Poveste despre femeia inmatata

A fost odată ca niciodată o femeie înmăţată. Era cuminte şi-ngălată, îşi ţinea buzele strânse, purta bluze din bumbac şi era poreclită Antonima.

Antonima ducea o viaţă cuvioas şi searbădă, plină de gânduri mici despre lucruri mari şi încurcate ca un ghem de păr. Era adesea tentată să-şi bage nasul unde nu-i fierbea mâncarea bulgărească, iar această apucătură îi pricinuia numai necazuri. Cel mai urât coşmar al său, cu sudori reci şi crampe-n buzele care se strângeau (ca un sfincter, cum îmi şopteşte-un drăcuşor narativ) ca-ntr-un spasm, era să nu treacă drept una dintr-alea. Alea, în mintea Antonimei, erau femeile dezmăţate.

Oamenii-şi construiesc adesea identităţile – personale sau ale altora – în jurul unor adjective. Mie mi se pare mirabil că oamenii-aleg astfel. Identităţile sunt pielea goală a unor subiecţi, iar subiectele se exprimă, în cea mai naturală şi gramaticală manieră cu putinţă, prin substantive. Atunci când, arar, subiectul se exprimă printr-un adjectiv substantivizat, enunţul este peiorativ. Oamenii, cum ar veni, îşi bat joc de propria lor identitate.

Antonima n-avea niciodată astfel de gânduri, pentru că gândurile oamenilor sunt cu precădere despre lucruri pe care le pot pricepe, dar, cum-necum, avea intuiţia că o persoană este adesea o mulţime lacomă de adjective şi verbe la participiu. Ştia ea că alea aşteaptă mereu complimente şi ocazii de-a flirta. Ştia şi-şi strângea buzele, într-o expresie întristătoare şi încrâncenată. Şi-apoi, printr-o alchimie sufletească, încrâncenarea-i înălţa făptura, iar Antonima se scălda în mândria luminoasă de a fi înmăţată ca o nimfă într-un ochi adânc şi cald de apă.

Şi într-o zi, pe când se afla-ntr-o stare deosebită de graţie, Antonima se înălţă într-atât încât ajunse până la gavagai. gavagai era puţin pierdut într-o contemplaţie gramaticală şi nu se-aştepta să fie surprins de-o femeie înmăţată taman în postura asta. S-a uitat lung la Antonima, a pipăit-o, a înghiontit-o, i-a dat un bobârnac peste ureche, i-a pozat buzele strânse şi, în fine, i-a spus ce credea el despre ea:

- Viaţa ta e un dezmăţ de virtute.

În clipa următoare Antonima a dispărut.

— scris de gavagai