Lorem și Ipsum, pe vremea cînd erau, trăiau în lume. Și trăiau nedespărțiți. Umblau brambura și făceau pozne și tărăboi, că-nșiraseră niște conserve de cuvinte pe o sfoară și le tîrau după ei prin cele mai inedite locuri. Și mai făceau și bancuri. Și farse. Bunăoară

Într-o zi, cînd Lorem avea poftă să rîdă pe spezele stupefacției cuiva, s-a dus la o femeie și a-ntrebat-o răspicat:

- Maaaami, da ce se-ntîmplă dacă calci într-o băltoacă acidă?

Pradă unei uluiri duble (ale cărei membre intraseră deja într-o dialectică vicioasă), femeia se blocă. Puteai spune asta după faptul că mimica-i încremenise într-o grimasă. Și n-a mai putut să iasă din grimasa nici măcar cînd a realizat că Lorem și Ipsum rîdeau pe spezele uluirii ei și s-a înfuriat.

Sau, tot bunăoară. Într-altă zi, Ipsum s-a proțăpit în fața unui domn serios și l-a întrebat:

- Dacă eu sunt eu însumi, ceea ce și sunt, tu cine ești?

Domnul serios, presimțind c-a fost prins într-o capcană sofistă, s-a dat un pas înapoi. Și n-a mai făcut nimic altceva, pentru că era o persoană respectabilă și se simțea obligat(ă) să-și reprime manifestările.

Și-ntr-alt[ zi diferită, Lorem și Ipsum s-au întâlnit cu o fată. Pe fată o chema Dolor. Dolor umbla și ea prin lume, numai ca nu făcea pozne și bancuri, ci prilejuia fantasme. Când se-ntâlnea cu câte cineva, Dolor scotea din geantă un registru si zicea pe un ton:

- Ia scrie tu aici te rog ce fantasme ai cu mine.

Și cei care se-ntâlneau cu Dolor scriau cuminți. Dar Lorem și Ipsum, care erau cam descreierați, au spus că nu vor sa scrie.

- Haideți scrieți, insistă Dolor pe alt ton.

Iar Lorem și Ipsum, crezând că fac o glumă, au desfăcut una din conservele de cuvinte pe care le târau după ei și-au copiat ceva într-o limbă necunoscută:

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Vivamus mattis facilisis elit non varius. Sed nec justo ac odio eleifend condimentum. Ut luctus tristique odio vitae congue.

Și Dolor, întristată, a înțeles ce-nsemna de fapt registrul ei cu fantasme. Și-a îndesat niște fantasme în conserve, a înșirat cutiile pe-o sfoară și-a plecat prin lume dimpreună cu Lorem și Ipsum.

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre femeia inmatata
2. Poveste despre un om si un cal
3. Poveste despre o lumanare
4. Poveste despre un cutitas de Toledo
5. Poveste despre regele Bhumibol

Antonima ducea o viaţă cuvioas şi searbădă, plină de gânduri mici despre lucruri mari şi încurcate ca un ghem de păr. Era adesea tentată să-şi bage nasul unde nu-i fierbea mâncarea bulgărească, iar această apucătură îi pricinuia numai necazuri. Cel mai urât coşmar al său, cu sudori reci şi crampe-n buzele care se strângeau (ca un sfincter, cum îmi şopteşte-un drăcuşor narativ) ca-ntr-un spasm, era să nu treacă drept una dintr-alea. Alea, în mintea Antonimei, erau femeile dezmăţate.

Oamenii-şi construiesc adesea identităţile – personale sau ale altora – în jurul unor adjective. Mie mi se pare mirabil că oamenii-aleg astfel. Identităţile sunt pielea goală a unor subiecţi, iar subiectele se exprimă, în cea mai naturală şi gramaticală manieră cu putinţă, prin substantive. Atunci când, arar, subiectul se exprimă printr-un adjectiv substantivizat, enunţul este peiorativ. Oamenii, cum ar veni, îşi bat joc de propria lor identitate.

Antonima n-avea niciodată astfel de gânduri, pentru că gândurile oamenilor sunt cu precădere despre lucruri pe care le pot pricepe, dar, cum-necum, avea intuiţia că o persoană este adesea o mulţime lacomă de adjective şi verbe la participiu. Ştia ea că alea aşteaptă mereu complimente şi ocazii de-a flirta. Ştia şi-şi strângea buzele, într-o expresie întristătoare şi încrâncenată. Şi-apoi, printr-o alchimie sufletească, încrâncenarea-i înălţa făptura, iar Antonima se scălda în mândria luminoasă de a fi înmăţată ca o nimfă într-un ochi adânc şi cald de apă.

Şi într-o zi, pe când se afla-ntr-o stare deosebită de graţie, Antonima se înălţă într-atât încât ajunse până la gavagai. gavagai era puţin pierdut într-o contemplaţie gramaticală şi nu se-aştepta să fie surprins de-o femeie înmăţată taman în postura asta. S-a uitat lung la Antonima, a pipăit-o, a înghiontit-o, i-a dat un bobârnac peste ureche, i-a pozat buzele strânse şi, în fine, i-a spus ce credea el despre ea:

- Viaţa ta e un dezmăţ de virtute.

În clipa următoare Antonima a dispărut.

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre femeia care avea inauntru o pisica
2. Poveste despre un om si un cal
3. Poveste despre o lumanare
4. Poveste despre un cutitas de Toledo
5. Poveste despre regele Bhumibol

Vieţile oamenilor, ca să vă spun şi-un aforism, sunt ca artele plastice. Am cunoscut domnişoare ce semănau cu nişte acuarele, bătrâni cu oasele moi şi înnegrite ca o mină 6B, persoane importante ca o gravură, am cunoscut monştri, măşti mortuare, schelete metalice, uriaşi cu picioare de lut, fiinţe de plastilină. Am cunoscut vreo două capodopere. Unii oameni sunt ca icoanele pe sticlă, ascunzându-şi transparenţa cu nişte culori ţipătoare şi complementare, alţii ca picturile-n ulei, încercând să-şi acopere asprimea cu mormane de pastă, sunt oameni ca nişte statui de bronz, strălucind şi scârţâind, studiindu-şi pozele-mpietrite şi neştiind că-s goi pe dinăuntru, că şi-au pierdut viaţa odată cu ceara din mulaj. Eu însumi sunt un crochiu de om.

Dar să ne lăsăm în treburile noastre pe noi ăştia mai complicaţi şi să  ne întoarcem la omul ca o schiţă stângace. Ca orice schiţa, omul trăia în două dimensiuni: înăuntru, când îşi îndestula stomacul alungit şi lipit de şira spinării, şi afară, când merge la serviciu ca să aibă cu ce să-şi îngroaşe liniile. Viaţa lui era lipsită de-nflorituri şi umbre, n-avea copaci şi păsărele, norişori, fire de iarbă sau un sfert de soare în colţul paginii. Privindu-l, te gândeai c-a fost desenat într-o doară, într-un moment în care creatorul său se plictisea la o conferinţă. Şi-ai fi rămas aşa multă vreme, privindu-l şi gândindu-te, şi-ncercând sentimente.

E mare brânză să poţi ocaziona gânduri şi sentimente atunci când tu însuţi nu le ai. V-o zic în cunoştinţă de cauză. Poc, răsar semnele de-ntrebare în mintea privitorilor, pic, picura duioşiile nemărturisite sau dispreţul pentru care nu găsesc acuma un calificativ. Oamenii se tem de simplitate. Viaţa lor se reduce la o singură căutare, de a umple goluri. Să-şi umple burta, să facă amor, să umple nişte nume de noroi, să-şi umple sufletele de fericire, să-şi golească mintea de curiozităţi şi s-o umple cu satisfacţii. Io-n viaţă vreau să mă umplu de-ngâmfare. Vreau să dau pe-afară. Să-mi umplu contururile. Să umplu. Iată dovada. Vorbeam despre un om simplu ca o schiţă şi-am umplut textul ăsta de lucruri complicate. Înot cu greu prin preaplinul de jenă, un noroi vâscos, o mlaştină, vreau să ies, să-mi umplu plămânii cu aer şi privirile cu spaţiul alb al unui paragraf nescris, mintea cu gânduri despre Danaide.

Oricât de simplă ar fi fost schiţa noastră, era totuşi un om. Cred că avea şi ochi, şi gură, şi urechi, şi poate şi alte alea. Şi într-o zi a avut şi gânduri, ca o pată mică de cafea. Gânduri simple, despre umplere şi golire, însă erau ale lui. Propoziţii pe care şi le spunea singur în cap,  planuri, apologii, dorinţe. Gândurile unui om, ceva mai simplu, printre alţi oameni. Printr-o întâmplare miraculoasă, printr-o mişcare neatentă a unei mâini care ţinea o cană cu cafea, schiţa a-nceput să-şi vorbească singură-n cap. Şi, când făcea treaba asta, auzea un ecou. Un ecou ca-ntr-o cameră pe care-ai golit-o pentru zugrăvit, un ecou cu miros înţepător, cu urme pe parchet.

Capetele oamenilor sunt ca nişte odăi. Unele-s tixite cu cărţi, altele dau pe-afară de obiecte inutile, unele-s ordonate, altele amestecă stiluri incompatibile de mobilier, din nepricepere sau nevoie. Sunt capete ca nişte saloane, ca nişte chilii, ca nişte altare. Capete de bătrâne nebune care-adună toate gunoaiele pe care le găsesc, capete de esteţi minimalişti, capete, miliarde de capete umplute cu agoniseala de-o viaţă, depozite dezolante, idei îngrămădite printre care ţi-e imposibil să te mişti. Capete pe care le ţinem strâns, de care ne-agăţăm cu dinţii, capetele de lângă sicriele noastre, cu care-şi vor umple burţile îndureraţii privighetori. Capete comode şi bine utilate, cu telecomandă, cu sofaua moale a scuzelor, cu covoare de principii în care să-ţi afunzi picioarele până la glezne şi sub care s-ascunzi mizeria actelor. Capete insalubre, cu pereţi umezi şi igrasioşi. Capete pline de alţii, ca nişte amfiteatre mohorâte, capete…

- Taci aci aci aci aci

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre omul care-avea mucegai inauntru
2. Omul simplu
3. Poveste despre un om si un cal
4. Poveste despre regele Bhumibol
5. Secretul levitatiei

Şi într-o zi, pe când stătea-n pat şi citea poveşti de gavagai, omul simţi că i se face foame. Să mănânci şi să citeşti în acelaşi timp e ceva nespus de frumos, numai că-i o apucătură de persoană solitară.

Persoanele solitare sunt de mai multe feluri. Unele sunt morocănoase şi foarte urâcioase, şi nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ele. Altele sunt speriate de teama de cei din jur, izolându-se ca să se protejeze. Unele, oricât ar încerca, nu se potrivesc cu lumea ambientă şi pace. În fine, altele sunt tare aiurite, şi nici nu le trece prin cap c-ar putea să socializeze. Omul nostru, poate pentru că personajele din poveşti au trăsături excepţionale, făcea parte din toate cele patru submulţimi.

Şi într-o zi, spuneam, stătea el în pat şi citea şi i s-a făcut foame. Şi-a căutat ceva de mâncare – nişte brânză (telemea) şi şuncă pe care, din spirit de prevedere, le tăiase dinainte, şi nişte pâine feliată la pungă – numai că-n timp ce şi le-aducea-n pat la botu calului nu-şi dezlipea ochii de foaia cu poveşti. S-a lungit pe burtă şi-a început să mănânce mecanic.

Şi când era aproape gata, profitând de faptul că terminase o poveste, şi-a aruncat ochii peste ce mânca. Şi-a constatat îngrozit că pâinea era mucegăită.

- Am să fac pelagră, îşi spuse el înspăimântat. (Ca toţi oamenii solitari, vorbea adesea singur). O să mi se cojească pielea de pe mâini, iar ochii o să-mi devină sticloşi.

Şi, înciudat, se puse să-njure poveştile de gavagai, singurele vinovate pentru nefericita lui stare viitoare.

În zilele care-au urmat, omul s-a cercetat cu atenţie-n oglindă. Aştepta pelagra cu inima mai strânsă decât a cuiva care a făcut sex neprotejat. Începuse să regrete că-i o persoană solitară şi se gândea că i-ar fi prins bine un prieten, să se sfătuiască cu. S-ar fi dus şi la medic, numai că-i era ruşine să nu-l creadă sărac. Auzi, să facă pelagră în secolul 21. Mai ceva ca ţăranii din satul Flămânzi la 1907.

Şi tot stând el aşa chinuindu-se cu gânduri şi cercetându-se-n oglindă, într-o zi băgă de seamă ca din nas îi ieşeau câteva fire subţiri si argintii.

- Colac peste pupăză mi-a mai încărunţit şi păru din nas, îşi spuse cu mâhnire. S-au adunat toate pe capu meu. pentru un om bătrân pelagra e ucigătoare.

Şi se duse înciudat să mai citească nişte poveşti de gavagai, care oricum nu mai puteau să-i cauzeze. Şi, după ce termină de citit, se duse iar la oglindă.

+ Hm, mormăi, parcă-s un moş de 80 de ani, aşa-mi creşte păru din nas.

Şi apucă un smoc de păr, ca să-l taie cu forfecuţa de curăţat unghii. Dar smocul se desprinse ca de la sine, iar omul nu simţi nici o durere.

- Dumnezeule mare, strigă el îngrozit privind smocul, am mucegai înăuntru.

Mucegaiul e o plantă care eflorează pe mâncare, în special în locurile umede şi calde. După folosinţă, poate fi benign – când creşte pe Brie sau în găurele din Roquefort – sau malign – când un farmacist extrage din el penicilină iar o asistentă grasă ne-nţeapă-n muşchii fesieri, sau când creşte necontrolat pe te miri ce. După consistenţă, poate fi compact şi uscat, păstos, vâscos sau delicat şi filiform. După culoare, poate fi verde aprins (când e tânăr), verde cenuşiu, alb, argintiu, sau verde vineţiu cu alb – caz în care acoperă invafat cu o surplombă cleioasă şi greţoasă la privit. Din punct de vedere social, mucegaiul trăieşte în colonii, indivizii întrajutorându-se.

Omul din povestea noastră, care nu era întocmai o persoană atentă, nu ştia toate astea despre mucegai. Dacă le-ar fi ştiut, probabil ar fi înnebunit de groază. Însă ştia oricum că e-ntr-o situaţie deloc de invidiat.

- Ce mă fac? îşi frângea el mâinile. Cum să scap? Dac-a ajuns până-n nas, înseamnă ca-s plin.

Şi nu greşea, în presupunerile lui. Cînd condiţiile de mediu i-o permit, mucegaiul se-ntinde până unde poate. Iar înăuntrul omului era cald şi umed, permiţându-i să crească pe toate organele, ca lichenii pe pietrele din tundră.

- În curând o să m-acopere şi pe-afară. Cum o să mai scot capu-n lume?

De data asta însă omul greşea. Mucegaiul n-avea de gând să-l acopere şi pe dinafară. Afară sunt tot felul de factori răuvoitori, precum apa din duş, aşa că n-avea rost să se complice. Şi, dacă o colonie de pe ficat n-ar fi cerut comunităţii mucegăieşti aer proaspăt, probabil că omul nostru n-ar fi bănuit niciodată ce are înăuntru.

- Ce mă fac? repeta el mecanic.

Într-o străfulgerare de luciditate, îşi dădu seama că trebuie să-l întrebe pe Google. Întâi îl întrebă “ce mă fac?”, dar Google îi răspunse vrute şi nevrute, fără a-i da însă o soluţie. Atunci îi veni ideea să-i pună o-ntrebare mai precisă, “cum scap de mucegai?”. Şi află că poate să scape cu clor.

Fericit, omul se duse la baie şi-şi turnă un pahar mare cu clor. Îl bău dintr-o dată, ţinându-şi răsuflarea ca să nu i se taie, şi simţind o bucurie meschină la gândul că mucegaiul din el o să moară. Spre seară îşi dădu duhul.

PS Scuze pentru cestiunile restante, emailuri si comentarii la care n-am raspuns, scl. Spatamana asta mi s-a intamplat ceva inedit, anume sa am grija de o batrana. Era in sincopa. Am sunat la numarul de urgenta, am asteptat ambulanta, si-am dus-o la spital. Am vizitat-o si i-am ascultat povestile. Aseara era sa adorm. Acum o sa ma duc iar. Revin ceva mai tarziu. Hai.

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre femeia care avea inauntru o pisica
2. Poveste despre omul cu paraziti inauntru
3. Poveste despre omul simplu
4. Povestea baietelului care avea capu ca o varza chinezeasca
5. Poveste despre un om si un cal

Cazul sau a devenit celebru cand un ziarist local l-a vazut intamplator plutind in preajma unui lac si-apoi i-a dedicat o coloana sau doua in gazeta sa. Din acel moment viata omului nostru a devenit tot mai grea si se parea ca apasatoarele greutati ale publicitatii aveau sa-l traga pana la urma in jos.

Omul de puf

Vanat de reporteri si paparazzi, pandit de hienele turistice (o companie locala profitase de ocazie si organizase un tur), omul nostru – sa-i spunem Oskar – s-a retras in natura sa eterica si n-a mai fost vazut niciodata.

Unii spun ca s-a transformat intr-un fulg, altii ca s-a gazificat, in vreme ce folcloristii pretind ca a fost metamorfozat, de buna zana a lacului, in vantul de sud-vest.

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre omul care-avea mucegai inauntru
2. Omul cu doua vieti
3. Omul care traia sub pamant
4. Omul salbatec
5. Poveste despre omul cu paraziti inauntru

Cand o lua din loc, Corina statea teapana-n scaun, tinea mainile stranse pe volan si se uita tinta la drum, ca sa nu dea peste vreun autostopist. Uneori, cand urca pe serpentine, isi incora intreaga fiinta; alteori, cand aluneca pe vaile domoale ale pasunilor, se relaxa din toate fibrele trupului ei grasuliu. Una peste alta, Corina facea trup comun cu camionul ei, motiv din care i se si spunea Cicloapa.

Desfasurarea actiunii

In clipa-n care copilul a urcat cu pasi nesiguri in cabina, Cicloapa auzi un zgomot suspect venind de sub capota. Se parea ca structura mecanica simte prezenta straina si reactioneaza in propria ei maniera, greoaie si atavica. Si, ceea ce-i mai grav, inima Corinei incepu sa se crape usor, presata de mila si de senzatia violului. Sangele se retrase in viscere si incepu sa se prelinga peste emotiile Cicloapei; Corina pali si simti o moleseala mare cat o mlastina.

Incepu sa-l supravegheze cu atentie pe copil. I se paru ca are privire de sarpe, ochii fiindu-i luminati de sclipiri malefice care se stingeau deindata ce le dadeai atentie.Picoarele, dupa toate probabilitatile, ii erau de tap, si era numai o-ntamplare ca lucrul acesta nu era vizibil din pricina cizmulitelor de cauciuc.

Camionul

Brrrr, spuse Cicloapa in gand, copilul asta e fiul Diavolului. Ce ma fac? Ce ma fac?

Camionul se roti de vreo doua ori in loc si se franse. Corina se izbi cu capul de parbriz si lesina si n-apuca sa vada decat cum copilul se transforma in sarpe si se-ndeparteaza sasaind.

PS Textul asta nu e o poveste veritabila. Am aruncat doar niste cuvinte pe pagina, un soi de lipsum care sa-mi arate cum se pot aseza paragrafele unele langa altele, unele sub altele. Hai ca data viitoare o sa fiu mai serios.

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre un copil fara degete
2. Poveste despre femei si banane
3. Poveste despre Lorem, Ipsum si Dolor
4. Poveste despre un copil pe tricicleta
5. Poveste despre lumea de loess

James Bond s-a retras din activitate. Duce o existenta tihnita, intr-o casuta dintr-un sat irlandez. Locuieste impreuna cu trei dintre prietenele sale si-si petrece serile rememorand aventurile trecute. Noptile si le petrece dormind, iar zilele stuparind. Spre deosebire de partenerele sale, care tanjesc dupa cluburile din Soho, 007 pare extrem de multumit.

Viata tihnita este insa tulburata de venirea batranului agent 006, fostul sau sef pe linie ierarhica. 006 il gaseste pe 007 dormind pe canapea (se certase cu prietenele, nemultumite ca le negijeaza). Il trezeste brutal, dandu-i un ghiont in coaste. James Bond sare fulgerator, il loveste pe 006 in frunte si baga mana sub perna canapelei, de unde scoate un dildo. 006 incepe sa rada de-asa arma si-i zice ca se vede treaba ca si-a iesit din mana. Rusinat, Bond se gandeste la reputatia lui si decide sa plece capul in fata destinului. Asa incepe ultima misiune a agentului 007.

Misiunea are legatura cu Smaraldul Fermecat. Oamenii din Agentie sunt impartiti in doua tabere: unii cred ca Smaraldul este ochiul unei fete roscate care, cand il privesti drept in iris, te face sa te-ndragostesti pe loc si iremediabil; altii cred ca e un smarald pe care Jack Veninosul vrea sa-l bage intr-un laser menit sa distruga civilizatii intregi. 006 banuieste ca cele doua istorii se leaga, fata roscata (pe nume Regina) fiind se pare iubita lui Jack Veninosul. Misiunea, conchide batranul agent, este deci tripla: sa ia fata, piatra si viata personajului negativ.

James Bond se-mbraca frumos, se urca-n elicopter si pleaca la Londra. Aterizeaza pe acoperisul unui spital. Intra intr-o sala de operatii, iar chirurgul – de fapt un agent sub acoperire – ii face informarea.

Jack Veninosul s-a nascut in Tara Galilor, dintr-o mama necunoscuta si un fierar. Copiii-si bateau adesea joc de el ca-i de pripas, ceea ce l-a facut mizantrop.

A parasit fieraria paterna la 16 ani si a intrat in mafia scotiana. Fiind perseverent, crud si neindurator, a reusit sa devina un interlop notabil. A incercat sa reformeze mafia bauurilor spirtoase, dar – izbindu-se de traditionalismul bransei – a fost nevoit sa-si creeze propria organizatie criminala, activand in domeniul traficului de arme si al prostitutiei.

In 1984 intra in legatura cu KGB-ul, care-i furnizeaza arme de distrugere in masa in schimbul unor casete porcoase cu membri ai cabinetului si ai Camerei Lorzilor.

Dupa desfiintarea uniunii Sovietice, negotul cu arme a cunoscut o noua etapa de inflorire. Se presupune ca a vandut uraniu imbogatit unor lideri din Africa si America Latina. Se mai presupune ca sursa armelor este organizatia lui Foma Feodorovici, fost agent KGB, actualmente ministrul finantelor din Belarus.

Afacerile prospere i-au permis lui Jack sa puna bazele unei organizatii paramilitare; se estimeaza ca e de marimea armatei Ciprului. Soldatii erau inchiriati unor indivizi dubiosi aflati in conflicte locale. Ingrijorator este ca de doi ani n-a mai trimis nimanui nici un soldat.

Regina, fata roscata cu ochi de smarald, e o fosta agenta britanica. Vreme de doi ani a fost folosita pentru santajarea senatorilor americani care se opuneau acordului de liber schimb cu Taiwanul. Din motive necunoscute, a parasit Agentia si a inceput sa lucreze pe cont propriu.

A organizat o grupare de gheise care au determinat schimbarea constitutiei Japoniei. A incercat a-i faca pe membrii OPEC sa opreasca productia de petrol, insa criza energetica a fost evitata gratie interventiei prompte si energice a Brigazii Fetelor Vesele din M5.

Regina si Jack s-au cunoscut in Libia, cu ocazia unui bal de caritate tinut in seara de Ramadan. Oficial, sunt amanti; neoficial, nu se stie prea bine care-i adevarata natura a relatiilor dntre ei. Elementul cel mai dezastruos al asocierii celor doi il constituie imposibilitatea infiltrarii de noi agenti in armata lui Jack Veninosul; instruita de Agentie, Regina ii recunoaste dintr-o privire pe spioni. S-a luat in considerare reformarea metodelor Serviciilor, insa tarasenia ar dura cam 10 ani, ceea ce ar lasa Anglia descopperita in fata terorismului international.

A propos de care, se pare ca Jack si-a delocalizat afacerile in Indonezia. A cumparat o insula pe eBay si a depopulat-o, provocand acel dezastruos tsunami. A organizat o baza secreta in interiorul unui atol si a rapit mai multi fizicieni – printre care si Kronski. Exista motive sa se creada ca vrea sa construiasca acolo un laser urias, folosind pe post de cristal un smarald gigantic pe care l-a primit cadou de la membrii unei grupari anarhiste din Chile. Cu ajutorul laserului, si folosindu-se de oglinzile satelitilor de comunicatii, vrea sa prajeasca Albionul.

M5 si M6 sunt cu mainile legate. Nu pot bombarda atolul, deoarece Jaca a adunat acolo atata uraniu cat sa scoata Pamantul de pe orbita. Nu pot nici sa doboare satelitii, caci asta ar arunca lumea in Evul Mediu. Este deci nevoie de interventia unui agent secret si iconoclast. Adica 007.

Interventia se va compune din trei etape: seducerea Reginei, furtul Smaraldului Fermecat si eliminarea lui Jack Veninosul. Regina se gaseste la Hotelul Negresco, unde se-amuza sa asiste la sinuciderile jucatorilor; smaraldul este in Belarus, expus temporar in Muzeul artelor Traditionale (intr-o fosta cladire KGB); Jack este chiar in Londra; a fost vazut intr-un autobuz plin cu turisti nepalezi, filmand de zor scene din viata cotidiana, mostre ale modului de viata britanic.

Dupa acest lung monolog, chirurgul ii ureaza lui Jmes Bond tot ce se obisnuieste, il trimite la agentul Q6 sa-si ia gadgeturile si se intoarce la operatia lui.

Pauza publicitara.

Texte asemanatoare:

1. Descrierea femeii perfecte
2. Despre de ce am unghiile crescute peste masura
3. Povestea celor 3 frati
4. Povestea celor 5 boabe de fasole
5. Vreau sa gasesc un portofel

Cand iti propui sa-ti construiesti singur viitorul, ai doua alternative: fie te-arunci in viata cu capu-nainte (riscand sa uiti s-o despici cu mainile), fie-ti faci un plan, ascultand lectiile oamenilor trecuti, intotdeauna dornici sa le ofere pe degeaba. Fiind cuminte, credincios si prevazator, Marcel alese cea de-a doua cale.

Si iata ca-ntr-o zi, pe cand calatorea cu trenu dimpreuna cu maica-sa (veneau de la niste fini), Marcel dadu peste-un mosneag.

- Sarumana, mosule, dadu el cuvenitele binete.

- Pchla, plescai mosul. Sa cresti mare.

Si conversatia se-nfiripa incet-incet si, din vorba-n vorba si din una-ntr-alta, calatorii incepura sa vorbeasca despre viata-n general.

- Sa tii minte de la mine, ca-s om trecut prin viata, suiera mosneagul cu ochii-n gol ca-n transa (efectul efortului sintetic), poti sa muncesti tu pana nu mai poti, ca daca n-ai noroc tot n-ai facut nici o scofala.

Si Marcel baga bine la cap invatatura mosneagului.

In lumea marunta-n care se misca tanarul erou al povestii noastre, norocul avea o semnificatie precisa, definita de un singur vector materializat fie in castigul la loto 6 din 49, fie in gasirea unui portofel. Si, cum biletele la loto costa iar perspectiva castigului nu justifica renuntarea la un pac de tutun, Marcel decise ca nu si-ar putea construi un viitor decat dac-ar gasi un portofel. Un portofel dodolot si umflatel, maro, fara poza proprietarului si continand cateva cecuri la purtartator, capitalul initial necesar oricarui tanar intreprinzator, dar fara mijloace.

Din momentul in care a decis astfel, viata lui Marcel s-a schimbat in toate aspectele ei. Visa adesea cu ochii deschisi, umbla brambura pe strazi, cu privirea-n pamant, si lua scatoalce de la trecatorii pe care-i lovea din neatentie si de la tatane-su, care-l punea sa sparga lemne si-si vedea asteptarile inselate. Dar,

Pentru a reusi in viata, se gandea Marcel in capul lui mare, trebuie sa si suferi un pic. Alta cale nu este.

Vazand ca nu o mai scoate la capat cu fiu-su, care prefera sa umble bezmetic prin centru decat sa sparga lemne, tatal lui Marcel (sa-i spunem nea Mircea) vorbi cu niste oameni mai instariti care-i erau clienti si-si tocmi odrasla ca plimbator de caini. Si Marcel incepu sa plimbe cainii si-n vremea asta continua sa caute portofelu. Si nu arar le impartasea patrupedelor dorinta lui cea fierbinte si planurile de viitor.** Si cainii pareau ca-l asculta cu ochi inteligenti si ca participa la drama lui. Si drama era reala, ca dupa mai bine de-un an de cautari si planuri, portofelul intarzia sa se-arate-n rotunjimea lui, ceea ce-l arunca pe Marcel in bratele celei mai negre deznadejdi.

Si, deznadajduit fiind, Marcel se-ntoarse cu fata la Dumnezeul ales al Nepalului; si cand isi facea rugaciunea de seara, ii cerea sa-l ajute sa gaseasca portofelul. Si gavagai il asculta si nu stia ce sa faca, gandindu-se si la cel care va fi avand sa-si piarda portofelul***. Si, tot gandindu-se, a zis ca mai bine va cere si voo parerea, treaba fiind destul de incurcata. Hai va multumesc de pe-acuma pentru sfaturi.

*Draga mea Academie Romana, dupa cum te-am anuntat si-n alte randuri, limba pe care-o pastoresti nu ma incape. Te-as ruga sa-mi daruiesti, daca ai timp, gerunziul perfect, fara de care, iata, nu mai pot scrie.

**Aici am fost tentat sa scriu despre Nero, un caine politist pe care-l plimba eroul nostru prin parc ca sa-l ajute sa-si curete nasul de mirosurile de la locul de munca, dar, fara motiv, m-am raazgandit.

***Maaaaaaama, ce constructie mistooo.

Texte asemanatoare:

1. Ce fac daca vreau sa gasesc jocul cu Barbie
2. Ce cauta oamenii care gasesc blogu meu
3. Vreau sa invat sa levitez
4. Vreau un magarus
5. Poveste despre oamenii de fum

Dar iata ca se-ntampla sa vina o zi mohorata de noiembrie; vantul suiera printre firele de telefon-cablu-internet, iar cerul se colorase intr-un gri intens si plicticos (#ccc). Privind chiar si cu luare aminte pe geam, tot nu te-mbia nimic sa iesi. Si Mirabela, care era o fetita rea si artagoasa, vazand ca n-are de ce sa iasa, injura putin in gand (ea nefiind moralizatoare) si insfaca o carte din mica ei biblioteca. Mirabela ar fi preferat sa iasa-n fata blocului, cu Madi si Corina, si sa strige obraznicii copiilor mai mici ca ele, dar sunetul firelor atinse de vant o sperie indeajuns de tare-ncat sa puna mana pe cartea cea mai groasa de pe raft. O deschise mai spre sfarsit si dadu peste povestea finalului despre care scriu aici cu stiloul pe carnetel. Se uita c-un ochi mirat la literele marunte (editorul fusese prost inspirat in alegerea fontului si a dimensiunilor acestuia) si mai ca-i venea s-o arunce cat colo. Ii veni insa ideea s-o puna pe Buni sa-i citeasca.

Finalul nostru, auzind zgomot de pasi inspre raft, simti ca tresare plin de speranta. Ameti cand Mirabela a smuls cartea din raft si-a vanturat-o ca pe-o punga de plastic si avu sentimentul ca inima i se zbate ca un ou in apa clocotita* cand a realizat ca fetita se opreste taman la povestea lui.

Fetita se duse la Buni cu cartea-n brate. Buni motaia pe un scaunin bucatarie. Era o batrana plina de riduri, acoperita-n partea superioara cu o brorboada neagra si-n rest cu un capot de panza maro si catifelata care nu mai stiu cum se cheama. Tinea gura deschisa si se lua la-ntrecere-n suieratri cu vantul si frunzele.

- Buuniiiiiii, zise Mirabela.
- Chrrrroa, paru ca raspunde bunica.
- Buuniii, scoala-te! batu fetita din picior.
-
- Buni!!! se isteriza Mirabela dandu-i un picior la turloaie.
Buni se trezi nauca si lua cartea pe care i-o-ntindea Mirabela fara sa puna nici o intrebare.
- Vreau sa-mi citesti povestea asta! se rasti fetita.
Speranta finalului ajunse la paroxism.

O sa ma citeasca”, se gandea el. “O sa se bucure de-nvataturile mele morale. O sa-si aminteasca de mine. N-o sa mai fiu singur si trist. O sa-mi implinesc menirea. O sa lesin…”

- Da io nu stiu sa citesc, maica, se apara Buni.
- Esti o proasta! se rasti Mirabela cu vocea ei muscatoare.
Si, una-doua, deschise fereastra si arunca aici imi trebuie un cuvant cartea cu povesti. Finalul lesina.

Cartea cazu la marginea maidanului din spatele blocului. Pe maidan erau cativa baieti care jucau obligata. Nici pe baieti nu-i atrasese nimic afara, numai ca mamele lor erau casnice si cicalitoare, si preferau sa le intre vantul pe sub guler decat tipetele-n urechi.

Foxterrierul

Si la marginea maidanului, aproape de unde-a cazut cartea, statea Danut. Danut era firav si subtire-mbracat, si fusese dat afara primul din joc, pe motiv de lipsa de forta a sutului. Dar, in ciuda filozitatii fapturii sale, Danut nu era deloc atras de carti; ba chiar dimpotriva. Astfel fiind, n-o sa ne mire prea tare cand o sa-l vedem ridicand cartea cu doua degete, ca pe un lucru murdar, si-ncepand sa-i rupa foile, ca sa aiba din ce face gornete.

Si iata ca vantul, ca-n povestile lu gavagai nu exista nimic in plus, isi facu treaba si lua cu el foaia cu finalul de poveste. Si-o purta pe aripile lui vinetii pana-ntr-un parculet. Si-n parculet, din motive personale, se afla un foxterrier. Si foxterrierul, care era adorabil ca o acadea, s-a repezit la foaie si-a-nceput sa se joace cu ea. Si finalul lesina din nou. De data asta, de-atata fericire.

*Imaginea asta frumoasa a fost inventata de Iuri Olesa in nepieritoarea carte “Trei grasani”.

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre fetita care se temea de necunoscut
2. Povestea lui Borges despre fetita care se temea de necunoscut
3. Poveste despre fetita certareata
4. Poveste despre fetita care s-a ratacit in internet
5. Poveste pentru Oana

Ziceam ca aerul nu se putea respira. Asta nu-i un lucru foarte important, ca n-ar fi avut cine sa-l respire sau sa emita judecati despre calitatea lui. Era un aer neutru, “pur si simplu”, cum ar zice o persoana pe care nu mai stiu cum o cheama sau macar daca exista. Hai ca iar alunec. Asa-i cand nu m-apuc sa scriu deindata ce-mi vine-n cap un subiect demn de atentie; conflictul se dilueaza si ma las furat de ganduri despre femei tinere pe care le-am inventat asteptandu-mi randu la ghiseu de impozite. Gata. imi suflec manecile, aprind o tigara si reiau firul povestii.

Spuneam ca pamantul era locuit de pietre topite. Si pietrele se raceau, iar condensul dadea nastere oceanului planetar, si tulburarile din vintrele terestre generau protuberante care se numesc munti. Si pamantul se uita la ce se petrecea cu el si se minuna rusinandu-se ca o pubera.

Si-n timp ce se minuna el asa, iata ca pe cer aparu o masina din care cobori un zeu. Masina nu v-o pot descrie prea bine, din pricina smogului ambient (hai inc-o tigara); zul, insa, pot sa va spuii cum era, anume costumat in Darth Vader. Haraia zgomotos si se uita la pielea planetei noastre pubere, pangarind-o cu bocancii lui cu coltari (tocmai fusese pe Titan); pelerina-i neagra falfaia deasupra unui jet de vapori sulfurosi care ieseau dintr-un por acneic al planetei; mainile-i atarnau, parca intrebatoare, pe langa trupul masiv. Aparitia era cel putin inspaimantatoare, mai ales din cauza intunericului necunoasterii in care te-aruncau masca si miscarile lui precise si inexpresive; era ca un gandac gigantic care vine implacabil spre tine fara sa-si fi declinat intentiile.

- Mda, se auzi dupa cativa ani de tacere, ce naiba-i lipsete planetei asteia?
Vocea rauna profund si galgaitor, venind de sub diafragma. Pamantul se infiora zbarlindu-si dealurile si diatandu-si porii in vulcani noroiosi.
- Pe cinstea mea daca-mi dau seama.
Si-ncepu sa se gandeasca. Si se gandi pana obosi. Pufni inciudat si se aseza pe platoul tibetan, ciupind nervos pielea frageda a planetei cam prin dreptul Nepalului.
- Tiiiiii, exclama Darth Vader dupa o vreme, topaind prin baltoaca pacifica, viata, asta-i lipseste.

Om de fum

Si, fiind un zeu atotputernic si lenes, dadu viata, ratiune si simt estetic fumului ambient. Si, din lipsa de inspiratie, numi fapturile “oameni”.
Oamenii de fum isi treceau vremea fumegand. Traiau adunati in societati si cel mai tare le placea sa se minuneze de cat sunt de frumosi, intunecati si albastrii. Si de cum filtreaza ei lumina. Si erau veseli si fericiti, si colindau trupul pamantului pe lungime si pe diagonala (evitau triaectoriile latitudinare din delicatete, ca sa nu capete planeta complexul ca e grasa). Si privindu-i asa, fumegand si colindand, ti-era mai mare dragul, fericirea fiind uneori molipsitoare ca raia.

Dar intr-o zi (pun pariu pe-un cartus de tigari ca ma urati cand scriu asta), iata ca pe cerul pamantului aparu alta masina, din care cobori un zeu inalt si slab si cu privirea blajina. Si era imbracat in alb. Cel putin la inceput. Si zeul a intrat in vorba cu oamenii de fum, si s-au admirat reciproc si-au inceput sa spuna bancuri cu stele si comete. Si cum stateau ei asa si se veseleau, iata ca seful oamenilor de fum, numit Fumegosul, il intreba pe zeu care-i cel mai frumos lucru pe care l-a vazut vreodata.
- Garoafa, raspunse zeul fara sa clipeasca.
Fumegosul se-astepta ca zeul sa spuna ca el era cel mai frumos lucru, dar, ca o faptura superioara, se resemna si-si exprima dorinta de-a vedea si el sublima creatura. Si zeul, una-doua, dadu nastere florilor. La vederea lor, oamenii-ncepura sa sara-n rotocoale pana la cer si sa planeze pe aripile vantului si sa-l imbratiseze pe binefacatorul poftei lor estetice netarmurite. Si zeul zambi fericit si le darui si animalele aerobe, ca sa aiba pe cine sa mangaie cand vor s-atinga ceva moale. Si-apoi se urca-n masina lui, sa caute o planeta cu apa limpede, ca sa-si spele vesmantul de funingine, nebanind prapadul pe care-l lasa-n urma.

Prapadul era ca plantele se hraneau cu fum, inghitindu-si cu pofta admiratorii. Au fost momente dramatice, sfasieri intre instinctul de-a trai si bucuria admiratiei superioare, clipe de cosmar si de extaz, cristalizate-n consolare. A fost atat de sublim ca mi-e si greu sa-mi imaginez, d-apai sa mai si descriu. A fost un genocid.

Ca sa spun adevarul pana la capat, sacrificand simtul dramatic atat de tentant, oamenii de fum n-au disarut pana la unul. Au mai ramas cativa, izolati, ascunsi in protuberantele pamantului, uneori mai radicali decat gruparile maoiste, incercand sa protejeze planeta de plantele care-o secatuiesc, provocand incendii de padure si apusurile din Los Angeles. Altii, mai pasnici, au acceptat simbioza cu unele animale, cedandu-le putin simt estetic in schimbul vietii (pun ramasag ca v-aprindeti o tigara).

In cursul acestei epopei a existat si-un moment de respiro, cand s-a-ntors Darth Vader pe pamant si-a vazut dezastrul si s-a apucat sa-i extinga pe dinozauri (stramosii gainilor), insa raul aparuse deja in lume. Singura speranta a oamenilor de fum a ramas incalzirea globala, regasirea stadiului edenic si adolescentin al planetei. Sau macar poluarea.

Sfarsit.

[poza de AMagill (stricata de mine-n Photoshop)]

Texte asemanatoare:

1. Ce faci daca-ti intra fum in ochi
2. Poveste despre un om si un cal
3. Poveste scurta despre un muc de tigara
4. Poveste despre dorinta unui corcodus
5. Poveste despre o camionagioaica