Risipa de cuvinte

Cuvintele ne-au fost date să facem cu ele ce-om pofti. Şi noi nu suntem în stare decât să le risipim. Prea multe. Le-aruncăm nonşalant în aer, pe hârtie, în stânga şi-n dreapta.

Îmi povestea cineva, în anii 90, că era prieten cu o bandă de hoţi care opera în Grecia. La sfârşitul sezonului, hoţii s-au întors în România şi s-au transformat în cheflii. Umblau beţi pe stradă şi strigau în gura mare că au bani să dea şi la câini. Şi nu se mulţumeau doar cu strigatul, ci ţineau morţiş s-o şi arate, aruncând după câini cu teancuri de bani. M-oţi crede, nu m-oţi crede, asta e: noi nu suntem deloc mai breji.

Cuvintele au strania proprietate de a fi, simultan, fără preţ şi fără valoare. Esenţe şi diluţii homeopatice. Noi, pe de altă parte, avem strania proprietate de a căuta obsesiv prisosul şi umplerea. Construim discursuri complicate, îngrămădim cuvinte cu toptanul. Suntem ca editorii de la Larousse, semănând în toate vânturile, cu speranţa nesăbuita că vreuna dintre seminţe ar putea rodi.

Acum, că stau şi mă gândesc un pic la ce scriu, sunt tentat să cred că lucrurile pe care le spun nu sunt decât un reflux minimalist. (Minimalismul, la rândul lui, nu a fost decât o reaţie adversă la prisosul care ne înconjura. Mai nou, tinde să devină o expresie elegantă a penuriei provocate de criză. Ar trebui să ne obişnuim cu el, că mai are ani buni de trăit printre noi.)

Mi se pare ironic să zic lucruri atât de simple în atât de multe cuvinte. Am fost ca un părinte îngăduitor, care se uită amuzat la năzbâtiile texului său fără să ia măsuri, fără să-i aplice vreo corecţie sau vreo tăietură usturătoare. (Un părinte care-şi educă odraslele cu ajutorul pedepselor; când nu sunt cuminţi, îi taie cu lama; când dau foc accidental hambarului, le crestează un cuvânt în mijlocul frunţii; roman victorian, desigur).

Ideea iniţială a textului era că există anumite potriviri de cuvinte ce au o forţă teribilă. Iar această forţă se estompează în clipa în care vrei să adaugi ceva, din vanitate sau neştiinţă. Unele expresii sunt precum imaginile, fac cât zece mii de cuvinte.

O fată pistruiată ca un măr vs Un băiat pistruiat ca o pară.

Ouă de rinocer.

A înviat Gică Petrescu.

N-aş da expresiile-astea pe toate romanele lu Sadoveanu. (A propos de Sadoveanu, mă-ntrebam zilele trecute cum mi-ar apărea Creangă dacă l-aş citi la vârsta asta.)

Autorul meu favorit este Ion Creangă.

Propoziţia asta are forţa unei alunecări de teren. În şase cuvinte, spune mai mult decât spun mii de romane. Seamănă cu cea mai frumoasă carte din lume. Un tom de 400 de pagini albe, neadăpostind decât o propoziţie.

- Faceţi-vă-ţi singuri romanele, v-aş spune într-un metadiscurs dezlânat. Ce poate fi mai generos din partea unui autor, decât să vă ofere ceea ce-i al lui de drept?

Darm după cum spuneam mai sus, cuvintele-astea fără preţ sunt şi fără valoare. Forţa lor depinde în prea mare măsură de dispoziţiile noastre. Iar noi suntem predispuşi la superficialitate.

- Mare prost mai e şi gavagai, auzi, autorul lui favorit e Ion Creangă.

- Oo de rinocer. Ha ha ha. Ho ho ho. Hi hi hi.

- În fod, gavagai ne vrea minţile, nu ochii care-i scanează textele. Vrea să ne gândim la ce credem că s-a gândit el cân a zis vreo gugumănie. Zice că e generos, dar ăsta nu e decât un pretext pentru a intra cu bocancii lui plini de noroi în creierele noastre pure, peste trăirile noastre limpezi.

A naşte în voi un urlet vs a-l descrie.

Fracturi. Spre final, textul se face ţăndări.

PS Am tăcut atâta vreme pentru c-am fost mâhnit.

— scris de gavagai