Dacă v-amuză, sunteți liberi să ghiciți despre cine-am scris.

Texte asemanatoare:

1. Religia gavagaista, bilant si perspective
2. Mi-am facut wallpaper
3. Contact
4. Ce faci daca-ti intra fum in ochi
5. Salinger n-a lasat nici un manuscris

Coperta cărţii

Intenţia iniţială era să vă propun o carte de Jerome Klapka Jerome, dar până la urmă m-am răzgândit.

Nuvela lui Sacher-Masoch, în traducere franceză (La Pantoufle de Sapho) este interesantă din mai mult de-un punct de vedere.

Ca de obicei, personajele feminine simt irezistibila dorinţa de a-şi schimba aspectul. Nu ştiu dac-aţi băgat de seamă, dar femeile descrise de Sacher-Masoch sunt precum lumina unei zile de vară. La început sunt precum aurora, cu gânduri pure si degete trandafirii, apoi se împlinesc precum lumina amiezii, în momentul în care iau notă de propria lor putere şi de feminitatea care le învăluie precum o blană călduroasă, iar către final încep să semene cu penumbra amurgului. Sincer să fiu, io nu cred că e vorba de simple inconsistenţe în construcţia personajelor.

Punerea în scenă a nuvelei pare deosebit de simplă, însă, privită prin gaura cheii care i se potriveşte, ni se arată în toată-i subtilitatea. Detalii în paragraful următor.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când citesc uneori câte un text, îl citesc aşa cum ascultă unii oameni muzică, adică mă las să contemplu ceea ce-mi închipui că mi se transmite. De pildă unii oameni, ascultând simfonia a 3-a de Beethoven, şi-l închipuie pe Napoleon sau pe nişte soldaţi în pieptul cărora intră gloanţe şi din pieptul cărora iese sânge. Aşa mi se-ntâmplă şi mie să-mi închipui uneori, cand citesc ceva.

Din motive evidente, lectura nuvelei lui Sacher-Masoch mi-a evocat o seară la teatru. La început textul e plin de murmure, luminile se-aruncă-n toate părţile, difuze şi fără ţintă, cititorii îşi aşează mai bine ochii pe pagină, mă rog, ştiţi cum e la teatru. Apoi o voce narativă foarte caldă anunţă începerea spectacolului. Intriga e învăluită în penumbră, iar luminile încep să cadă numai acolo unde au un sens. Antractul – căci autorul ne oferă şi antract – pare a ne permite să ne refacem respiraţia, dar de fapt ne trage brutal în interiorul piesei.

Dar hai să nu vă mai obosesc atâta şi să vă dau mărţişorul. Acesta constă într-un document pdf pe care îl puteţi descărca şi citi în linişte.

Download link: La Pantoufle de Sapho (pdf, 444KB)

Pentru cazul în care aţi dori  mai degrabă să citiţi nuvela pe pagina asta (doar ştim cu toţii că nu există blog mai frumos decât al meu), am urcat fişierul în Google Docs (mulţumim pentru posibilitatea de embed).

În fine, după cum scrie şi în Colophon, textul este setat cu Palatino Linotype, 10pt/14pt.

Cu urări de primăvară frumoasă, gavagai.

Texte asemanatoare:

1. Martisor de la gavagai
2. Hai ne vedem in Purgatoriu
3. Despre minciuna
4. Cersetorul, gavagai si telviziunea
5. Baltata romaneasca

Acum mai an, gândul că v-aş putea oferi un mărţişor mi-ar fi provocat crampe (de râs ori doar de spaima de a nu fi ca toţi ceilalţi); ieri, ideea m-a umplut de bucurie. Am profitat de ocazie, că cine ştie când m-oi mai întâlni cu alte  bucurii, am pus mâna pe stilou şi mi-am făcut un brief:

Mărţişor

• artefact care să vă provoace senzaţii plăcute;
• obiect care să vă arate că vă preţuiesc (e.g. prin măiestria execuţiei);
• un lucru ce nu poate fi dobândit în altă parte;
• ceva transmisibil în mediul virtual pe care-l împărţim de-atâta amar de vreme.

Un eBoooook, am zis într-un moment de inspiraţie.

Mai întâi am ales cartea, anume Who was who, de Irwin L. Gordon.

Este vorba de un dicţionar biografic, redactat în vremea preşedintelui Taft de către un aventurier jurnalistic cu simpatii democrate. Textul provoacă adesea accese necontrolate de râs şi ne deschide orizontul unei lumi dispărute. Temele actuale în epocă – ascensiunea lui Teddy Roosevelt, sufragetele, mirajul Parisului ori miracolele promise de medicii germani* – defilează cadenţat** în faţa privirii noastre lacome. Umorul e uneori forţat, dar n-avem motive să nu fim indulgenţi. Gata, nu vă mai spun nimic, că nu vreau să vă impun  schema mea dubioasă de lectură.

* Amintiţi-vă-ţi şi de miracolele promise de un medic vienez, în aceeaşi epocă.

** Aluzie, s.v. Kaiser.

Cartea este în domeniul public şi deci poate fi găsită în multe locuri (io o am de pe Project Gutenberg), însă nu în forma pe care v-o propun. Execuţia a fost realizată pe fugă (la fel ca şi gândul.info, care a fost redesenat în mai rău), dar, în linii foarte mari, e satisfăcătoare.

Preview

Ca să vă faceţi o idee despre ce e vorba, iată:

Imaginea de mai sus a fost redimensionată, deci e irelevantă.

Download

Who was who.pdf 32 pagini, 2.10 MB

Pentru o manipulare mai uşoară, vă recomand să nu deschideţi fişierul în browser (click stânga), ci să îl descărcaţi (click dreapta > save target/link as, sau ce vă spune vouă browserul vostru favorit).

Dacă aveţi chef să-l imprimaţi, vă pot spune că merită. Arată mult mai bine decât pe ecran.

În încheiere, vă adresez tradiţionalul Hai vă iubesc.

Texte asemanatoare:

1. Sacher-Masoch de martisor
2. Cersetorul, gavagai si telviziunea
3. Ce faci daca esti fortat sa nu mai fii adeptu lu gavagai
4. Scrisoare de la gavagai pentru io anca
5. Proverbele lui gavagai

Chapitre II, où Ivan Ivanovitch arrive d’une manière aussi naturelle que possible

Chapitre III, où le Lecteur trouvera quelques considérations sur l’enfance ainsi que le conte des trois fées qui sont venues faire des dons et présages

Chapitre IV, où Ivan Ivanovitch pousse comme tous les enfants et où l’on décrit un renard

Chapitre V, où l’on va à l’école, on découvre les chiffes et on s’attriste sans même soupçonner les raisons

Chapitre VI, où l’on essaie vouer Ivan Ivanovitch à la religion

Chapitre VII, où l’on va au séminaire et on y rencontre quelques pères et deux anges

Chapitre VIII, où Ivan Ivanovitch ne comprend pas ce que Saint Jean veut dire

Chapitre IX, où l’on plonge dans l’océan calme des mathématiques, on est tout prêt à se noyer et on e sauvé par une constante inventée par Ivan Ivanovitch

Chapitre X, où Ivan Ivanovitch apprend qu’il doit se former des opinions à propos de Marx, Engels et Lénine

Chapitre XI, où l’on va à la guerre et l’Auteur rencontre Ivan Ivanovitch, ci qui allait changer sa vie intérieure et le cours de ce livre

Chapitre XII, où l’on ne fait que de parler et de taire

Chapitre XIII, où l’Auteur incline à dire un mot sur la superstition et il change d’avis d’une façon inattendue

Chapitre XIV, où chacun va chez soi

Pentru moment doar atât. Hai vă iubesc.

Texte asemanatoare:

1. Din patimile lui Ivan Ivanovici. Text despre imaginatie
2. Cu duiosie despre Ivan Ivanovici
3. Ivan Ivanovici merge in excursie
4. Un capitol ratat despre Ivan Ivanovici
5. Scrisoare de la Ivan Ivanovici catre Boran Viandovici

Salinger nu mi-a marcat niciodată viaţa sau gândurile. E drept că mi-a plăcut cândva, dar nu în felul ăla în care mă plăceţi voi pe mine. Mi-a plăcut la modul neatent, ca o lectură în sala de aşteptare, când tragi cu ochiul spre uşa ori spre picioarele fetelor. Cu toate astea, mi-a provocat adesea accese de invidie. Nu pentru uşurătatea cuvântului, o, nicidecum, ci pentru că a putut să se retragă la timp. E mare lucru să ştii când să ieşi din scenă, când să tragi oblonoale peste lume, când s-o omori sau să mori tu însuţi. E mare lucru, vă spui eu.

Salinger, spuneam, s-a retras la ţară, în New Jersey, şi n-a mai ieşit deloc la lumină. Prin anii 90 am văzut o poză cu el, un bătrân palid, aproape albinos, cu un chip fără expresie. Ieşise să verifice cutia poştală, şi-a fost surprins de-un paparazzo. Întâmplări banale, care compun o existenţă, întru nimic mai rea decât altele.

Lucrurile ar fi putut să rămână calme, dacă nu era fata lui Salinger să le agite. Cică tac-su a scris ca apucatu, în toate deceniile de penumbră literară. O fi scris, de ce nu, el însişi a mărturisit-o într-o rătăcire mediatică, scrisul e ca fumatul, îţi îngălbeneşte degetele şi ţi se lipeşte de plămâni ca râia. Dar de găsit, n-o să se găsească nici un manuscris. Şi chiar dacă se vor găsi nişte foi îngălbenite, sunt gata să bag ambele mâini în foc, başca picioarele, că nu sunt decât falsuri sau chestii scrise la beţie. Odată ce-ai renunţat la lume, ai măcar înţelepciunea să arzi ce-ai scris peste noapte. Să goleşti scrumiera, ca să nu se-mpută, să nu-ţi vicieze seninătatea. Cu vârsta, înveţi să-ţi ascunzi viciile.

Hai, ne-om vedea.

Texte asemanatoare:

1. Ce faci daca-ti intra fum in ochi
2. Ce faci daca-ti gasesti masina busita
3. Tinerii sunt primii purtători ai ultimelor tendinţe
4. Hai ne vedem in Purgatoriu
5. Dupa-masa unui Saint-Bernard

Omul occidental ar face mai bine să ia seama la Misticile orientale, aşa cum îl îndeamnă D. Odier şi M. de Smedt, căci, e lucru ştiut, toate formele de spiritualitate cunoscute de rasa umană au o origine comună (Jacques Marcireau, Istoria riturilor sexuale).

Tradiţia poate îmbrăca forme diverse şi neaşteptate, poate fi găsită chiar şi în adorarea lui Satan (Georges Demaix, Sclavii Diavolului, Rolland Villeneuve, Sabat şi sortilegii), dar niciodată nu e mai acasă ca-n mistic tibetană.

Lama Lobsang Rampa şi-a asumat cu umilinţă rolul de educator al Occidentului. Ne-a iniţiat în călătoria astrală (Istoria lui Rampa), ne-a arătat cum să percepem aura proiectată de toate fiinţele vii folosind “coada de argint” (Secetele aurei), ne-a împărtăşit pobele iniţiatice la care a fost supus înainte să devină lama (Proba de înţelepciune), ne-a revelat puterile oculte ale înalţilor demnitari din lamaseriile tibetane de peste deal de Agarrtha (Caverna celor vechi), ne-a pregătit pentru viaţa viitoare în lumea astrală (Cheile Nirvanei), ne-a spus ce crede el despre sensul vieţii şi al morţii (Crepuscul) şi ne-a descris cum şi-a depăşit suferinţele omeneşti, atingând binele suprem (Aşa a fost).

E de mirare că omul occidental a lăsat urdorile raţionalismului Epocii Luminilor să-i lipească pleoapele. Dacă ar accepta o lustraţie, dacă s-ar purifica, şi-ar da seama, precum Philipp Vandenberg, că cei 30 de arheologi care-au murit la deschiderea mormântului lui Tutankhamon au fost atinşi de Blestemul faraonilor. Şi ar admite că lancea care a străpuns coastele lui iIsus posedă puteri uimitoare (Trevor Ravens Craft, Lancea destinului). Dacă doriţi să întrezăriţi această lume ascunsă în toată complexitatea ei, vă recomand să frunzăriţi o minunată sinteză (în două volume) a lui Colin Wilson (Ocultul: I Istoria magiei; II Puterile latente ale omului).

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre mecanismele adevărate ale lumii în care trăim, vă recomand să-l luaţi în serios pe Gérard de Sède, care ne spune că Templierii sunt printre noi, după ce şi-au salvat tezaurul de lăcomia lui Philippe IV cel Frumos, ne dezvăluie Secretul catarilor, care consta în aceea că tezaurul din Monsegur nu era făcut din aur ci din ceva infinit mai preţios, şi care, în Roza+Cruce, dă în sfârşit pe faţă existenţa misterioasei societăţi secrete fondate de Christian Rosenkreutz.

Dacă v-aţi propus să controlaţi ceea ce se întâmplă în jurul vostru, vă îndemn să vă îndreptaţi nu către magie, palid simbol al adevăratei Puteri, ci spre alchimie. Piatra filosofală a fost deja descoperită (Léo Larguier, Făcătorul de aur, Nicolas Flamel). Puteţi să vă convingeţi de veridicitatea transmutaţiei metalelor comune în aur (Jacques Sadoul,  Comoara alchimiştilor) sau puteţi învăţa cum puteţi fabrica elixirul veşnicei pomeniri (Eadem, Marea artă a alchimiei).

Vă sfătuiesc totuşi să nu luaţi prea în serios aceste cărţi alchimice. Scopul primordial al alchimiei a fost denaturat de rapacitatea umană. În realitate, alchimia a fost şi este o cale de cunoaştere. Esenţa alchimiei – v-o spun eu, gavagai, Secretar Celest al Sublimului Ordin al Unului – constă în propria ei sublimare. Alchimia e un drum pe care-l urmezi pentru a-ţi da seama că nu era nevoie să îl parcurgi, iar asta e o revelaţie sapienţială şi Wittgenstein a fost un veritabil alchimist. Operaţiile alchimice, combinarea şi separarea, precipitarea, nunta şi divorţul sunt expresiile materiale ale secretului pe care îl păzesc şi despre care că spuneam că e mai ascuns şi mai evident decât orice v-aţi putea imagina.

Mulţi au vânat şi vânează încă secretul acesta. Unii, precum Robert Charroux, au crezut că el constă în 250 de tezaure mistice (Comori ale lumii). Alţii, precum iniţiatul Ferdinand Ossensdowski (Bestii, oameni şi zei), au crezut că el constă într-o Putere nesfârşită, păstrată de Regele Lumii în cetatea lui subterană din Agarrtha. Naziştii, da, chiar şi naziştii cu sfânta lor Vehme şi cu ritualurile grupului Thule, credeau că există o cheie inefabilă ce poate oferi controlul absolut asupra universului mundan (Werner Gerson, Nazismul, societate secretă). Iar alţii, oameni obişnuiţi, poate colegul tău de birou, sunt în realitate nişte căutători mistici care se reunesc în Societăţi secrete, după cum sugera Arkon Daraul.

Mulţi au căutat acest secret, dar niciunul n-a fost mai aproape de găsirea lui ca James Churchward, colonelul care a avut revelaţia Continentului Mistic, Mu, Pentru Churchward, Mu este Atlantida Pacificului (Mu, continentul pierdut), patria-mamă a tuturor civilizaţiilor antice (Universul secret al continentului Mu), locul naşterii tuturor doctrinelor ezoterice (Lumea ocultă a continentului Mu). Poate păreq mirabil că un om a reuşit să descopere nu numai un continent, ci şi credinţele locuitorilor săi, dar nepătrunse sunt căile revelaţiei.

Atât de nepătrunse, zic, încât chiar şi organizaţia mistică în care cu umilinţă ocup funcţia de Secretar Celest – am numit aici Sublimul Ordin al Unului, SOU – i-a fost arătată  Gabriellei Carmi întâi de soacră-sa şi apoi de Superiorii Necunoscuţi (Timpul din afara timpului). Noroc că Pronia a aranjat lucrurile astfel încât Gabrielle să nu fi fost crezută de mulţi la vremea aceea, încă necoaptă pentru Revelaţie. Şi noroc că Eco, inspirându-se din cartea Gabriellei Carmi, a scris Pendului lui Foucault, carte ce a încurcat urmele şi a abătut atenţia opiniei publice de la Adevărul deţinut de SOU.

Oamenii care-au scris aceste cărţi, spuneam la început, sunt căutători întru adevăr. Îi linişteşte gândul că ştiu ceva ce altora le rămâne de nepătruns. Se adapă din Tradiţie la fel cum omul contemporan se uită la filme poliţiste, pentru a se asigura că societatea funcţionează. Sunt la fel ca noi, numai că privesc în altă parte.

Texte asemanatoare:

1. In cautarea Secretului (unu)
2. In cautarea Secretului (doi)
3. Religia gavagaista, bilant si perspective
4. Hai ne vedem in Purgatoriu
5. Ce faci daca-ti intra fum in ochi

Dar să-i lăsăm pe călătorii veniţi de pe alte meleaguri şi să ne-ntoarcem la lumea noastră plină de mistere şi conspiraţii. Jacques Bergier (Cărţile redutabile) se întreabă de ce cărţile redutabile sunt distruse în mod sistematic. Autorul n-ar putea să dea exemple de astfel de cărţi, pentru că au fost distruse, dar e convins că ele au existat.

Acelaşi autor (Războiul secret al ocultului) dă pe faţă dedesubturile războiului nemilos declarat de KGB şi CIA unor telepaţi nevinovaţi. Folosirea telepaţilor în timpul războiului rece este o temă privilegiată a acestui gen; am găsit într-un anticariat o broşură în care se povestea că ruşii au luat un telepat, l-au băgat într-un submarin, l-au trimis în străfundurile Pacificului şi l-au pus să trimită mesaje secrete.

Dar dacă ruşii şi americanii nu sunt decât nişte marionete? se-ntreabă cu nelinişte Serge Hutin (Guvernanţi Invizibili şi Societăţi Secrete). Dacă destinele noastre sunt conduse de iniţiaţi nevăzuţi, care urmăresc propriul lor plan inefabil? Pentru aceşti stăpâni nevăzuţi ai lumii, Stalini învăluiţi de tenebrele misterului, vieţile oamenilor sunt doar nişte simple cifre. Este ceea ce demonstrează Jean Palaiseul în Toate speranţele de vindecare, opus impresionant (3 volume) în care arată că multe remedii şi metode medicale revoluţionare sunt proscrise de sistemul hospitalier francez, fără îndoială complice şi instrument al Stăpânilor Invizibili.

Trăim într-o lume încărcată de mistere, iar asta o ştie cel mai bine Jacques Bergier. În urma unui lung şi dificil antrenament, Bergier a reuşit să-şi deschidă ochii, iar lucrurile i s-au dezvăluit într-o nouă lumină. Aşa a putut să cunoască o sumă de oameni extraordinari veniţi din viitor (Stăpânii secreţi ai timpului) şi câţiva nemuritori (Viză pentru alt Pământ).

Dar nu numai lumea este misterioasă, ci şi spiritul uman, capabil să comunice cu alte spirite fără mijlocirea trupului care murdăreşte ideile (Leo Talamonti, Universul interzis) şi chiar să ia contact cu morţii.

Rosemary Brown (Comunicând cu lumea de dincolo) ne provoacă uluire atunci când ne spune că mari compozitori răposaţi întru Domnul îi dictează opere şi simfonii nemaiauzite. Danielle Hemmert şi Alex Roudène (Universul fantomelor) ne povestesc de unde vin, ce fac şi de ce fac fantomele, ectoplasmele şi spiritele care bat în masa.

Spiritismul, vorba lui Flammarion, e la fel de sigur ca existenţa oxigenului. Scepticii n-au decât să înfrunte autoritatea episcopului James A. Pike, care, prin mijlocirea unui medium, reuşeşte să vorbească cu fiul său mort (Dialog cu lumea de dincolo);  sau catalogul întocmit cu trudă de Neville Randall (Moartea deschide calea vieţii), ce reuneşte 500 de voci de dincolo de mormânt.

Dar De unde vin aceste puteri ale spiritului uman, se-ntreabă Mathew Hanning. Lobsang Rampa, lama tibetan suferind de incontinenţă grafică, crede precum Descartes că vin din Al treilea ochi, cel care citeşte în interiorul fiinţelor.

Acum, dac-am vorbit de spiritism, să nu-i lăsăm pe morţi în deriva ţinutului umbrelor. Am face mai bine să le punem sufletele să se reîncarneze. Morey Bernstein (În căutarea lui Bridey Murphy) relatează un fapt uimitor: sub hipnoză, o tânără americană îşi aminteşte de o viaţă anterioară. Dar, oricât ar fi de uimitor, faptul acesta nu e şi singular. J. Grant, de profesie psihiatru, împreună cu soţia sa D. Kelsey având ocupaţia de medium, îşi tratează pacienţii prin hipnoză şi demonstrează cu toată certitudinea medicală realitatea metempsihozei (Vieţile noastre anterioare). Acelaşi lucru este arătat de celebrul hipnotist englez Jeffrey Iverson (Trăim mai mult de o viaţă?) şi mai ales de Pierre Neuville (Aceste alte vieţi pe care totuşi le-aţi trăit), care-şi aminteşte că-ntr-o viaţă anterioară a fost fiica Paulinei Bonaparte.

Dar hipnoza este folositoare omului perceptiv şi în alte scopuri. Sub hipnoză, faimosul Edgar Cayce reuşea să diagnosticheze bolnavi prezenţi ori absenţi (Joseph Millard, Omul misterului, Edgar Cayce) şi, mai mult decât atât, a fost în stare să reveleze destinul umanităţii în linii mari (Lytle W. Robinson, Edgar Cayce şi destinul omului).

Alţi indivizi, încă mai putrnici, reuşeau veritabile intervenţii chirurgicale folosindu-se doar de mâinile goale (Guy Lyon Playfair, Puterea invizibilului). Toate aceste istorii misterioase l-au pus pe gânduri pe Dominique Web, artist psi de varietăţi, care a vrut să-şi dea şi el cu părerea într-o carte (Hipnoza şi fenomenele PSI).

Nenumărate sunt puterile minţii omeneşti, dar niciuna nu se compară cu străpungerea viitorului. Cunoaşterea viitorului, o ştie oricine, poate fi obţinută pe două căi: prin procedee tehnice şi prin inspiraţie profetică. E. de Smedt, V. Bardet şi S. Bramly ne oferă o preţioasă Practică a artelor divinatorii, un veritabil ghid menit să ne iniţieze în cele mai importante metode de ghicit.

Michel Gauquelin (Dosarul influenţelor cosmice) dovedeşte ştiinţific influenţa planetelor asupra destinului nostru şi deci pertinenţa horoscopului, iar Gérard de Sède (Straniul univers al profeţilor) coboară în lumea tulbure a fiinţelor cu puteri paranormale, iar Pier Carpi urcă pe cele mai înalte culmi ale sfiinţeniei, revelând Profeţiile papei Ioan XXIII aşa cul le-a făcut el în 1935, înainte de a începe să păstorească turma sfaântului Petru.

Spiritul uman este ca o boare, ca un suflu, nare nici măcar 21 de grame, n-are nici o greutate (altfel ar fi impur), n-are nici un sălaş, nici o fibră musculară, nimic, nimic. Cu toate acestea, poate fi stăpân peste materie (Andrija Puharich, Uri Geller). Controlul său asupra corpului poate fi absolut; materia îi urmează orbeşte ordinele şi-şi schimbă înfăţişarea. Omul se poate transforma în vârcolac sau în panteră, ca Sheena- serial a cărui idee pleacă de la o foarte secretă credinţă africană. Toate aceste lucruri sunt demonstrate pe larg de Frank Hemel în Animalele umane. Şi, dacă tot am vorbit despre vârcolaci, să amintim şi de cartea lui Abel Chevalley, Bestia din Gevaudan: să fi fost vorba despre un lup enormşi mâncător de oameni sau, mai degrabă, de un monstru uman?

Până acum am vorbit despre lucruri minore, obsesii personale ori folosirea puterilor cu care suntem înzestraţi în scopurile cele mai mărunte. Vom încerca, în textul de mâine, să ne ridicăm deasupra uşurătăţii ce ne caracterizează şi vom vorbi despre mistere mai adânci şi mai pline de semnificaţii.

Texte asemanatoare:

1. In cautarea Secretului (unu)
2. In cautarea secretului (trei)
3. Inca doi tigri albi suspectati de turbare
4. Dupa-masa unui Saint-Bernard
5. Hai ne vedem in Purgatoriu

La sfârşitul cărţuliei care se intitulează După moarte, cititorul curios va da peste o listă cu titluri din colecţia L’Aventure Mystérieuse du Cosmos et des Civilisations Disparues. E o listă stranie, ce seamănă cu sarabanda “diabolicilor” din Pendulul lui Foucault, dacă mai ţineţi minte. Un amestec bizar de clasici ai secretelor oculte şi escroci ai misterului. Oameni mici cu secrete mari. Dar cine sunt eu să îi judec? Nu sunt eu însumi păstrătorul unei Taine, mai ascunsă şi totodată mai evidentă decât orice v-aţi putea închipui? Sunt. Aş face deci mai bine să nu-i ironizez pe aceşti oameni, care credeau sincer că ştiu ceva. Mulţi dintre ei au avut intuiţii bune, dar s-au oprit la începutul drumului, orbiţi de micile lor obsesii. Se cuvine să le recunosc şi să le laud toate meritele, să-i cinstesc ca pe nişte căutători ai adevărului. Iată-i:

Elisabeth Antebi, Ave Lucifer

Cartea propune o abordare satanistă a fenomenului pseudo-satanist. Autoarea denunţă fanatismul sectelor fanatizate şi demonstrează că multe grupuri oculte s-au inspirat din ritualurile şi atributele Stăpânului Întunericului.

Georges Barbarin, Secretul Marii Piramide

La fel ca mulţi alţii, Barbarin a fost iremediabil sedus de “mormântul” lui Keops (o să vedeţi în textul următor de ce-am pus ghilimelele). Ideea forte a cărţii este că marea piramidă poartă pecetea unei ştiinţe supraomeneşti, despre care autorul reuşeşte în cele din urmă să creadă că a pătruns-o. Chestia interesantă e că Barbarin are dreptate, dar nu în felul în care s-ar fi aşteptat.

Belline, A treia ureche

Jur pe misterele lui Osiris că nu-i un titlu inventat. Belline a fost un celebru clarvăzător, cu onorarii mari şi gura cam slobodă. În această carte povesteşte cum se întreţinea cu fiul său, răposat în urma unui accident. Alte experienţe spiritiste sunt relatate în Istoriile extraordinare ale unui clarvăzător (o selecţie de cazuri mirabile) şi în Un clarvăzător în căutarea timpului viitor (autobiografie ocultă). În general, Belline urmărea să atragă atenţia (clientelei). De-aia punea titluri atât de nesărate cărţilor sale.

Jacques Bergier, Extratereştrii în istorie; Guy Tarde, Farfurii zburătoare şi civilizaţii extraterestre; Jacques Vallée, Cronicile apariţiilor extraterestre

Cele trei cărţi aduc nenumărate mărturii ale vizitelor extratereştrilor, din antichitate şi până în nefericirea zilelor noastre. Texte diverse, precum Enuma Eliş, Visul unei nopţi de vară, Lolita lui Nabokov, sunt analizate cu fineţe în vederea desprinderii adevărului de mâzga cleioasă a cuvintelor fără importanţă.

Ideea contactelor pământenilor cu extratereştrii este foarte dragă acestor diabolici. Alfred Roulet (În căutarea extratereştrilor) îşi calcă pe inimă şi ne învaţă cum putem lua legătura cu inteligenţe de pe alte planete; Frank Edwards (Noutăţi despre farfuriile zburătoare) citeşte atent presa mondială şi face inventarul apariţiilor inexplicabile; Leslie şi Adamski (nume rizibil, dar încărcat de simboluri) ne povestesc cum s-a plimbat Adamski într-o farfurie zburătoare (Extratereştrii au aterizat).

Dar extratereştrii apar şi în cărţi de alt soi; aici nu mai sunt simpli călători sau spectatori amuzaţi de zbaterile noastre; dimpotrivă, îşi vâră cozile reptiline pe unde nu te-ai aştepta. De pildă în Biblie. În Luna, cheie a Bibliei, Jean Sendy povesteşte cum a citit el cu atenţie Scripturile şi cum a descoperit că acestea descriau colonizarea Pământului de către fiinţe venite din alt braţ al Galaxiei. Michel Granger (Pământeni sau extratereştri?) se întreabă cu nelinişte dacă nu cumva cromozomii noştri conţin gene de origine extraterestră. Buna noastră cunoştinţă Erich von Däniken ne dezvăluie amintirile stăpânilor noştri cosmici, care acţionează în noi (Întoarcerea către stele).

Extratereştrii, e lucru ştiut, au vizitat Pământul într-o epocă primitivă şi s-au împerecheat cu oamenii, dând naştere rasei giganţilor. În Atlantida şi domnia giganţilor, Denis Saurat are impresia că dovedeşte că statuile cu pălărie din Insula Paştelui şi construcţiile ciclopice din Anzi sunt ultimele mărturii ale Atlantidei.  Desigur, Saurat se înşela, dar nu ştia asta. Dac-ar fi ştiut n-ar mai fi persistat în eroare şi în Religia giganţilor şi civilizaţia insectelor, o carte care-i pune imaginaţia la serioase eforturi, mai ales când descrie, cu o răbdare de furnică, înalta civilizaţie a insectelor ce stă la originea propriului nostru mod de viaţă.

Mai aproape de adevăr a fost Ivar Lissner, care explică, în două volume, toate misterele antichităţii în care sunt implicaţi giganţii (Civilizaţii misterioase I – lumea veche, de la Stonehenge la Baalbeck şi II – Africa, Asia şi America Latină).

La fel de inspirat a fost şi Brinsley Le Poer Trench, care a arătat, în două cărţi (Giganţii veniţi din cer şi Poporul din cer), că fiinţe venite din spaţiu se amestecă cu noi şi ne orientează civilizaţia către scopurile lor obscure.

În acelaşi spirit, Marcel Homet (În căutarea zeilor solari) găseşte de unul singur o întreagă civilizaţie dispărută, pierdută în străfundurile Americii de Sud, căzută în uitare după ce extratereştrii s-au plictisit şi-au plecat către planeta lor de baştină.

Louis Charpentier (Giganţii şi misterul originilor) merge încă mai departe şi dezvăluie un drum iniţiatic ce reuneşte o sumă de monumente megalitice care atestă existenţa unei civilizaţii străvechi. Din nebăgare de seamă, Charpentier nu explică de ce nişte fiinţe capabile să întreprindă zboruri interplanetare aveau nevoie de nisşte repere aşa de grosolane pentru a se putea orienta.

În fine, Gérard de Sède, persoană cu preocupări variate, dar care, din păcate, a ales calea facilă a scrierii de cărţi de vulgarizare, crede în el că regii de drept divin erau de origine extraterestră (Rasa fabuloasă).

În textul următor ne vom ocupa de cărţi încă mai mirabile.

Texte asemanatoare:

1. In cautarea secretului (trei)
2. In cautarea Secretului (doi)
3. Dupa-masa unui Saint-Bernard
4. Ce faci daca-ti intra fum in ochi
5. Hai ne vedem in Purgatoriu

Prima carte

În ce-o priveşte pe prima carte, am motive să cred că i-a aparţinut lui Anton Dumitriu. Mai ales pentru că pe pagina de gardă scrie A. Dumitriu; şi e şi probabil; iar semnătura este ieşită din aceeaşi mână care a scris Anton Dumitriu pe coperta cartonată a Istoriei logicii.

Cartea reprezintă fasciculele 2-4 din primul volum al revistei Erkenntnis (număr tematic – Bericht über die 1. Tagnung für Erkenntnislehre der exakten Wissenschaften Prag 1929). Conţine o friandiză pozitivistă, anume un delicios expozeu în care  Otto Neurath vorbeşte despre magie, teologie şi ştiinţă, câteba articole despre probabilitate şi cauzalitate (de Feigl – Probabilitate şi experienţă -, de Reichenbach, v. Mises, Hertz şi încă cineva) şi o dare de seamă asupra cercetărilor privitoare la axiomatica generală, semnată de Carnap.

Atenţia fostului posesor al cărţii, pe carevom conveni să-l numim Anton Dumitriu, este atrasă de un articol al lui Friedrich Waismann, “Analiza logică a noţiunii de probabilitate”. Atenţia se manifestă prin sublinieri – citez:

Dimpreună cu Leibniz şi Bolzano, cred că teoria probabilităţii este o ramură a logicii.

e răspândită, în cercurile noastre filosofice, opinia că probabilitatea este o noţiune fundamentală a gândirii noastre;

un enunţ poate fi şi posibil;

căci înţelesul unei propoziţii este metoda verificării sale.

şi prin note marginale – citez din nou:

“există dar e neputinţă a noastră de a cunoaşte ceva exact. În “realitate” măsurătoarea lungimii ar trebui să dea exact. Dar are aceasta un sens?

fals! cunoaştem nu prin faptul că existăci cum există; prin măsurători, însă măsurătorile nu sunt exacte. Aşa dar, a spune că un lucru există sau nu există nu are nici un sens.

S’ar părea, astfel, că probabilităţile definesc o sau tind să definească o anume stare ideală.

Acuma stau şi mă gândesc pe unde-oi fi rătăcit Istoria logicii. E ruşinos să rătăceşti ditamai hardughia de carte. Piua puţin, mă duc să văd dacă dau de ea. :: Hai că m-a ajutat Sfântu Augustin şi cu Sfântu Ambrozie al Milanului de-am găsit-o, se pitise între două mormane de hârţoage.

Dacă veţi deschide Istoria logicii la pagina 580, veţi vedea că Anton Dumitriu face trimitere taman la acest articol. Pe de altă parte, în capitolul despre logica probabilistică din Logica polivalentă nu zice nimic despre W. – îl numesc astfel pe Waismann ca să nu mă mai repet şi ca să evit folosirea perifrazei “membrul Cercului de la Viena”, care poate produce confuzie în context.

A doua carte

A doua carte despre care-aş mai scrie este Après la mort, de Camille Flammarion, ediţia prescurtată pentru J’ai Lu, colecţia L’aventure mystérieuse – despre care voi mai scrie mâine.

La început am fost tentat să vă zic nişte poveşti cu fantome, apoi am vrut să analizez discursul pe structura căruia se articulează relatările experienţelor psihice, să zic vreo două cuvinte despre valorile morale care se strecoară insidios în discursul ştiinţific (Flammarion era, în fond, un om de ştiinţă onorabil) pentru a deveni probe, dar mi s-a făcut lehamite. Noroc c-am dat peste fantoma fostului posesor al cărţii, că şi asta provine de la anticariat (să nu uit, anticariatele sunt orfelinate de cărţi).

Fostul posesor al cărţii începe prin a-şi face simţită prezenţa în forţă, la pagina 7:

aritmomanii – compulsie, repetări matematice, în şir, în serie. moarte spirituală!!!

Vreme de două pagini, 8 şi 9, subliniază nişte cuvinte:

locuitorul Pământului este o fiinţă singulară;

o aceeaşi privire recapitulativă;

şi cărora le-am putut aprecia sinceritatea şi valoarea morală (aici am tresărit şi-am sperat la ceva mai de soi, dar am fost dezamăgit de următoarea subliniere);

echilibrul mental absolut;

să acţionăm deci: 1° cu prudenţă; 2° în deplină libertate de judecată.

După pagina 9, fostul cititor aproape că dispare. Ca o umbră. Îl regăsim la pagina 270, la începutul concluziilor. Scrie:

It’s a cosmic battle between good and evil; for the explanation of my desease !!! <sic!> Amen. Hilton Olive D. Min.

Mai subliniază câteva propoziţii (p. 271):

Sufletul posedă facultăţi încă necunoscute ştiinţei.

Sufletul supravieţuieşte organismului fizic şi se poate manifesta după moarte.

Am demonstrat experimental că transmisiile între spiritele celor vii au fost constatate cu certitudine la toate distanţele, şi am ajuns la concluzia că “telepatia este tot atât de sigură ca şi existenţa lui Napoleon, a oxigenului şi a lui Sirius”. Ei bine, această transmisie telepatică există şi între spiritele defuncţilor şi cele ale oamenilor vii.

Apoi tace din nou. Dar iată că la final, pe jumătatea de pagină de sub cuprins, îşi dă verdictul:

E cam paranormală şi ocultă cartea. // Te înnebuneşte mai rău. Dă-o-n p*** mea!!!

Mi se pare zguduitor. Omul ăsta fusese ros de îndoieli, pe care credinţa nu fusese-n stare să i le spulbere. Vede o carte care-i promite revelaţia. Se pregăteşte pentru cuvântul adevărat, subliniază tot aşa cum Luria ar anagrama literele din numele lui Hayhev. E puţin înspăimântat de ce-l aşteaptă sau de ce-i va spune cartea că-l aşteaptă. Apoi e dezamăgit. Nu cred că a citit prea mult, a fost poate sufocat de noianul de relatări primite de Flammarion ca-ntr-un soi de subscripţie publică pentru propăşirea ştiinţei spiritualiste. La final, pentru a se elibera, pentru a exorciza gândurile ocazionate de carte, o trimite-n dispreţul lui.

Anton Dumitriu şi anonimul cititor de Flammarion sunt două fantome. Lasă urme în cărţi ca nişte spirite ce bat în tăblia mesei. Fiecare e caracterizat de propria-i manieră de bântuire. Anonimul e neglijent şi nu dă doi bani pe posteritate. Anton Dumitriu, în schimb, bănuia că ca Erkenntnis I (1930), 2-4 va ajunge în mâinile mele hrăpăreţe, sub ochii mei devoratori; îşi ia cuvenitele rezerve: scrie “realitate” cu ghilimele, diminuează tonul aserţiunilor (definesc o sau tind să definească o…).

Fantomele din cărţi

De regulă, fantomele din cărţi îşi văd de treburile şi interesee lor personale. Mai vine uneori câte unul ca mine, dispus să le-asculte şoaptele ori tânguirea lugubră, dar de cele mai multe ori îşi duc zilele neştiute, printre litere. Unele sunt în stare să te sperie (cum m-am speriat io atunci când am găsit aceeaşi fantomă în vreo 30 de cărţi dintr-o bibliotecă, de intrasem la idei până s-o identific), însă majoritatea sunt inofensive. Clipocesc ca nişte pârâiaşe, alunecă printre pagini şi trădează poveşti insuportabil de frumoase.

Unele fantome sunt plictiocase şi deosebit de serioase, făcându-şi simţită prezenţa la tot pasul. Altele sunt discrete, marcând câte o subliniere verticală sau un x minuscul.

Fantomele din cărţi sunt obsedate de macarea teritoriului. În aceeaşi carte îi găsesc pe Oroveanu I. cl. V no. 40/60 şi pe prof. Anghel T., Bucureşti, 4 oct 1946 (am vreo 20 de volume din biblioteca acestui profesor Anghel T.); în altă carte găsesc o bătălie ieşită parcă din războiul de 30 de ani: De mes livres Iachint Pamfilian cl VI 1899 vs România:Biblioteca Harzam vs Librairie Centrale J. Rainişteanu 28, Rue de la Victoire, Bucarest vs Dumitru … (numele e tăiat de mâna unei fantome mai târzii) vs. Har. Zamfirescu vs Nic. Gh. Zamfirescu 1918. Fiecare fantomă ţine morţiş să-şi marcheze trecerea, elevii îşi dau coordonatele complete (nume, apoi prenume, apoi cl. VII umană), personajele celebre semnează elegant (m-a fost dat să găsesc şi câteva cărţi care-au aparţinut unor personaje celebre în domeniul lor de activitate), colecţionarii îşi aplică ştampila cu un gest apăsat, neuitând să înscrie şi numărul de ordine al volumului.

Oare ce se va fi ales de J. G. Nămoloiu, care bântuie L’Art au point de vue sociologique? Sau de alte fantome, precum Librăria L.A. Robin Dupont, Strada Lipscani 27, Bucuresci; Socitatea Literară-Artistică a elevilor seminarului “Negru-Vodă”, C. de Argeş (no. 2253, sau poate 2017, că-i scris cu roşu); prof. A, de la liceul “Radu Negru” din Făgăraş, 25 X 1938; Hermann Beiner, Suczawa; Librăria Şcoalelor C. Sfetea în faţa Grădinei S-t. Gheorghe Bucureşti. Pe cine-or mai bântui ele astăzi, sub formă de amintiri?

PS Am întâlnit odată fantoma unui cenzor, într-o carte pe care-o cumpărasem direct din depozitul unei edituri. Dacă-mi amintesc despre ce carte-i vorba, vă dau detalii.

PPS Cea mai frumoasă poveste spusă de o fantomă se referă la o dragoste interzisă. În cartea unui profesor de secundară, pe coperta a treia este o listă cu elevele ce urmează să susţnă prezentări. Elevele sunt desemnate prin nume + prenume sau chiar nume + inţială. Dar iată că sobrietatea cazonă a numelor de familie este spartă de o fată cu părul de aur, înscrisă tandru cu radiousul său supranume. Insuportabil de frumos.

Texte asemanatoare:

1. Live blogging din noaptea ca-n povesti
2. Doua vorbe despre brandul turistic al Romaniei
3. Dupa-masa unui Saint-Bernard
4. Ce carti as vrea sa citesc
5. Doua sau trei lucruri pe care le stiu despre Uniunea Sovietica

Hans, personajul principal al romanului-document, s-a născut într-o familie de mici intelectuali de provincie. Copilăria i-a fost marcată de predicile părinţilor, care i-au băgat în cap că trebuie să-şi croiască o soartă deosebită. Îndoctrinat, micul Hans (da, sună ca-n Froid) şi-a propus să devină al doilea Goethe şi şi-a început antrenamentele intelectuale sub ochiul sever al mamei.

Copiii care-şi propun să devină mari personaje culturale sunt precum micile gimnaste: se trezesc în zori, fac bătături, au cearcăne şi riscă să rateze medalia de merit din pricina unui singur pas greşit. În plus sunt firavi, bolnăvicioşi şi cu plămânii slabi. Sunt bruneţi, au pielea rece, fruntea jilavă, unghiile vineţii şi par mai degrabă nişte pui congelaţi. Mânuiesc neîndemânatec nişte tefeloage mari şi flendurite, se piaptănă cu cărare, se-mbracă nepotrivit, ca nişte moşnegi, au tendinţa de a căuta singurătatea, strâmbă din nas când aud o înjurătură şi sunt pârâcioşi. Singurele persoane care se ataşează de ei sunt mamele lor şi profesoarele bătrâne de latină. Ceilalţi oameni îi privesc cu circumspecţie, cu silă, dispreţ, dezgust ori groază nedisimulată.

În pofida aşteptărilor noastre, micul Hans nu era deloc aşa. Era un teuton în miniatură, blond şi rumen în obraji, cam bătăuş, durduliu, răsfăţat, laş, lacom, viclean şi obraznic. Avea o memorie prodigioasă şi trata oamenii cu familiaritate şi cam de sus. Acceptase să devină al doilea Goethe pentru că se gândea c-o să iasă ceva din toată afacere-asta. Fiind înzestrat c-o încăpăţânare şi c-o rezistenţă de catâr, înfuleca la vreo douăzeci de terfeloage pe lună şi găsea plăceri perverse în declinarea substantivelor feminine la cazurile oblice. După toate probabilităţile n-avea să fie al doilea Goethe, ci director ori preşedinte ales al vreunui stabiliment cultural.

Dar iată că socoteala probabilităţilor a fost încurcată de-un accidentŞ la vârsta de treişpe ani, în loc să simtă primii fiori ai iubirii, micul Hans a devenit mistic. La început a fost doar superstiţios (dacă ghicesc primul cuvânt de pe pagina următoare, o să primesc o potârniche friptă); curând, superstiţia a decăzut în misticism. În ciuda noilor apucături, şi-a continuat antrenamentele intelectuale, numai că începuse să viseze că va fi al doilea Lessing (în capul lui mare şi tulbure, Lessing fusese o persoană foarte mistică).

La vârsta de paişpe ani micul Hans a intrat la liceu. Până atunci învăţase acasă, cu maică-sa, ca să fie ferit de influenţa nefastă a puşlamalelor, dar birocraţia redegistă l-a silit să înfrunte în cele din urmă viaţa şi lumea în modul cel mai pieptiş.

Datorită firii sale sociabile şi autoritare, Hans a reuşit să se impună repede în peisajul acneic al liceului. Îi plăcea să fie lăudat de profesori şi să provoace accese de uimire haimanalelor. Îşi petrecea nopţile gândindu-se cum să se mai grozăvească. Aşa a dat în darul beţiei. Şi-a abandonat proiectul intelectual şi s-a afundat într-o baltă de alcool şi misticism. La 18 ani ajunsese o epavă.

Amărâţi, cu speranţele atrofiate, părinţii lui Hans se stingeau ca două candele pe care ai uitat să le umpli cu ulei. Ofereau un spectacol trist, ca o biserică şi-un spital adunate laolaltă. Văzând halu-n care-a ajuns, hans a simţit o zguduire lăuntrică. Şi-a dat seama că a deviat de la planurile sale şi că şi-a irosit viaţa. A căpătat conştiinţa că face umbră pământului de pomană. Şi i s-a făcut ruşine. S-a îmbătat şi s-a rugat la sfântul Anton să-i trimită o revelaţie. Apoi, după ce şi-a primit revelaţia, a plecat într-un sat de la marginea Germaniei cu Polonia şi şi-a săpat o văgăună, ca să nu mai facă umbră pământului.

Oamenii locului s-au îngrijit o vreme de el, aducându-i cartofi fierţi şi pâine de secară, dar spectacolul tristei figuri a tânărului hans a devenit repede plicticos. Abandonat, eroul romanului+document a simţit o mică uşurare. Şi-a adâncit văgăuna, s-a hrănit cu râme şi cu rădăcini, a urlat, a avut noi revelaţii. A simţit irezistibila dorinţă de a se afunda tot mai mult în pământ. Şi-a adâncit iarăşi văgăuna, a săpat cu dinţii, cu ghearele, a sfredelit ca un burghiu, a  ajuns într-o mină abandonată, a coborât mai mult, mai departe, mânat de speranţa că pământul îl va purifica.

În epilogul cărţii, Wright relatează o legendă locală: se pare că Hans, în catabaza sa, a nimerit într-un strat ferifer; rugina (Fe2O3) s-a deus se pielea eroului; când, în cele din urmă, acesta a simţit că s-a purificat şi că poate ieşi la suprafaţă, devenise Hans-cel-de-Fier.

Texte asemanatoare:

1. Poveste despre omul care-avea mucegai inauntru
2. Omul e masura tuturor lucrurilor
3. Omul simplu
4. Care m-ati blestemat?
5. Poveste despre femeia care avea inauntru o pisica