Partile retoricii

După membrele sale, retorica se compune din patru părţi. În textul acesta le voi prezenta dimpreună, urmând ca pe viitor să mă ocup îndeaproape de fiecare în parte.

Regret foarte tare că nu cunosc jargonul retoric românesc – dac-o exista – şi că voi fi nevoit să improvizez; dar, vorba altcuiva, what is a name?, important e să mă fac înţeles.

Retorica, spuneam, e ca o pisică, umblând prin lume pe patru membre. Şi nu e numai ca o pisică, ci şi ca un câine, adică total dedicată celui care o stăpâneşte. Şi mai e şi ca literatura.

Dar să termin poliloghia asta (exordium) şi să trec la prezentarea celor patru piloni pe care se sprijină podul constuit între capul meu şi capetele voastre.

Cele patru membre

Invenţia

Invenţia este procedeul prin care se alege obiectul discursului. Poate părea ciudat că vorbesc despre un procedeu, pentru că sugestia asta pune la îndoială inspiraţia, despre care am învăţat numai lucruri frumoase la orele de literatură din clasa a 9-a. Din partea mea, poate să le pună, că doar am spus că prin creaţie înţeleg a face să apară ceva din nimic, cu ajutorul unor procedee tehnice.

În retorică, invenţia porneşte de la argumente. Vorbesc despre asta pentru că a, b, c, d. De exemplu io. Am început proiectul Să scriem frumos pentru a ajuta pe cineva să-şi construiască un stil; pentru a spune ce cred eu despre literatură (numai lucruri neortodoxe); pentru a-i arăta Aceleia cum să scrie ca mine – argument subsecvent, dar care a devenit motivaţia principală. Natura acestor argumente este foarte variată şi depinde de context.

Invenţia retorică mai porneşte şi de la locuri comune. În gândirea modernă, locurile comune erau lucruri ce nu meritau decât pufnete dispreţuitoare; în alte gândiri, premoderne, erau garanţii că nu vorbeşti în dodii. Gândiţi-vă-ţi la toate romanele de dragoste şi la romanul de neconceput al solniţei. La fel ca şi argumentele, natura locurilor comune variază de la o epocă la alta şi de la un cătun cultural la altul.

Invenţia retorică mai depinde şi de capacităţile oratorului. Aceste capacităţi trasează limitele invenţiei. Acum, când stau cu mintea goală, n-aş putea să produc un discurs despre practicile magice ale vracilor Tutsi, dar aş fi în stare să vă povestesc ceva cu cap şi fără coadă despre bonobo. Dar capacităţile oratorului nu se reduc la “elementele de cultură generală”. Un retor nu poate inventa decât în limitele înţelegerii sale – şi folosesc înţelegere într-un sens foarte generos. Nu poate inventa decât în limitele credinţelor sale. Nu poate inventa decât în limitele pasiunilor sale.

Desigur, se poate vorbi despre orice, dar discursurile aflate dincolo de limitele facultăţilor oratorului sunt lipsite de voce, au tonul stins şi nu conving pe nimeni (am avut atâtea exemple în timpul campaniei electorale).

Un exemplu mai comlicat este acela al motivaţiilor şi exemplelor. Zilele trecute am făcut planul unui Elogiu al veiozei. Competenţa mea în materie de electricitate este nulă, iar în materie de veioze aşijderea. În plus, mă mai şi tem de ele, că m-au curentat în câteva rânduri. Cu toate astea discursul – pe care vi-l voi împărtăşi când va fi gata -o să fie nesuferit de bun, pentru că obiectul său nu e veioza, ci dragostea pentru cuvinte. Elogiul veiozei a plecat de la Aceea că cineva mi-a spus că “veioză” este un cuvânt urât, iar eu am susţinut că toate cuvintele sunt frumoase şi m-am arătat dispus s-o dovedesc.

Aplicaţia literară

Când eşti scriitor, poţi inventa un obiect de discurs pornind de la argumente etice sau estetice. Chiar şi când vrei să insinuezi în spiritul cititorului idei îndoielnice, iar demersul tău apare ca unul de cunoaştere şi nicidecum estetic (cum au etichetat criticii romanele lui Eco), argumentele tale se vor fi născut tot într-una din cele două regiuni în care gândirea s-a rătăcit şi n-a mai ştiut să iasă. Lucrul cel mai bun pe care-l poţi face e să te resemnezi; sau să crezi că nu ai argumente pentru ceea ce scrii, că scrii sub impulsul inspiaţiei, asigurându-te că păstrezi măsura tonului – am multe de spus despre ton, dar  voi face cu altă ocazie.

Aranjarea (dispositio)

După ce ai ales lucrul despre care vei vorbi, se cuvine să îţi aranjezi discursul într-o formă. În ciuda reţetei structurale, retorica nu e deloc o artă rigidă (Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?). Odată ce stăpâneşti formele, te poţi juca după plac, la fel ca Picasso.

Un discurs se compune din trei părţi, începutul, mijlocul şi sfârşitul. Scuze, nu m-am putut abţine. Un discurs se compune din trei părţi, exordiul, dezvoltarea şi peroraţia.

Exordiul

Exordiul are rostul de a încălzi audienţa, de a o pregăti pentru ce urmează. Din nefericire, arta exordiului s-a pierdut. La fel ca şi lumea, a fost atinsă de degenerescenţă şi a decăzut în gluma de deschidere a unei alocuţiuni despre foametea de după invazia lăcustelor din Mozambic (1984).

Dezvoltarea

Dezvoltarea discursului se poate compune din mai multe păriticele, pe care am să le enunţ fără a insista acum: propoziţia, adică enunţarea temei, diviziunea, naraţia, confirmarea şi/sau refutarea.

Peroraţia

Peroraţia, care în limbajul curent a căpătat o conotaţie ironică, este în fapt concluzia discursului, recapitularea ideilor pe care vrei să le împlânţi în  capetele ascultătorilor sau cititorilor.

Ca regulă generală, după cum s-a străduit să ne înveţe şi de-acum răposatul Lévi-Strauss, structurile sunt bune.

Elocuţiunea

Elocuţiunea este al treilea membru al artei oratorice. După ce ai ales obiectul şi ai făcut scheletul discursului, se cuvine să pui şi nişte carne pe el, ca să nu se sperie audienţa. Şi, că tot vormim de carne, se cuvine să-ţi acoperi discursul şi cu o piele netedă şi fină, plăcută la atins.

Adăugarea de carne şi piele pe scheletul retoric este determinată de doi vectori: calităţile generale ale  stilului şi figurile.

Calităţile stilului

Stilurile sunt ca şi oamenii, unele mai simple, altele mai complicate, unele mai confuze, aletele mai clare. Din fericire nu există reguli stilistice foarte precise (de fapt ele există, şi voi reveni cu detalii, dar sunt făcute ad usum Delphini), ănsă e important ca stilul să fie adecvat obiectului inventat în primul membru.

Figurile

Figurile sunt partea mea favorită din această înaltă artă, şi nu arar spun că mă sparg în figuri retorice. În clasificările tradiţionale, figurile sunt de două genuri şi de şase specii:

Figuri de gândire

• de raţionament
• de pasiune
• de imaginaţie

Figuri de cuvinte

• de gramatică
• de construcţie
• tropi (figuri de sens)

Pe viitor, voi dedica fiecărei specii de figuri câte un text comprehensiv şi cu intenţii de exhaustivitate.

Până la punctul acesta, tot ce am spus despre retorică se poate aplica tale quale şi muncii în câmpulliterar.

Acţiunea

Acţiunea este ultimul membru al artei retorice. Seamănă cumva cu finisajele unei construcţii. Mulţi literaţi cred că acţiunea nu îi priveşte, dar sunt în eroare.

Acţiunea se compune din lucruri fireşti dar foarte dificile: o hexis controlată; o voce bine calibrată, capabilă să facă gimnastică pe barele paralele ale tonurilor şi octavelor; gesturi măsurate la milimetru, pentru a evita riscul ridicolului; o mimică expresivă şi adecvată temei de discurs. Şi tot aici intră şi memoria. Nu este vorba de memoria prodigioasă a oratorilor celebri, capabili să dea tot felul de referinţe şi citate docte în discursurile lor (deşi e importantă şi asta, căci vine ca gogoşarii în oţet lângă ceafa la grătar), ci de faptul de a-ţi aminti unde erai înainte să-ncepi o digresiune, de a-ţi aminti lucrurile convenite cu auditorii, de a şti în fiecare moment pe unde ţi-ai lăsat personajele sau care erau condiţiile meteo din descrierea de acum şase pagini.

Păi cam asta ar fi. (Mişto peroraţie, nu-i aşa? În cazul unui discurs expozitiv, cum a fost acesta, e oarecum peste mână să recapitulezi ce-ai spus; este mai indicat să subliniezi o idee, cum ar fi aceea că tot ceea ce face un scriitor când moşmondeşte la un text este deja prevăzut în retorică, şi că e bine să o stăpâneşti tocmai pentru a moşmondi în cunoştinţă de cauză; este la fel de indicat să adaugi nişte concluzii prospective, arătând deschiderile pe care le oferă discursul, eventualele urmări, cum ar fi aceea că voi dedica un text fiecărui atom retoric prezentat aici.)