Jurnalul Dumnezeului ales al Nepalului » Dictionar enciclopedic

Ocupatia cea mai ingrata

gavagai — Mon, 05 Jul 2010 10:44:08 +0000

Pe lume sunt multe ocupaţii ingrate, ca de exemplu aceea de manipulant, sau de responsabil, însă cele mai multe dintre ele au şi părţi bune care-i conving pe practicanţi să se trezească-n fiecare dimineaţă şi să plece spre punctul de lucru.

Dacă eşti manipulant, ca să păstrez exemplul, ai norocul de-a te da cu motostivuitoarea şi ţi se permite să-njuri nestingherit. Dacă eşti vidanjor, nu numai că primeşti un spor special pentru asta, dar prouci şi o indescriptibilă bucurie clienţilor, ceea ce-ţi oferă satisfacţii şi te fereşte de sentimentul inutilităţii. Şi lista ar putea continua până se termină cuvintele.

Există totuşi o ocupaţie mai rea decât toate celelalte. Este vorba de meseria de medic de geniu.

Medicii de geniu n-au casă, n-au masă, nici familie ori copii, nu ştiu să spună glume, fac ulcer perforat şi sunt pizmuiţi de toţi colegii de breaslă. Mai mult decât doar atât, medicii de geniu nu au măcar şansa de-a se bucura de recunoştinţ pacienţilor, pe care nu-i tratează ca să-i poată studia mai bine.

Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost suficiente, medicii de geniu sunt urâţi pe vecie. De toată lumea.

Prin natura ocupaţiei lor, aceştia sunt expuşi permanent la descoperirea de noi boli. Bolile sunt botezate după descoperitor, chipurile ca gest de preţuire (dar de fapt ca dovadă a pizmei colegilor). Şi oamenii-ajung să-i înjure pe-alde Parkinson, Hodgkin, Down sau Tourette.

Texte asemanatoare:

Oamenii devin siluete

gavagai — Sun, 28 Mar 2010 08:53:39 +0000

Mai întâi dispar trăsăturile. Chipurile işi pierd una din dimensiuni. Oamenii se transformă în portrete. Cu timpul, portretele devin schiţe. Feţele lor sunt nişte contururi imprecise. Apoi feţele dispar. Nu mai rămân decât nişte siluete, cu nişte cuvinte agăţate de ele ca etichetele pe hainele de la solduri. Citim etichetele, ne uităm în treacăt la siluete şi trecem mai departe. Sau adormim.

Dragele şi dragii mi amatori de Proust, asta e semnificaţie episodului lanternei magice, cu Golo şi Geniviève de Brabant:

Certes je leur trouvais du charme à ces brillantes projections qui semblaient émaner d’un passé mérovingien et promenaient autour de moi des reflets d’histoire si anciens. Mais je ne peux dire quelle malaise me causait pourtant cette intrusion du mystère et de la beauté dans une chambre que j’avais fini par remplir de mon moi au point de ne pas faire plus attention à elle qu’à lui-même.

Mai ţineţi minte că mi-am deschis cârciumă? A trecut atâta vreme de-atunci, încât mă tem că ne-am prefăcut cu toţii în siluete.

Texte asemanatoare:

Partile retoricii

gavagai — Sat, 30 Jan 2010 15:48:25 +0000

După membrele sale, retorica se compune din patru părţi. În textul acesta le voi prezenta dimpreună, urmând ca pe viitor să mă ocup îndeaproape de fiecare în parte.

Regret foarte tare că nu cunosc jargonul retoric românesc – dac-o exista – şi că voi fi nevoit să improvizez; dar, vorba altcuiva, what is a name?, important e să mă fac înţeles.

Retorica, spuneam, e ca o pisică, umblând prin lume pe patru membre. Şi nu e numai ca o pisică, ci şi ca un câine, adică total dedicată celui care o stăpâneşte. Şi mai e şi ca literatura.

Dar să termin poliloghia asta (exordium) şi să trec la prezentarea celor patru piloni pe care se sprijină podul constuit între capul meu şi capetele voastre.

Cele patru membre

Invenţia

Invenţia este procedeul prin care se alege obiectul discursului. Poate părea ciudat că vorbesc despre un procedeu, pentru că sugestia asta pune la îndoială inspiraţia, despre care am învăţat numai lucruri frumoase la orele de literatură din clasa a 9-a. Din partea mea, poate să le pună, că doar am spus că prin creaţie înţeleg a face să apară ceva din nimic, cu ajutorul unor procedee tehnice.

În retorică, invenţia porneşte de la argumente. Vorbesc despre asta pentru că a, b, c, d. De exemplu io. Am început proiectul Să scriem frumos pentru a ajuta pe cineva să-şi construiască un stil; pentru a spune ce cred eu despre literatură (numai lucruri neortodoxe); pentru a-i arăta Aceleia cum să scrie ca mine – argument subsecvent, dar care a devenit motivaţia principală. Natura acestor argumente este foarte variată şi depinde de context.

Invenţia retorică mai porneşte şi de la locuri comune. În gândirea modernă, locurile comune erau lucruri ce nu meritau decât pufnete dispreţuitoare; în alte gândiri, premoderne, erau garanţii că nu vorbeşti în dodii. Gândiţi-vă-ţi la toate romanele de dragoste şi la romanul de neconceput al solniţei. La fel ca şi argumentele, natura locurilor comune variază de la o epocă la alta şi de la un cătun cultural la altul.

Invenţia retorică mai depinde şi de capacităţile oratorului. Aceste capacităţi trasează limitele invenţiei. Acum, când stau cu mintea goală, n-aş putea să produc un discurs despre practicile magice ale vracilor Tutsi, dar aş fi în stare să vă povestesc ceva cu cap şi fără coadă despre bonobo. Dar capacităţile oratorului nu se reduc la “elementele de cultură generală”. Un retor nu poate inventa decât în limitele înţelegerii sale – şi folosesc înţelegere într-un sens foarte generos. Nu poate inventa decât în limitele credinţelor sale. Nu poate inventa decât în limitele pasiunilor sale.

Desigur, se poate vorbi despre orice, dar discursurile aflate dincolo de limitele facultăţilor oratorului sunt lipsite de voce, au tonul stins şi nu conving pe nimeni (am avut atâtea exemple în timpul campaniei electorale).

Un exemplu mai comlicat este acela al motivaţiilor şi exemplelor. Zilele trecute am făcut planul unui Elogiu al veiozei. Competenţa mea în materie de electricitate este nulă, iar în materie de veioze aşijderea. În plus, mă mai şi tem de ele, că m-au curentat în câteva rânduri. Cu toate astea discursul – pe care vi-l voi împărtăşi când va fi gata -o să fie nesuferit de bun, pentru că obiectul său nu e veioza, ci dragostea pentru cuvinte. Elogiul veiozei a plecat de la Aceea că cineva mi-a spus că “veioză” este un cuvânt urât, iar eu am susţinut că toate cuvintele sunt frumoase şi m-am arătat dispus s-o dovedesc.

Aplicaţia literară

Când eşti scriitor, poţi inventa un obiect de discurs pornind de la argumente etice sau estetice. Chiar şi când vrei să insinuezi în spiritul cititorului idei îndoielnice, iar demersul tău apare ca unul de cunoaştere şi nicidecum estetic (cum au etichetat criticii romanele lui Eco), argumentele tale se vor fi născut tot într-una din cele două regiuni în care gândirea s-a rătăcit şi n-a mai ştiut să iasă. Lucrul cel mai bun pe care-l poţi face e să te resemnezi; sau să crezi că nu ai argumente pentru ceea ce scrii, că scrii sub impulsul inspiaţiei, asigurându-te că păstrezi măsura tonului – am multe de spus despre ton, dar voi face cu altă ocazie.

Aranjarea (dispositio)

După ce ai ales lucrul despre care vei vorbi, se cuvine să îţi aranjezi discursul într-o formă. În ciuda reţetei structurale, retorica nu e deloc o artă rigidă (Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?). Odată ce stăpâneşti formele, te poţi juca după plac, la fel ca Picasso.

Un discurs se compune din trei părţi, începutul, mijlocul şi sfârşitul. Scuze, nu m-am putut abţine. Un discurs se compune din trei părţi, exordiul, dezvoltarea şi peroraţia.

Exordiul

Exordiul are rostul de a încălzi audienţa, de a o pregăti pentru ce urmează. Din nefericire, arta exordiului s-a pierdut. La fel ca şi lumea, a fost atinsă de degenerescenţă şi a decăzut în gluma de deschidere a unei alocuţiuni despre foametea de după invazia lăcustelor din Mozambic (1984).

Dezvoltarea

Dezvoltarea discursului se poate compune din mai multe păriticele, pe care am să le enunţ fără a insista acum: propoziţia, adică enunţarea temei, diviziunea, naraţia, confirmarea şi/sau refutarea.

Peroraţia

Peroraţia, care în limbajul curent a căpătat o conotaţie ironică, este în fapt concluzia discursului, recapitularea ideilor pe care vrei să le împlânţi în capetele ascultătorilor sau cititorilor.

Ca regulă generală, după cum s-a străduit să ne înveţe şi de-acum răposatul Lévi-Strauss, structurile sunt bune.

Elocuţiunea

Elocuţiunea este al treilea membru al artei oratorice. După ce ai ales obiectul şi ai făcut scheletul discursului, se cuvine să pui şi nişte carne pe el, ca să nu se sperie audienţa. Şi, că tot vormim de carne, se cuvine să-ţi acoperi discursul şi cu o piele netedă şi fină, plăcută la atins.

Adăugarea de carne şi piele pe scheletul retoric este determinată de doi vectori: calităţile generale ale stilului şi figurile.

Calităţile stilului

Stilurile sunt ca şi oamenii, unele mai simple, altele mai complicate, unele mai confuze, aletele mai clare. Din fericire nu există reguli stilistice foarte precise (de fapt ele există, şi voi reveni cu detalii, dar sunt făcute ad usum Delphini), ănsă e important ca stilul să fie adecvat obiectului inventat în primul membru.

Figurile

Figurile sunt partea mea favorită din această înaltă artă, şi nu arar spun că mă sparg în figuri retorice. În clasificările tradiţionale, figurile sunt de două genuri şi de şase specii:

Figuri de gândire

de raţionament
de pasiune
de imaginaţie

Figuri de cuvinte

de gramatică
de construcţie
tropi (figuri de sens)

Pe viitor, voi dedica fiecărei specii de figuri câte un text comprehensiv şi cu intenţii de exhaustivitate.

Până la punctul acesta, tot ce am spus despre retorică se poate aplica tale quale şi muncii în câmpulliterar.

Acţiunea

Acţiunea este ultimul membru al artei retorice. Seamănă cumva cu finisajele unei construcţii. Mulţi literaţi cred că acţiunea nu îi priveşte, dar sunt în eroare.

Acţiunea se compune din lucruri fireşti dar foarte dificile: o hexis controlată; o voce bine calibrată, capabilă să facă gimnastică pe barele paralele ale tonurilor şi octavelor; gesturi măsurate la milimetru, pentru a evita riscul ridicolului; o mimică expresivă şi adecvată temei de discurs. Şi tot aici intră şi memoria. Nu este vorba de memoria prodigioasă a oratorilor celebri, capabili să dea tot felul de referinţe şi citate docte în discursurile lor (deşi e importantă şi asta, căci vine ca gogoşarii în oţet lângă ceafa la grătar), ci de faptul de a-ţi aminti unde erai înainte să-ncepi o digresiune, de a-ţi aminti lucrurile convenite cu auditorii, de a şti în fiecare moment pe unde ţi-ai lăsat personajele sau care erau condiţiile meteo din descrierea de acum şase pagini.

Păi cam asta ar fi. (Mişto peroraţie, nu-i aşa? În cazul unui discurs expozitiv, cum a fost acesta, e oarecum peste mână să recapitulezi ce-ai spus; este mai indicat să subliniezi o idee, cum ar fi aceea că tot ceea ce face un scriitor când moşmondeşte la un text este deja prevăzut în retorică, şi că e bine să o stăpâneşti tocmai pentru a moşmondi în cunoştinţă de cauză; este la fel de indicat să adaugi nişte concluzii prospective, arătând deschiderile pe care le oferă discursul, eventualele urmări, cum ar fi aceea că voi dedica un text fiecărui atom retoric prezentat aici.)

Texte asemanatoare:

Arta si literatura

gavagai — Sun, 17 Jan 2010 19:14:50 +0000

În textul acesta scurt am să demonstrez că literatura nu este o artă. Cele două elemente ale binomului comparat sunt ca nişte mulţimi care se intersectează puţin, pe la margini, sub pălăria de paie a culturii.
Artele sunt ocupaţii umane care le permit oamenilor să se dea în stambă. Ele posedă o componentă teoretică (sau intelectuală) şi una practică (sau manuală). Ca să fii artist, nu-i suficient să ştii doar teorie; în cazul acesta nu eşti decât un critic. Ca să fii artist, trebuie să fii dispus să-ţi murdăreşti mâinile şi hainele. Şi să înveţi o groază de chestii despre lucrurile cu care te murdăreşti. Un pictor trebuie să cunoască diluanţii mai intim decât un copil al străzii; un actor trebuie să fie ca un anatomist (mie-mi plac foarte tare actorii, şi mai ales actriţele, că-şi eplorează copul aşa cum îşi explorează alţii materialul artistic); muzicienii sunt în stare să-ţi împuie capul cu prelegeri despre frecvenţe, mai ceva ca fizicienii. Arta, după cum m-am exprimat io-ntr-un rând, e o ocupaţie murdară.
Literatura, pe de altă parte, vrea să ţină nasul pe sus, angajându-şi ca slugă o artă minoră – am numit aici tipografia. Literaţii se-nchid frumuşel în turnul lor de fildeş, ridică podul, încuie poarta şi scriu capodopere cu pixul. Uneori îşi plâng de milă că trebuie să facă şi asta, şi-l invidiază pe Homer. În capetele lor fantaste, produsele artei literare trebuie să fie eterate, să se detaşeze de suport, să treacă peste ochiul cititorului şi să-i intre în creier şi, dacă se poate, şi în suflet.
Literaţii refuză să înveţe lucruri folositoare despre tipurile de hârtie, despre speciile de peniţe, despre compoziţia tipografică ori despre fonturi. Chestiile-astea-s prea materiale pentru a merita atenţie. Există oameni plătiţi să facă munca asta. Ei trebuie să-şi păstreze mâinile curate şi capul limpede, neîntinat de aspectele practice presupuse de forma materială a capodoperei lor (produsă, aşa cum bine am spus şi altă dată, cu pixul).
Literatura nu este deci o artă. Zona de intersecţie a celor două mulţimi este scopul, anume datul în stambă. În rest, sunt diferite ca oul şi castana.
Şi totuşi lucrurile n-au stat întotdeauna aşa. A fost o vreme când oamenii de litere cultivau asiduu relaţiile cu tăbăcarii. Când aveau fntasme cu piei de viţel şi pene de gâscă. Când tăiau cu grijă foile de pergament, le răzuiau, le netezeau cu piatră ponce, le băteau cu un ciocan de lemn, le înmuiau cu cretă, le făceau găurele pe margini, le fixau într-un cadru ca un gherghef, le liniau uşor cu un stilus ascuţit, din fier. Îşi ascuţeau penele şi alegeau cerneala în funcţie de subiectul cărţii. Aveau degetele murdare de chinovar sau de praf de aur, mâinile amorţite, gâtul înţepenit. Aveau pupitre înclinate. Aveau grijă să lase loc şi pentru miniaturist, să-mpodovească pielea de vită cu preaminunate viniete, capitale ori marginale.
A fost o vreme-n care cartea era un obiect unic şi irepetabil. A fost vremea de aur a literaturii, când oamenii nu se-ndurau să scrie atâtea prostii câte scriem noi astăzi. Dar iată că peste această stare edenică s-a abătut blestemul mecanic, presa de mână cu caractere fixe a călugărilor trândavi şi infernala presă cu litere mobile a lui Gutenberg. Cărţile-au devenit nişte reproduceri ieftine, ca albumele de artă (destinate persoanelor care nu-şi pot permite să achiziţioneze originalele). Cuvintele scrise în cărţi au devenit derizorii. Şi literatura aproape că a murit.
Textul ăsta a mi-a fost prilejuit de o întrebare, anume care e fontul cel mai potrivit ca să-mi îmbrace cuvintele.
PS V-aţi gândit vreodată ca Dante n-a cunoscut tiparul? Comedia a fost un succes instantaneu chiar dacă era scrisă în toscana vulgara. O întâlneai pe la curţile regale, în mănăstiri, în casele negustorilor. Librarii-şi îmboldeau copiştii să scrie mai repede, codicele erau făcute la comandă, iar cititorii aşteptau răbdători să fie gata. Asta e o capodoperă.
PPS Oare cum am scrie dacă am face abstracţie de tipar sau de mediul virtual? Cum ar arăta textele mele daca vi le-aş trimite personal, cum i-ar plăcea lui Vlad, eventual scrise de mână? Î? Cum ar arăta?
PPS Textul ăsta e destul de vechi, de-aici şi senzaţia c-ar fi rudimentar. Dacă suntţi în căutare de gânduri mai subtile, încercaţi la Vlad.

Texte asemanatoare:

Timpul atomic

gavagai — Thu, 31 Dec 2009 10:41:18 +0000

Abu-Hayun Musa al-Geber n-a existat niciodată. A locuit la Bagdad, la curtea lui Harun-al-Rashid, unde a îndeplinit funcţia de teolog oficial al califatului. Era slab, îşi tăia barba foarte scurt şi adora curmalele. A posedat o minte sintetică. Îi plăcea să-şi minuneze prietenii cu fel şi fel de idei trăznite. La fel a făcut şi cu posteritatea.

Pentru ibn-Geber (a nu fi confundat cu tatăl său, personaj fantomatic al Evului Mediu apusean), oamenii sunt automatele imaginilor unor personaje de film. Nişte năluci.

Materia, credea ibn-Geber, se compune din atomi identici între ei. La fel şi spaţiul. Viaţa acestor atomi durează o clipă. Timpul este o suită discretă de acum-uri. Lumea este ca o peliculă cinematografică, cu cele 25 de cadre pe secundă. Calităţile lucrurilor, ceea ce face ca ceva să fie Paris Hilton, altceva să fie gavagai şi altceva să fie brânză de burduf*, sunt doar accidente ale atomilor. Aceste accidente trăiescla fel de puţin ca şi atomii, adică un acum.

Pentru ca lucrurile să dăinuie în timp iar fenomenele să fie “continue” este necesar ca Allah să recreeze, clipă de clipă, totalitatea atomilor şi a accidentelor lor. Lumea în act este expresia permanentă a voinţei continue a lui Allah. Dacă Allah ar înceta să recreeze lumea, aceasta ar dispărea ca umbra unui vis.

Pe ibn-Geber nu-l interesează consecinţele de ordin moral ale doctrinei sale. Omul, automatul umbrei unei umbre, nu poate fi decât o făptură inocentă şi lipsită de libertatea alegerii. Dacă Yusuf îl omoară pe vizir, înseamnă că asta a fost voia lui Allah. Omul acestei doctrine este condamnat la mântuire. Ibn-Geber ar fi fost foarte uimit dacă-i povesteai despre liberul arbitru.

Teologul bagdadit nu este interesat nici de poziţia de pe care-şi construieşte sistemul. Nu spune c-a auzit o voce-n somn, care-i va fi revelat acest adevăr (deşi alte personaje, mai notabile, mărturisiseră o atare revelaţie); nu spune nici că sistemul “Timpului atomic” este rodul deducţiilor sau observaţiilor sale. Nu. El îl livrează pur şi simplu, ca pe o evidenţă.

Pe ibn-Geber nu-l interesează nici măcar soarta lui Allah, sau motivele care-l îndeamnă pe acesta să asigure continuitatea lumii, obosindu-se într-un efort creator neîncetat. Alţi Dumnezei au lucrat şase zile, iar în a şaptea s-au odihnit; sau au scuipat lumea printre dinţi dintr-o dată, după care au băgat mâinile-n buzunare şi-au început să fluiere.

Valoarea heuristică a doctrinei timpului atomic este copleşitoare; înţelegem, în sfârşit, de ce uităm de la mână pân’ la gură. O parte a creierului meu, cea dreaptă, mă avertizează că, afrimând ce-am afirmat, sunt la un pas de erezie, pentru că uitarea instantanee ar presupune eroarea lui Allah. Dar partea mea dreaptă de creier n-are dreptate, pentru că procesul recreării lumii nu este imitaţie; dacă ar fi imitaţie, lumea ar fi încremenită într-o stare parmenidiană; or lumea, deşi discretă, este dinamică şi poate accepta modificări bruşte, aşa cum s-a întâmplat şi cu textul acesta: la început a avut cititori, iar apoi n-a mai avut, deoarece Allah i-a pus să se plictisească, pentru a le ascunde adevărul consecinţelor morale ale doctrinei acum prezentate.

Aspectul cel mai tulburător al acesteiistorii este că Abu Hayun Musa ibn-Geber n-a existat niciodată, în vreme ce doctrina sa are încă puterea de a ne minuna.

* Pentru noi, prea familiari cu categoriile aristotelice, alăturarea Paris Hilton – gavagai – brânză de burduf este de-a dreptul bizară. Putem înţelege ca paris Hilton şi gavagai au, la nevoie, aceeaşi substanţă, dar nu reuşim să vedem cum vine treaba cu brânza de burduf. Trebuie să ne reamintim totuşi că ibn-Geber nu gândea în categorii aristotelice şi că lucrurile se compun din atomi identici între ei; desosebirile dintre Paris hilton, gavagai şi brânza de burduf sunt doar nişte accidente. Dacă Allah ar avea chef să se amuze, ar putea să amestece calităţile acestor lucruri între ele, dând naştere unui gavagai sărat şi un pic amar, sau unei brânze blonde, ori unei Paris Hilton albe şi sfărâmicioase.

Texte asemanatoare:

Adobe ti-a oferit 400 de dolari

gavagai — Wed, 04 Nov 2009 08:51:53 +0000

Si tu habar n-aveai. Si, neavand habar, ii lasi sa se prafuiasca. Nu este vorba despre vreo promotie sau de vreun cadou electoral, ci de un gest aproape nonsalant. Cei 400 de dolari inseamna de fapt costul a trei familii de fonturi: Courier Standard, Myriad Pro si Minion Pro. Toate se gasesc pe hard-ul calculatorului tau si zac nefolosite. In vremea asta, tu-ti zgarii privirea in colturile ascutite ale lui Times New Roman si mori de plictiseala cand vezi un heading in Arial. Foarte trist.

Unde gasesti fonturile

Pe scurt: My Computer > Local Disk (C:) [sau E, sau orice alt nume are partitia sistemului de operare] > Program Files > Adobe > Reader 9.0 > Resource > Font

Fiecare dintre cele trei familii este reprezentata de cate patru membri (regular, bold, italic si bold-italic), adica tot ceea ce este necesar pentru editarea de text de rutina.

Courier Std (din specia monospaced) este fidel mostenirii IBM, conserva senzatia de text scris la masina, dar, la dimensiuni mici, se vede destul de prost pe ecran. Pe hartie arata mult mai bine, cu conditia ca imprimanta sa accepte o rezolutie decenta. (un monitor obisnuit are o rezolutie de 96 dpi – dots per inch, iar o imprimanta laser 600).

MinionPro - caractere speciale

Myriad Pro si Minion Pro sunt fonturi-vedeta. Uneori pot deveni fetisuri. Exista si tipografi enervati de eleganta lor – iar cand se enerveaza iti servesc un citat care spune ca nu poti discuta politica si sex cu Minion si-ti recomanda Sabon sau Bembo. Dar asta nu-nseamna ca sunt intimidante. Sau impertinente, cum sunt cateva din familiile desenate de Zapf.

Din pacate si acestea se vad destul de precar pe ecran; dar pe hartie arata absolut delicios.

But wait, there’s more. Formatul fonturilor este open type, ceea ce inseamna suport pentru nenumarate caractere speciale si alfabete non-latine. Myriad Pro e mai sarac la capitolul asta; Minion, in schimb, e spectaculos: diacritice, small caps, un ampersand tulburator in versiunea italica, suport complet pentru alfabetele chirilic si grec (cu toate combinaitiile posibile de spirite si accente, si chiar cu diftongi sicu lungimi vocalice), ligaturi, caractere decorative (cateva “italice” venetiene) si ornamente tipografice.

MinionPro - Alfabetul

Dupa cum ati putut vedea pe wikipedia, Mnion si Myriad au iesit din mana aceluiasi designer, ceea ce sugereaza ca pot fi combinate fara batai de cap. (Combinatia de sans serif si serif – care-i default in Word – a venit abia odata cu modernismul si a ajuns “un cliseu postmodern”, dupa cum ii zicea Robert Bringhurst, autorul bibliei tipografice moderne.) Ca sa va faceti o idee de cum arata impreuna, am incropit un document.

Myriad heading & Minion text

(constat cu tristete ca nu pot sa scap de postmodernism nici cand aranjez texte in pagina. brrrrr)

NB Proportia dintre inaltimea randului si a caracterelor necesita o atentie speciala. E preferabil sa va feriti de preset-urile propuse de procesoarele de text si sa setati leading-ul manual (line-height>Exactly>xpt). Ritmul vertical depinde de tipul de text editat. In imaginea de mai sus, leading-ul este de 4 puncte (11/15pt).

Instalarea fonturilor (ca merita sa le instalati, macar pe Myriad si pe Minion) se face in cea mai obisnuita maniera, prin copierea fisierelor (otf) in folderul fonturilor din Control Panel.

PS Fonturile sunt ca niste soprane, fiecare cu tonul sau personal. La fel ca-n opera, anumite timbre executa mai bine anumite partituri. Times New Roman, cu care ne-am obisnuit ca magarusul cu bataia, a devenit un soi de voce de radio, pentru ca a cantat prea multa vreme arii care nu i se potriveau (la origine, Times e un font de presa, cu o silueta casectica, un spacing deficitar – pentru ca literele sa se poata ingramadi in coloane – si cu serife bolovanoase si angulare, ca sa iasa bine pe hartia de ziar).

Texte asemanatoare:

Gustul furnicilor

gavagai — Thu, 15 Oct 2009 09:16:05 +0000

Pun pariu pe-o eprubeta ca stiti ce gust au furnicile. Chiar daca nu veti fi mancat niciodata.

Da oare chiar n-ati mancat niciodata? Io cred c-am mancat. Stiu ca sunt un pic acrisoare, ca frunzele de macris. N-au un gust tocmai rau.

Dac-as avea o furnica la-ndemana, as gusta-o, ca sa va pot descrie experienta. Este posibil ca gustul pe care-l l-as simti sa fie diferit de ce-l pe care mi-l imaginez ca mi-l amintesc. Poate ca mi s-ar parea prea acid. Sau scarbos, cine stie. Acuma-ncep sa cred ca n-am mancat niciodata.

Un copil are nenumarate prilejuri de a manca furnici. Copiii sunt mai apropiati de natura, ie mai salbatici; in plus, copiii au un sistem de valori cam anapoda, care pune provocarile si pariurile taman acolo unde punem noi valorile-n care societatea ne-nvata sa credem. Deci trebuie ca voi fi mancat furnici, fie ca urmae a unui pariu pierdut, fie, mai probabil, ca sa ma dau in stamba.

Urmand firul convingerii asteia, chiar imi amintesc detaliile intamplarii. Era soare. Musuroiul era langa un bloc. Intai am omorat cateva. Dupa aia am mancat, cred ca vreo doua-trei. Erau mari si negre.

Amintirile-astea sunt probabil inventate. Si nu-s produsul unei intentii, de pilda al aceleia de a ma da in stamba pe blog c-am mancat furnici; sunt mai degraba produsul unei bolnavicioase empatii.

Ca sa fiu sincer, nu-mi plce deloc sa fiu empatic (sau empatetic, cum spune Pisicu). Dar profit cu nerusinare de pe urma acestei facultati. Uneori ma sperii, de pilda atunci cand am omorat un om. Alteori va sperii pe voi. Cand sunt lucid, adica atunci cand nu scriu, ma ingrozesc. Arar, cand reusesc sa m-ascund de lucrurile care ma bantuie, pot sa ma-mpac cu situatia si chiar sa ma bucur un pic. Brrrrr.

Texte asemanatoare:

Schimb de sfinti

gavagai — Fri, 21 Aug 2009 16:13:15 +0000

Dupa cum stiti, sfintii sunt persoane canonizate pentru merite deosebite. Unele s-au savarsit din diferite pricini (sabie, foc, ciomege, talpile calailor, apa), altele au fost doar cuvioase, marturisind adevarata credinta in satul lor natal si in imprejurimi. Destinul post mortem al sfintilor este intotdeauna mai interesant decat evenimentele care le-au compus bicisnicele vieti; trupul de sfant mort miroase frumos, a smirna sau acadele, si de cele mai multe ori nu putrezeste; mormintele sfintilor stau sub lespezile osebitelor bserici, constituind puncte de atractie pentru oamenii in cautare de miracole si vindecari. Memoria sfintilor este celebrata atat de clerici, prin slujbe de pomenire, cat si de laici, prin numele pe care le poarta.

In natura, sfintii traiesc in religia catolica si cea ortodoxa. Pot fi gasiti si aiurea, dar asta nu importa pentru scopul textului pe care-l scriu pana peste 4 minute.

Catolicii si ortodocsii au sfinti comuni si sfinti specifici. Sfintii comuni sunt apostolii, parintii bisericii si altii de soiul acesta; sfintii speciici sunt de exemplu Sfanta Filofteia sau Stefan cel Mare.

Sfantul mc Sebastian, care de sageti s-a savarsit

Ideea care mi-a venit acumvreo doua zile a fost aceea de a ruga forurile competente sa orgnizeze un schimb de ingeri (as cummai faceau rusii si americanii schimb de prizonieri in timpul Razboiului Rece).

Un argument in sprijinul acestei idei este ca sfintenia nu se termina ori dilueaza in spatiu si timp; daca Biserica Catolica binevoieste sa ni-l imprumute si noo pe Sf Hilarius, acesta nu va inceta sa fie sfant. La fel si Sfanta Filofteia, va ramane la fel de pura daca accepta sa faca o deplasare pana-n Portugalia.

Un alt argument in sprijinul acestei idei e acela ca sfintii ortodocsi au nume amuzante, iar cei catolici au nume de vedete de cinema. Catolicii siortodocsii se vor bucura impreuna de efectele dragute generate de apropierile neasteptate de nume. Cum ar suna Pahomie Johnson? Dar Pafnutie Smith? Sau Anicetus Ciuciulete, Cletus Magureanu ori Hilarie Strambu. Foarte frumos si amuzant. Oamenii ar fi mai veseli si mai deshisi, iar lumea in general ar fi mai buna.

In fine, ultimul argument in favoarea acestei idei este acela ca schimbul de idei care s-ar realiza odata cu schimbul de sfinti ar fi de folosinta ambelor turme de credinciosi. Ortodocsii ar primi lectii gratuite de tragism, iar catolicii satire si proze triste pline de arhaisme.

Poza

PS Da, am inceput sa scriu Vietile sfintilor minori

Texte asemanatoare:

Matei Calinescu vs Michael Jackson

gavagai — Fri, 26 Jun 2009 09:29:09 +0000

Da, este vorba despre un celebrity fight care a avut loc in dimineata asta, in feed reader-ul meu. Dupa 56 de runde, Matei Calinescu era condus la 0. Si pe buna dreptate. Ca-n afara de cititorii blogului astuia, nimeni nu stie cine-a fost Matei Calinescu. Si poate ca si o parte dintre acestia au fost la Michael Jackson la concert si si-au impletit parul.

Daca nu stiati, MC a raposat ieri.

De-a lungul anilor, am devoltat o relatie destul de bizara cu numele si cartile lui. Pe vremea cand tineam anticariat, era pe primul loc in vanzari. Tin minte si-acum ochii umezi ai unei studente careia i-am oferit un exemplar din cele Cinci fete ale modernitatii. Apoi, pe vremea cand am dat faliment cu pravalia (pe motiv ca achizitionasem numai carti bune si nu m-am mai indurat sa le vand), ma indragostisem de opiniile lui Zacharias Lichter. Mai tarziu, in anii de batranete, cand am prins gustul memorialisticii si literaturii epistolare, m-am delectat uneori cu scrisorile sle pentru Vianu. Acuma, cand va scriu, ma gandesc la cersetorul din Minsk.

Termin fara nici o urare. Btw, poate-ar trebui sa scriu ceva despre urarile de moarte.

PS Pentru abonati: poate-aruncati un ochi, ca Delicia s-a jucat cu tema blogului.

Texte asemanatoare:

Moartea lui Eminescu

gavagai — Mon, 15 Jun 2009 19:09:53 +0000

Miluieste, Doamne, pre robul tau Mihail Eminovici, si da-ne noo puterea sa ducem mai departe aceasta slujba de pomenire.

Am vazut ieri, pe cand beam vodca si mancam masline, icre si cascaval, cum a trait luceafarul poeziei romanesti. Acum a venit momentul sa trecem la felul principal, la digestive si la desert.

Moartea lui Eminescu a inceput in iunie 1883. Gazetarul se dusese la iasi, pe banii Timpului, pentru a asista la dezgolirea statuii calare a lui Stefan cel Mare (si inca Nesfant) si pentru a-si citi in public odioasa Doina. In acel moment creierul poetului s-a lasat pe tanjeala, si-n loc sa mearga la ceremonie si sa sprijine romanismul s-a pus pe baut vin indulcit la Borta Rece.

Prima criza

a avut loc la Bucuresti. Eminescu era la Capsa, unde bea rachiu si cafea si citea gazete si discuta politica cu altii de teapa lui. Deodata a inceput sa zbiere ca apucatu ca regele trebuie impuscat, deoarece patroneaza distrugerea tarii. Dupa ce si-a declamat discursul, subliniind ideea principala a regasirii fericirii medievale din vremea voievozilor (o forma extrema de conservatorism), Eminescu a plecat spre Cotroceni, sa-l omoare pe sarmanul Carol Unu. A fost prins la-nghesuiala pe Bulevard, umflat si condus la institutul Caritatea, pentru investigatii medicale. Diagnosticul doctorului Alexandru Sutu, directorul balamucului, a fost alienatiune mintala in forma de manie acuta (certificat medical din data de 5 iulie 1883).

Evolutia boalei

Dupa prima criza, Eminescu a ramas internat in sanatoriul doctorului sutu. A stat acolo pana-n toamna. In toamna, Maiorescu a intrat in panica, gandindu-se ca ramane tara fara poet national, si a trecut la circa doua masuri: a inceput ingrijirea unui volum de Poesii care sa arate natiei cine este Eminescu, si l-a trimis pe poet la sanatoriu de la Ober-Döbling (langa Viena), spre a-i grabi recuperarea. Doctorul Obersteiner incearca sa-i scoata din cap ideea ca el e cel mai roman dintre romanisi ca liberalii sunt niste fanarioti, dar Eminescu nu se da batut cu una cu doua.

In cele din urma, pe la sfarsitul lui februarie 1884, bardul da semne ca s-ar fi calmat. Pleaca la Veneia si Florenta, ca sa se recreeze si sa se-adape direct de la izvorul geantei latine. Apoi, in marite, se-ntoarce la Iasi, unde-ncepe sa-si savureze gloria poetica (Poesiile, cu un tiraj de 1000 de exemplare, se epuizasera in doo luni jumate; si nici nu ramasesera fara ecou).

Intre 1884-1886 boala pare ca de inapoi, dar, in toamna lui 86, poetul isi da iar in petec, si tot in public. Este arestat. la 5 noiembrie, primul procuror al Tribunalului Iasi le cere medicilor G. Iuliano si G. Bogdan sa constate “starea mintala a lui Eminescu”. Cei doi se deplaseaza la arestul preventic, iar in ziua urmatoare redacteaza o consemnare medicala:

“Din interogatoriul si conversatia avuta cu Eminescu am putut constata ca el sufera de o alienatie mintala cu accese acute, produsa probabil de gome sifilitice la creier si exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasa atat pentru societate, cat si pentru el insusi, si este neaparat nevoie de a fi internat in o casa speciala spre cercetare si observare.”

Parca e prea mult dintr-o data. Medicii intra in incaperea stramta in care e inchis poetul. Ii privesc ochii lucuisi si-i asculta vorbele fara sir. Incearca sa lege o conversatie. Il interogheaza (numai Pisicu poate sa stie ce-nseamna asta). Si-apoi se duc multumiti sa-si scrie raportul, uitand insa sa spuna de unde le-a venit ideea cu ultimul stadiu al sifilisului. Ce tiie si cu cunoasterea asta medicala. Sa fi fost o inferenta, cum par a sugera alte fragmentse scrise de medici? Sa fi fost un fapt notat in urma “interogatoriului” (ceea ce presupune un Eminescu lucid si capabil de anamneza). In privinta alcoolismului, nu cred ca exista dubii. Da, sa nu uit, exista si posibilitatea ca poetul sa fi facut doar urat la bautura.

Ca urmare a raportului lui Iuliano si Bogdan, Eminescu este internat la manastirea Neamtu. Mai tarziu, cand a-nceput sa dea semne ca-si revine-n simtiri, a fost lasat sa plece la Bucuresti.

In 1888 locuia intr-o odaie din casa lui Slavici, spre marea nemultumire a consoartei poetului, care scria ceva de genul “Veniti, domnu Maiorescu, si luati-ni-l pe nebun din casa, ca nu mai putem sa punem geana pe geana, sta toata noaptea si-si canta poesiile.”

Criza finala

In ianuarie 1889 Eminescu isi da pentru ultima oara in petec, tot in public si tot la betie. Este arestat. Primul procuror al Tribunalului Ilfov solicita Institutului Caritatea o dare de seama privind starea facultatilor mintale ale poetului. Doctorul Petrescu, medic al Institutului, incepe sa-l observe pe pacient, iar la 23 martie redacteaza un “raport medico-legal”:

“D-nul Mihail Eminescu, ca de ani 45, constitutie forte, nu prezinta pe suprafata corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitanta, cautatura lui este lipsita de expresiune. Miscarile dezordonate; atitudinea utin cuviincioasa. La intrebarile ce i se adreseaza raspunde direct: el pronunta unele cuvinte, cu o voce cantatoare, monotona. Astfel: buna dimineata, d. doctor, dati-mi doua pachete de tigari. si aceasta fie ziua, fie seara, fie cu tigara in mana, fie fara. Altadata, ca un echo, repeta cuvinte ce se pronunta inaintea sa, in fine uneori stand singur, exprima monologuri fara sens. Aceasta tulburare este si mai pronuntata in diferitele lui acte. Astfel, plimbandu-se in gradina culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucati de lemn, de hartie, ce le pune in buzunar, crezand ca aceste obiecte sunt de valoare, dar si strica cu mainile sau rupe ce gaseste, asternutul sau, intr-un mod neconstient, ca o trebuinta de as-i exersa activitatea. Atentiunea sa este cu totul absenta, incapabil de-a si-o fixa un moment, raspunsurile sale fiind ca si masinale. Digestiunea si somnul se executa normal, insa se observa pareza vesicala si rectala, ceea ce reclama o ingrijire continua. Din anamneza aflam ca sunt sase ani de cand a fost izbit de o manie acuta, pentru care a fost cautat si aici, si in strainatate, de unde s-a intors calm, insa cu debilitate intelectuala. De atunci a mers, urmandu-se debilitatea crescand, pana acum doua luni, cand oarecari fapte impulsive si scandaloase, au provocat reasezarea sa intr-un azil special. Dl. Mihai Eminescu este atins de alienatiune mintala in forma de dementa, stare care reclama sederea sa intr-un institut atat spre ingrijire si cautare, cat si spre linistea publicului.”

OK, hai sa ne tragem un pic sufletul. Raportul, dupa cum se poate vedea, contine o pata intunecata, anume “anamneza”. Adica poetul e debil, are alunecari permanende de atentie, aduna pietricele si urla ca e bogat, si brusc e capabil sa spuna ca a fost izbit de o manie acuta in urma cu sase ani. Incepem s-avem banuiala ca la sanatoriul sutu se-ntamplau lucruri necurate. Ipoteza cea mai probabila e ca doctorul Petrescu a aflat anumite amanunte de la doctorul Sutu. In al doilea rand, sub presiunea faimei lui Eminescu, insista asupra necesitatii ingrijirii de specialitate (altminteri, poetul ar fi mers la Jilava). In al treilea rand, mentiunea speciala a lipsei leziunilor pe suprafata trupului poetic, ceea ce e destul de sugestiv.

Ca la Caritatea se-ntampla lucruri dubioase, o sa ne convingem mintenas. La 21 mai 1889 Eminescu este lovit in cap cu o piatra, de un nebun furios si nu de un agent al lui Bratianu, cum l-am auzit io pe-un mos la tv. Lovitura este grava, dar Eminescu da semne ca-si revine.

La 30 mai 1889, un redactor de la Curierul roman din Botosani (IV, 13, p.3) is informeaza cititorii: “Sanatatea nenorocitului poet Eminescu, ilustrul fiu al judetului nostru merge din ce in ce mai rau. E in asa stare ca, nu mai stie ce face, scrie si iar scrie, spunand ca sunt traduceri din Cicerone. Drul Sutu – in cautarea caruia se afla – nu da nici o speranta de scapare, din contra, el spune ca boala se agraveaza si ca nu poate fi departe momentul cand ea va conduce la un deznodamant fatal.”

Dupa doua saptamani, Tribuna din Sibiu trimite un redactor la Institutul Caritatea (VI, 123, 1/13 iunie 1889, p. 489 sq.); sta de vorba cu doctorul Sutu si scrie: “Dar e victima unei prea mari framantari intelectuale. Astazi, cand e nebun si tot se vede intrinsul cat a citit. Daca nu va muri de vreo boala accidentala, de o pneumonie sau cine stie ce alta, apoi sa se sfarseasca printr-un ramolisment total. Din ce in ce pierde memoria, ideile ii devin confuze, asa ca, deja nu-si mai aduce aminte de fapte mai recente. Incoherenta in vorba dovedeste ca o parte a creierului e deja in stare de ramolisment si aceasta boala progresand va veni o vreme cand nu-si va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut nici una.”

Presa din secolul 19 era intr-adevar cretina, dar poate nu chiar atata cat sugereaza fragmentul citat mai sus. Nu cred ca are sens sa subliniez contradictiile. Voi atrage insa atentia asupra a doua cestiuni: a) cu cateva zile inainte, nimeninu banuia ca Eminescu avea sa moara; si b) simtim o puternica tensiune intre realitatea clinica si insemnatatea culturala a poetului. Jurnalistul sibian, in naivitatea lui, anunta principala trasatura a discursului schizoid despre moartea lui Eminescu.

Scandalul mortii

In perioada imediat urmatoare mortii poetului, cadrele medicale par impartite in mai multe triburi. Pentru inceput, in doua (amicii si dusmanii doctorului Sutu). Apoi, datorita progresului, in mai multe (vezi inventarul de mai jos).

Creierul lui Eminescu

Ca un mar stricat

“A doua zi ni se aduce la Institutul Babes, unde eram preparator, intr-un vas o bucata de creier, mult, sa fie o patrime. Parca-l vad si azi inaintea ochilor mei, desi sunt ani de atunci. O mana profana, brutala si poate u un instrument impropriu taiase o scobitura mare in creieri, cum ai taia dintr-un mar, pentru ca sa se puna in evidenta partea acoperita de sange, de rani provocate de aschiile testei capului zdrobita de o mana criminala. Era o bucata de creier proaspat maltratat in viata, ucis de o violenta cruda, si mutilat dupa moarte.” (Al. Talasescu, “Creierii lui Eminescu”, Romanul, II (1912), 162).

Dupa cum se poate lesne observa, Talasescu este un inamic al doctorului Sutu. Articolul lanseaza doua acuze si sugereaza o cauza a mortii: personalul de la Caritatea nu a putut sa-i asigure poetului minima securitate; necropsia s-a desfasurat in conditii mizerabile; Eminescu a murit din cauza loviturii primite.

Ca un mar putrezit

Creierul lui Eminescu, neobosit generator de mituri, i-a starnit interesul si calauzei A.C. Cuza. Printr-o scrisoare din 1914, Gheorghe Marinescu il informeaza:

“Din nefericire nu as putea sa va dau multe informatii in privinta creierului marelui si nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permite un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactiunea este datorita caldurei celei mari si probabil ca s-a scos prea tarziu dupa moarte. Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezinta ca leziuni microscopice o meningita localizata la lobulii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind cum am spus descompus nu am facut studiul istologic, ceea ce este o mare lacuna. Sarmanul Eminescu! nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care fie zis in treacat nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni ca altor literati distinsi care ca si dansul au murit de paralizie generala, Nietzsche, Lenau, De Maupassant, etc.” (BAR, Corespondenta Gh. marinescu – A.C. Cuza, S 1/558).

Marinescu sugereaza o noua acuzatie la adresa balamucului Caritatea, anume conditiile de conservare a creierului (anume intr-un borcan, pe un pervaz, vreme de trei zile), insa tonul e mai degraba resemnat decat malitios. Marinescu nu mai intelegea ratiunile vechiului scandal. Pe el il interesau alte chestiuni, precum legatura dintre volumul circumvolutiunilor si inteligenta sau gasirea de paralele sifilitice notabile. Dar sa nu-i luam metehnele in nume de rau. Putem retine insa ca, dupa fostul eponim al spitalului 9, “Eminescu a suferit de paralizie generala atipica, cu remisiuni“. (v. Universul, LI (1934), 225, 226, 228).

Amicii doctorului Sutu

Unul din medicii care l-au ingrijit pe poet in perioada martie-iunie 1889, Victor Vines (“Cateva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail eminescu”, Romania medicala, IX (1931), p. 162 sq.) joaca la doua capete: intai si-ntai, la fel ca si doctorul Petrescu, sustine ca Eminovici nu era sifilitic (mai precis, neaga natura luetica a cicatricilor de pe gambele luceafarului). Apoi se-avanta in apararea fostului sau stabiliment medical si scrie “moartea nu este datorita traumatismului cranian petrecut cu 25 de zile inainte si care se vindecase complet, ci este consecinta unei endocardite mai vechi – diagnosticata de regretatul profesor N. Thomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la Spitalul de copii, care era si medic al Institutului – de care era amenintat in fiecare clipa, si care desigur s-a agravat dupa erizipel.”

Prin urmare buna conduita erotica a poetului si a stramosilor sai era salvata (ideea sifilisului congenital in familia Iurascu a fost in voga pana acum vreo 15 ani, si poate ca mai e si acum in mediile de eminescologi). Apoi, vorba unui perosnaj, “blame it on the heart”; chiar daca un nebun a aruncat c-o piatra, si-un intelept s-a repezit cu capul in ea, rezultatul n-a fost decat o infectie care cel mult i-a dat ceva palpitatiuni.

Ca sa va convingeti ca nu delirez, si ca a existat intr-adevar un conflict destul de serios in lumea medicala dupa disparitia tragica a fetisului poetic, am sa scot din palarie un manuscris tulburator. A fost gasit dupa moartea Corneliei Chernbach (Tatusescu), medic si poetesa obscura semnand cu pseudonimul Cornelia din Moldova. Foaia era pierdupa printre hartiile minusculei poete. Mai tarziu a ajuns in mainile lui George Potra, care crede ca textul a fost scris de doctorul N. Thomescu. In mare, textul spune dupa cum urmeaza:

“Aspectul maladiei este acela al unei manii acute caracterizate printr-un delir absolut incoherent, prin miscari dezordonate, prin iluziuni si halucinatiuni senzoriale care deveneau uneori terifiante, in fine prin tendinta de-a tot distruge prin prejurul sau in paroxismul raului (…) Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina, nici hoidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fizic. (…) Nu alcoolismul a fost una din cauzele principale ale nebuniei sale, deoarece acest viciu il contractase mult mai tarziu. (…) In rezumat, nici craniul, nici figura nu prezinta stigmate pronuntate de vreo degenerescenta hereditara sau congenitala. Desi lipsesc unele din principalele simptome ale paraliziei generale, adica: afazia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totusi prezenta dementei si a unor semne motoare si senzitive, impunea observatorului diagnoza unei pariencefalite difuze cronice, diagnoza pe care cursul ulterior al maladiei si autopsia a venit pe deplin sa confirme. (…) Cum se vede in cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorita traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai inainte, si care se vindecase complet, ci este consecinta unei endocardite mai vechi, dar care desigur s-a agravat dupa erizipel. (…) S-a zis ca Eminescu a devenit alienat in urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi izbit acum 10-12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a nascut din doctrina eronata ce o profesa o scoala germana ca paralizia generala este totdeauna o manifestatiune sifilitica tot asa de neadevarata ca aceea care sustine ca, toate sclerozele cerebrospinale sunt de origine sifilitica. (…) Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale. (…) Apoi, ceea ce este si mai interesant, socot eu, e tocmai autopsia amintita care a scos la iveala lucruri importante dovedindu-ne ca, nu alcoolismul si boalele venerice (sifilisul) au fost cauzele alienatiei sale.”

Textul de mai sus nu este tulburator prin continut, ci prin intentie. Dupa cum va dati seama, e o incercare de a argumentatie, si nu o descriere clinica. Stilistic, nu e deloc diferit de articolele publicate de diversi medici in gazete. Dar continutul manuscrisului n-a fost niciodata publicat (spre usurarea doctorului vines, care n-a putut fi acuzat de plagiat). Indraznesc sa presupun chiar ca textul in cauza n-a fost niciodata destinat publicarii. Cred ca a fost o circulara interna, destinata personalului Institutului, exprimand pozitia oficiala a institutiei cu privire la neplacutul eveniment. Textul, dupa toate aparentele, a fost redactat la scurta vreme dupa moartea poetului si raspunde punctual tuturor criticilor aduse balamucului Caritatea. Este probabil ca autorul sa fi fost dr Thomescu, dar sunt convins ca dr Sutu si-a bagat si el coada in continut (asa cum si-o bagase si-n raportul doctorului Petrescu).

In afara de conflict fatis intre doua grupari medicale, literatura de specialitate va cunoaste si alte polemici. Dupa cum urmeaza:

Eminescu epileptic

“Toate categoriile de izvoare de informatii, toate faptele citate, ne conduc la stabilirea uneia si aceleiasi convingeri ca, Eminescu a avut o nevroza constitutionala de natura epilepsiei psihice.” (A. Sunda, “Nevroza lui M. Eminescu”, Spitalul, XXV (1905), nr. 13, pp. 351-359)

Teoria lui Sunda n-a avut nici o urmare, pentru ca n-a fost recunoscuta ca fiind medicala. Autorul nu incerca decat sa gaseasca un temei medical admiratiei netarmurite a publicului larg pentru oglinda sufletului sau.

Ereditar si dobandit in moartea lui Mihai Eminescu

“La Eminescu, se manifesta doua elemente patologice bine definite: unul constitutional, congenital sau ereditar, aceasta din urma presupunere fiind cea mai plauzibila, caci doi frati ai sai s-au sinucis si sora care l-a ingrijit era para plegica de picioare din copilarie, si altul dobandit, prin alcoolism si sifilis.” (Panait Zosin, “Nebunia lui eminescu”, Spitalul, XXIII (1903), 11, pp. 423-428.

Eminescu, Freud si Narcis

Constantin Vlad, Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1932

Eminescu, acest “pacient al natiunii intregi”, “era un narcisist. Narcisismul acesta – pe care-l gasim asa de puternic reprezentat la Eminescu e defapt punctul central, nucleul de organizare al celorlalte simptome. (…) chiar si instrinarea de realitate si incapacitateaa de-a se adapta la ea se datoreste tot acestui narcisism, acest refugiu in sine, indestulandu-se cu persoana proprie si lumea sa imaginara creata dupa bunul plac, si nu dupa cum i-o arata realitatea. (…) Din acelasi narcisism deriva si toate tulburarile psiho-sexuale ale schizofrenicilor in general, si ale lui Eminescu in special. E evident ca, odata ce-si are un om afectul plasat asupra propriei persoane, nu-l va putea avea in acelasi timp si afara. (…) Diagnosticul clinic care rezulta din studiul vietii si operei eminesciene, e ceea ce numim schizoidie, o treapta premergatoare schizofreniei.”

Luarea de pozitie a doctorului Vlad este simpatica in sine, dar a generat replici disproportionate (de pilda o inversunata recenzie semnata de Calinescu), in special pentru ca se lega si de opera. Omul a fost sifilitic, putem sa acceptam, dar lasati-l in pace pe poet. Ia zi-le dumneata, domnule Bacaloglu:

Eminescu sifilitic

“A studia pe Eminescu cum face dr. Vlad – prin prisma freudismului – e intocmai ca acela care priveste in acele oglinzi concave sau convexe care dau imagini oribil de deformate. Cine va mai recunoaste pe Eminescu in lucrarea psihanaliticului doctor Vlad in care poetul e desemnat nu ca schizoid, ci ca schizofrenic, cu fenomene de narcisism, neadaptare la realitate si negativism, intoarcere spre sexul propriu, mazochism, raptusuri, bizarerii si verbigeratie.”

Si, continua Constantin Bacaloglu (in conferinta “Frederic Chopin si Mihai Eminescu din punct de vedere medical”, 2 februarie 1936, Bucuresti, Imprimeria Independenta, 1936):

“Nu incape nici o indoiala ca intervine si constitutiunea ereditara, pe langa toate intoxicatiunile exogene si endogene ulterioare, pentru fixarea si dezvoltarea treponemei palide in scoarta cerebrala, pe langa virulenta accentuata a acestui parazit care uneori – dupa Levaditi – este neurotrop.”

In alta parte “Mihai Eminescu. Consideratiuni literare si medicale”, Convorbiri literare, LXXII (1939), 6-9, pp. 803-821), doctorul Bacaloglu revine cu lamuriri:

“Sfarsitul lui eminescu a fost pricinuit de slabirea organismului in urma infectiunii erizipelatoase, streptococica (branca), succedata loviturii cu piatra in regiunea parietala. Ultimul act al dramei – si subliniem acest fapt care nu a fost pus in evidenta pana acum – sincopa terminala, la care nu se asteptau nici medicii, deoarece trecusera atatea zile de la traumatism si chiar branca se stinsese, acest act terminal al unei vieti zbuciumate se datoreste slabirii inimii. Miocardita si aortita luetica (i.e. sifilitica) aflate la necropsie, explica hotarator ca, sfarsitul prin sincopa al marelui nostru poet Eminescu a fost pricinuit de aceasta deficienta cardiaca. El a murit din cauza inimii, prin sincopa, miocardul si aorta fiind atinse, ca si creierul, de localizarea treponemei palide.”

In fine, ultima voce interbelica pe care o citez este a actualului eponim al spitalului 9 (si o fac din simpatie pentru acest asezamant).

“eminescu facea parte din clasa emotivilor depresivi. Retrasi in sine insusi, toate gandurile se indreptau catre trecut, dand totodata dovada de un mare scepticism, de o mare autocritica si multa indulgenta fata de altii. (…) Nebunia lui nu e ereditara, cum gresit s-a sustinut; ea se datoreste treponemei, care poate lovi pe oricine.” (Alexandru Obregia, “Opera lui Eminescu in fata psihiatriei”, Curentul, IX (1936), 2878, p.8.

Nebunia lui Eminescu fata cu democratia populara (poveste maniaco-depresiva)

Dupa instalarea democratiei populare, la 6 martie, a fost interzis sa mai crezi ca Eminescu a fost sifilitic:

“Nu avem nici o dovada ca Eminescu a sufrit de paralizie generala progresiva si nici de sifilis in general. Evolutia suferintelor sale psihice contureaza in mod indubitabil o psihoza afectiva si anume psihoza maniaco-depresiva, boala care s-a manifestat periodic, intre crize starea intelectuala a poetului fiind nealterata.” (G. Romanescu, “Cu privire la boala de care a suferit Eminescu”, capitol in Pagini medico-istorice, Iasi, 1973.

“”Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n-a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n-a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice de tip mixt.” (I. Nica, Eminescu – structura somato-psihica, Bucuresti, 1983).

Concluzii

Dragii mei voluntari, mai ales Vlad si Yol, va rugam sa ne serviti desertul. De ce boala a suferit Eminescu? Din ce cauza a murit?

Hai Doamne miluieste.

Texte asemanatoare: