Vocea din vis

Text omagial. Adică omagiază împlinirea a mai bine de trei ani de când intenţionam să-l scriu.

Dragelor şi dragilor, am să fac o mărturisire cutremurătoare: anume că nu visez. Nu e un eufemism, e trista realiate a unei condiţii medicale (sper să nu se găsească cineva care să demareze o campanie umanitară de strângere de fonduri ca să mă ajute să mă operez).

Când, arar, mi se întâmplă să vorbesc cu cineva, şi când ajung să fac această mărturisire, primesc replica naturală:

- Eeeeeee, nu visezi… Poate nu-ţi aminteşti.

Ba bine că nu-mi amintesc. Nu asta e problema, ci faptul că nu visez în imagini, cum se pare că li se-ntâmplă altor persoane care nu sunt eu. Nu. Io, în loc să visez, aud o voce care-mi spune poveşti. Uneori îmi citeşte;  atunci reuşesc să văd rândurile (deci v-am minţit, de fapt văd şi imagini); vocea îmi citeşte dintr-o carte pe care-o văd în două dimensiuni, dintr-un unghi de 45 de grade; văd doar o parte din pagină; hârtia e destul de ieftină, gen ediţie populară (btw, asta e o folosire firească şi acceptată a lui gen), literele patrund adânc în pulpa aia plină de fibre, iar fontul pare a fi Clarendon (auzi vorbă, să visez în Clarendon, nu m-aş fi aşteptat).

Aspectul cel mai util al acestei apucături e că vocea îmi spune numai lucruri utile. O surprind uneori recitându-mi ce-am citit peste zi. Alteori mă învaţă lucruri care-mi par noi. Mi-a recitat chiar şi coduri php. Şi, deseori, îmi oferă soluţii pentru diferite probleme (o întorsătură neaşteptată a unei fraze,  un cod mai elegant etc). Când sunt foarte obosit, îmi povesteşte filme care nu există.

Spre deosebire de mine, vocea asta e foarte raţională. Are o propensiune deosebită pentru sistematizarea datelor şi pentru logica poveştilor; e mai ceva ca Boileau. În ciuda gustului său pentru clasicim, nu e deloc plicticoasă. Informaţiile pe care mi le oferă se aşează frumos pe rafturile cămării, cu etichete scrise de mâna unei gospodine din anii 50, iar poveştile care ţin seama de cele trei unităţi sunt un antipod binevenit al mocirlei deşănţării stilistice în care mă complac ca un porc auctorial în stare de trezie.

Sub aspect fenomenal, vocea este aproape neutră. Nu e a cuiva anume. Nici măcar a mea. Nici a lui Sam (vocea din Windows). E o voce aproape neutră, spuneam, aproape aseptică, dar care poate să accentueze lucruri importante, care ştie să intoneze elegant. Lucru dubios, vocea nu are gen. Mi-ar fi plăcut să fie o voce feminină frumoasă, dar creierul meu, în înţelepciunea lui, s-a gândit că un atare glas probabil m-ar distrage.

Sunt foarte sincer atunci când spun că n-aş da vocea asta nici pe cele mai fanteziste producţii onirice cu putinţă (e drept că de astea pot să mă ocup şi singur, atunci când sunt treaz).

În concluzie, dacă v-aţi întrebat vreodată cum se face că sunt aşa cum sunt, iată-vă-ţi o parte din răspuns.

PS offtopic: Legendarul Negru Vodă şi cu Dante au fost contemporani.

— scris de gavagai