[Guest Post] Omul dintre usi

de iulian traşă

A fost odată ca niciodată, în timpuri nu prea îndepărtate, un om foarte gras. Omul nostru era atât de gras încât autorităţile oraşului se găseau nevoite să reasfalteze locurile pe unde obişnuia el să meargă. Dacă la început lucrul ăsta scandaliza conducerea primăriei oraşului, după o vreme, regele trotuoarelor a înţeles că omul nostru gras este comoară de aur la casa lui şi a încercat să şi-l facă aliat. Dintr-un funcţionar de rând, grasul nostru a ajuns invitat la cele mai alese restaurante din oraş, la cele mai simandicoase petreceri şi evenimente mondene. De unde până atunci era un însingurat, având micile lui bucurii de om gras, ca, de pildă, scărpinatul între degetele de la picioare, mirosul dulce-acrişor înainte de culcare al subraţului sau aruncatul la coşul de gunoi cu micile ghemotoace făcute din scamele din buric, eroul nostru ajunse în atenţia destul de mirată a duduiţelor rafinate de salon. Asta nu putea decât să-l încurce, pentru că, la cei aproape 30 de ani ai lui, gândul unei aventuri erotice fusese înlocuit treptat, în ani de zile şi nu fără greutate, de şaorma de la kebabăria din colţ.

Averea regelui asfaltului creştea exponeţial mai ceva ca într-o poveste şi neexplicabilul ăsta a atras destul de repede interesul celorlalţi regi, astfel încât, bietul gras a ajuns destul de repede la curtea regelui bordurilor în schimbul a doar câtorva plimbări pe bordurile de pe arterele principale ale oraşului, în atenţia regelui autostrăzilor, invitat la un maraton lunar pentru graşi sau chiar a administratorilor de bloc de la care primea invitaţia să nu mai folosească liftul, ci să meargă cât mai des pe scări. Ca aproape orice gras care trecuse pragul spitalului de endocrinologie, grasul nostru era romantic şi deloc bun la negoţ şi la negocierile aferente. Aşa încât, obligat de croiala poveştii, şi bolborosind câteva anafure la adresa naratorului, refuză cu obstinaţie orice comision, orice zeciuială, orice cadou, mulţumindu-se cu mesele îmbelşugate oferite cu un anume firesc de prosperii oameni de afaceri. Asta încurca socotelile tuturor, pentru că lumea încoronată cu diamante are regulile ei precise la care dacă nu te supui eşti înlăturat într-un fel în care părtaşii îl numesc natural. Dar omul nostru era atât de preţios la curtea regilor încât hotărâră cu toţii să-l păstreze cu toate aceste metehne ale lui. Într-o bună zi simpaticul gras se îndrăgosti lulea de fata unui bancher de la curtea regelui regilor. Ea era firavă, de o frumuseţe agelică, sprinţară şi dansatoare înfocată, atât de îndârjită în dans era fata de bancher încât se spunea despre ea că la un concert cu Roxette ar fi rupt trei perechi de încălţări şi încă ar mai fi dansat şi desculţă. Ea a găsit în grăsan un om destul de nou, al unei lumi destul de noi, destul de necunoscută pentru ea, prin urmare între ei s-a născut o iubire mare. Aşa de mare era iubirea lor, o iubire de poveste, o iubire mai mare decât iubirea, încât toate cuplurile de la curtea regilor păleau în faţa ei.

Îşi făcuseră încă de la începutul relaţiei un obicei mai puţin obişnuit, când el ieşea să se plimbe pe trotuare, pe borduri, pe scări sau pe autostrăzi, ea îl însoţea ţopăind de bucurie, înconjurându-l într-un dans cel puţin dement. Lumea începuse să-i placă şi pentru că economia oraşului înflorea. Uneori primeau aplauze la stradă deschisă. Dar nu doar economia oraşului înflorea, înfloreau florile pe unde treceau ei, chiar şi în mijlocul celei mai crunte ierni, înfloreau pomii şi înnebuneau salcâmii acolo unde nici n-ai fi bănuit că sunt salcâmi. Fluturi coloraţi în cele mai vii culori îi însoţeau, porumbei purtau trena rochiilor fetei de bancher, iar păsărele de tot felul cântau cântece neînchipuit de frumoase în jurul lor. Însă, ca în orice poveste, pe cerul însorit trebuie să apară şi norii. Grasul, de atâta mers, a început să slăbească, dar nu slăbea ca un om obişnuit, slăbea într-o zi cât alţii în cinci ani, astfel că, în scurt timp, omul nostru ajunse aproape de greutatea unui om normal. Asta făcu să i se închidă în nasul lui din ce în ce mai proeminent toate uşile regilor, dar culmea se dovedi sechestrul pus de bancher pe chiar propria lui fată. Sau cel puţin aşa credea el. Nemernicia bancherului merse până intr-acolo încât schimbă iala de la una dintre cele două uşi ale turnului lor de fildeş conjugal. El stătea pe o parte a celor două uşi şi plângea, ea stătea închisă înăuntru, de partea cealaltă şi-şi plângeau amândoi nefericirea. În timpul ăsta vremea de afară îmbrăcase forma trăirilor celor doi îndrăgostiţi, anii curgeau cu repeziciune în ambele sensuri, iar furtunile de nisip ale Băraganului invadaseră precum hoardele tătarilor de odinioară Bucureştiul.  Până când el îşi dădu seama că are cheia de la uşa din exterior. Venea zilnic şi-i lăsa iubitei ei acolo, în acel loc doar al lor, dulceaţă de trandafiri, lacrimi de iubire şi cuvinte tremurânde prin aerul comprimat. Şi într-o bună zi, eroului nostru îi veni ideea de a slăbi atât de mult încât să ajungă să poată locui între cele două uşi. Şi după un marş nebun de câteva săptămâni împotriva timpului pe trotuare, borduri, autostrăzi şi scări, fără să-l mai bage nimeni în seamă de data asta, reuşi să se strecoare între cele două uşi, se auto-intitulă malkovich john şi adormi sprijinit cu capul de o clanţă, visând că se va face atât de mic încât va putea intra pe gaura cheii celei de-a doua uşi.

Povestea nu are sfârşit şi oricât de anormal vi s-ar părea nu are nici început, e precum iubirea, trăieşte într-un altfel de timp.

— scris de gavagai