În textul acesta scurt am să demonstrez că literatura nu este o artă. Cele două elemente ale binomului comparat sunt ca nişte mulţimi care se intersectează puţin, pe la margini, sub pălăria de paie a culturii.
Artele sunt ocupaţii umane care le permit oamenilor să se dea în stambă. Ele posedă o componentă teoretică (sau intelectuală) şi una practică (sau manuală). Ca să fii artist, nu-i suficient să ştii doar teorie; în cazul acesta nu eşti decât un critic. Ca să fii artist, trebuie să fii dispus să-ţi murdăreşti mâinile şi hainele. Şi să înveţi o groază de chestii despre lucrurile cu care te murdăreşti. Un pictor trebuie să cunoască diluanţii mai intim decât un copil al străzii; un actor trebuie să fie ca un anatomist (mie-mi plac foarte tare actorii, şi mai ales actriţele, că-şi eplorează copul aşa cum îşi explorează alţii materialul artistic); muzicienii sunt în stare să-ţi împuie capul cu prelegeri despre frecvenţe, mai ceva ca fizicienii. Arta, după cum m-am exprimat io-ntr-un rând, e o ocupaţie murdară.
Literatura, pe de altă parte, vrea să ţină nasul pe sus, angajându-şi ca slugă o artă minoră – am numit aici tipografia. Literaţii se-nchid frumuşel în turnul lor de fildeş, ridică podul, încuie poarta şi scriu capodopere cu pixul. Uneori îşi plâng de milă că trebuie să facă şi asta, şi-l invidiază pe Homer. În capetele lor fantaste, produsele artei literare trebuie să fie eterate, să se detaşeze de suport, să treacă peste ochiul cititorului şi să-i intre în creier şi, dacă se poate, şi în suflet.
Literaţii refuză să înveţe lucruri folositoare despre tipurile de hârtie, despre speciile de peniţe, despre compoziţia tipografică ori despre fonturi. Chestiile-astea-s prea materiale pentru a merita atenţie. Există oameni plătiţi să facă munca asta. Ei trebuie să-şi păstreze mâinile curate şi capul limpede, neîntinat de aspectele practice presupuse de forma materială a capodoperei lor (produsă, aşa cum bine am spus şi altă dată, cu pixul).
Literatura nu este deci o artă. Zona de intersecţie a celor două mulţimi este scopul, anume datul în stambă. În rest, sunt diferite ca oul şi castana.
Şi totuşi lucrurile n-au stat întotdeauna aşa. A fost o vreme când oamenii de litere cultivau asiduu relaţiile cu tăbăcarii. Când aveau fntasme cu piei de viţel şi pene de gâscă. Când tăiau cu grijă foile de pergament, le răzuiau, le netezeau cu piatră ponce, le băteau cu un ciocan de lemn, le înmuiau cu cretă, le făceau găurele pe margini, le fixau într-un cadru ca un gherghef, le liniau uşor cu un stilus ascuţit, din fier. Îşi ascuţeau penele şi alegeau cerneala în funcţie de subiectul cărţii. Aveau degetele murdare de chinovar sau de praf de aur, mâinile amorţite, gâtul înţepenit. Aveau pupitre înclinate. Aveau grijă să lase loc şi pentru miniaturist, să-mpodovească pielea de vită cu preaminunate viniete, capitale ori marginale.
A fost o vreme-n care cartea era un obiect unic şi irepetabil. A fost vremea de aur a literaturii, când oamenii nu se-ndurau să scrie atâtea prostii câte scriem noi astăzi. Dar iată că peste această stare edenică s-a abătut blestemul mecanic, presa de mână cu caractere fixe a călugărilor trândavi şi infernala presă cu litere mobile a lui Gutenberg. Cărţile-au devenit nişte reproduceri ieftine, ca albumele de artă (destinate persoanelor care nu-şi pot permite să achiziţioneze originalele). Cuvintele scrise în cărţi au devenit derizorii. Şi literatura aproape că a murit.
Textul ăsta a mi-a fost prilejuit de o întrebare, anume care e fontul cel mai potrivit ca să-mi îmbrace cuvintele.
PS V-aţi gândit vreodată ca Dante n-a cunoscut tiparul? Comedia a fost un succes instantaneu chiar dacă era scrisă în toscana vulgara. O întâlneai pe la curţile regale, în mănăstiri, în casele negustorilor. Librarii-şi îmboldeau copiştii să scrie mai repede, codicele erau făcute la comandă, iar cititorii aşteptau răbdători să fie gata. Asta e o capodoperă.
PPS Oare cum am scrie dacă am face abstracţie de tipar sau de mediul virtual? Cum ar arăta textele mele daca vi le-aş trimite personal, cum i-ar plăcea lui Vlad, eventual scrise de mână? Î? Cum ar arăta?
PPS Textul ăsta e destul de vechi, de-aici şi senzaţia c-ar fi rudimentar. Dacă suntţi în căutare de gânduri mai subtile, încercaţi la Vlad.
— scris de gavagai