si pastrama de berbec si mancare pentru pisicile pe care le au in intretinere. Tipul asta de folosire a instrumentului nu e deloc diferit de ce face ciocanitoarea cu betigasul. Inca din glorioasa epoca a hominizarii, in care omuletii aia parosi cautau carcase mancate de feline prin savana (neaparat sa scriu despre asta, o sa-i placa lu Pisicu), limbaju a avut ca rol exclusiv schimbul de informatii cu privire la diferite aspecte practice. Era intru totul asemanator cu dansul albinei care a gasit un camp inflorat pe o carpeta din casa scunda a unei babute cu broboada neagra.

In istoria naturala a speciei omuletilor parosi si necrofagi s-a produs insa un accident: anume limbajul a inceput sa fie folosit si in alte scopuri decat acelea prevazute de fabricant. Oamenii au inceput sa vorbeasca sau sa scrie pentru a se da mari, pentru a produce lucruri inutile pe care le credeau frumoase, pentru a minti ori pentru a face campanie electorala. Chiar daca nu toti oamenii folosesc limbajul in scopurile astea dubioase, cei mai multi dintre ei accepta modul asta de folosire.

Deci, daca ciocanitorile de Galapagos ar fi oameni, ar incepe sa dezvolte comportamente precum datul in stamba cu betigasul. Ar scoate insecte din copaci stand intr-un picior, le-ar scoate din zbor (cum trag mongolii cu arcul), ar vana cate 12 odata, le-ar infuleca cu ochii inchisi si Pisicu mai stie ce-ar mai face, ca n-am consultat-o pe fosta mea colega Ciocanitoarea.

PS Ce credeti c-ar face potarnichile dac-ar fi oameni? Dar elanii?

PPS Analogia de mai sus merge foarte bine si daca al doilea termen este muzica. Si, pentru c-am zis de muzica, sa nu uitam de bonus track (mi-ar placea ca bonusul sa vina lunea, ca sa va dea curaj sa continuati saptamana; ma rog, acum e deja marti, da nu mai conteaza).

Initial am vrut sa va propun cateva cantece de Son House, dat m-am gandit ca-i prea devreme pentru delta blues. Cred ca-i mai bine s-o luam incetisor si invers, adica de la blues-ul urban (chicago) catre radacini.

Propunerea de azi este deci Washboard Sam (Diggin’ My Potatoes). Washboard Sam se numea asa tocmai pentru ca se folosea de masina de spalat (si de degetare) ca sa cante.

Bonusul bonusului este parodia cantecului de mai sus, semnata Brownie McGhee (tipul care canta acompaniat de Sonny Terry la muzicuta, sa povestesc intr-o zi despre ei). parodia se cheama Pickin’ my tomatoes. Enjoy. Sa-mi ziceti daca nu v-a placut.

Texte asemanatoare:

1. Adevarul despre oameni
2. Ce fac daca vreau sa gasesc jocul cu Barbie
3. Lupte intre oameni si caini
4. Chat show cu oameni beti
5. Zgarda anti-tantari pentru oameni

– Cainele asta, zise Pisicu, a fost candva de rasa.

- Cand? intreba gavagai.

- Cand era in strabunicu lui.

Si alta:

- Am vazut un ponei de 2 milioane, zise Pisicu.

- Era facut in China? intreba gavagai.

Texte asemanatoare:

1. Despre drama unui sarpe
2. Snoave cu gavagai
3. Zambetul la gavagai si alte animale
4. Snoave cu dumnezei
5. iIsus si doua snoave

Io stiu ca voi ati mai vazut animale bete la telenciclopedia. Dar pun ramasag ca n-a fost la fel de bete ca astea. Sau, dac-a fost, pun pariu ca n-a fost la fel de ilare.

Da sa nu va mai plictisesc cu alte cuvinte. Mai bine sa-i dam drumu la filmulet.

[dailymotion 7hrh4iWhrTbhik81M]

Texte asemanatoare:

1. Cand credeti ca se termina lumea
2. Poveste despre lumea de loess
3. Pisica descopera lumea
4. Cum vede Dumnezeu lumea
5. Despre ce-mi place cel mai mult pe lumea asta

Mai intai sa va zic ce-nseamna titlul, c-am auzit atatea traduceri incat n-am mai stiut daca pot sa ma incred in rusa predata de domnu Popov cand eram inca mai mic.

In rusa, Nu, zaiet! Pagodi! inseamna Ei, iepurasule! Asteapta tu!

Seria cu pricina este, dupa cum ne-am putea astepta, ideologica. Dar, in mod foarte neasteptat, este si ironica. Lupul, zdrentaros, fénéant si harsit in rele, adora sa bea, sa fumeze chistoace si sa manance iepurasi dragalasi. Din punct de vedere metaforic, lupul este reprezentantul fortelor reactionare si needucate care se opun atingerii starii de gratie, populist numita comunism. Iepurasul, pe de alta parte, este omul nou: sportiv, inteligent, educat, cu numeroase preocupari care nu intra in fisa postului, mereu vesel si plin de noroc. El este cea mai susceptibila persoana de a atinge starea de gratie la care ma refeream mai sus. Nuantele ironice din serie se refera la organele de ordine, intruchipate sub chip de hipopotami. Si ce alceva ar fi putut sa reprezinte mai bine militia sovietica.

Din ciclul “daca doriti sa revedeti”, iata si primele episoade din Nu, pagodi!

Despre povestile rusesi cu animale si fabulele socialiste din anii 30, poate cu alta ocazie.

Texte asemanatoare:

1. Snoave cu animale
2. Betia in lumea animala
3. Despre cum am plecat (si cum am revenit)
4. Animalele domestice declara razboi oamenilor
5. Originea si natura sarutului

Si vecinu lu BB a plecat in vacanta si n-avea cu cine sa-l lase pe magarus si s-a gandit in mintea lui sa apeleze la vacina ca sa-l lase-n grajdul ei.

Marinimoasa si iubind animalele, Brigitte Bardot a fost incantata sa-l gazduiasca-n grajd pe Charly. Si vecinul a plecat in vacanda si Charly s-a mutat in grajd la Brigitte Bardot.

Si-n grajdu lu BB locuia o magarita, care nu mai stiu cum o cheama si care era a ei si, cand a vazut-o, Charly a inceput sa se dea la ea; spre marea indignare a actritei, care se-asteptase ca temporarul chirias sa fie un magar cumsecade.

Indignata fiind, Brigitte Bardot si-a urmat impulsul de a-l duce pe magarus la veterinar, unde acesta a fost castrat.

La intoarcerea din excursie, gasindu-l pe Charly mutilat, vecinul a vrut s-o dea-n judecata pe Brigitte Bardot si a declarat ca viata magarusului castrat nu va mai fi niciodata aceeasi.

Texte asemanatoare:

1. Vreau un magarus
2. O seara cu Marx, Lenin si Krupskaia
3. Prima calatorie spirituala a broscutei cu ochii bulbucati
4. Telefon de amenintare
5. Poveste despre un nepot