Omul occidental, care stă pe canapea la televizor şi consumă produsele culturii sale materiale, a pierdut contactul cu Tradiţia. Dacă vrea să-şi regăsească dimensiunea spirituală, trebuie să ceară ajutorul celorlalte civilizaţii conlocuitoare. Trebuie să-şi plec urechea la bolboroselile preoteselor haitiene din cultul voodoom dupa cum sugerează William Seabrock într-o carte plină de ritualuri ănsângerate şi sexuale (Insula magică) sau Claude Planson (Voodoo: Un initiat vorbeste), soţul unei astfel de preotese, dar care deschide gura din dorinţa de căpătuială.
Omul occidental ar face mai bine să ia seama la Misticile orientale, aşa cum îl îndeamnă D. Odier şi M. de Smedt, căci, e lucru ştiut, toate formele de spiritualitate cunoscute de rasa umană au o origine comună (Jacques Marcireau, Istoria riturilor sexuale).
Tradiţia poate îmbrăca forme diverse şi neaşteptate, poate fi găsită chiar şi în adorarea lui Satan (Georges Demaix, Sclavii Diavolului, Rolland Villeneuve, Sabat şi sortilegii), dar niciodată nu e mai acasă ca-n mistic tibetană.
Lama Lobsang Rampa şi-a asumat cu umilinţă rolul de educator al Occidentului. Ne-a iniţiat în călătoria astrală (Istoria lui Rampa), ne-a arătat cum să percepem aura proiectată de toate fiinţele vii folosind “coada de argint” (Secetele aurei), ne-a împărtăşit pobele iniţiatice la care a fost supus înainte să devină lama (Proba de înţelepciune), ne-a revelat puterile oculte ale înalţilor demnitari din lamaseriile tibetane de peste deal de Agarrtha (Caverna celor vechi), ne-a pregătit pentru viaţa viitoare în lumea astrală (Cheile Nirvanei), ne-a spus ce crede el despre sensul vieţii şi al morţii (Crepuscul) şi ne-a descris cum şi-a depăşit suferinţele omeneşti, atingând binele suprem (Aşa a fost).
E de mirare că omul occidental a lăsat urdorile raţionalismului Epocii Luminilor să-i lipească pleoapele. Dacă ar accepta o lustraţie, dacă s-ar purifica, şi-ar da seama, precum Philipp Vandenberg, că cei 30 de arheologi care-au murit la deschiderea mormântului lui Tutankhamon au fost atinşi de Blestemul faraonilor. Şi ar admite că lancea care a străpuns coastele lui iIsus posedă puteri uimitoare (Trevor Ravens Craft, Lancea destinului). Dacă doriţi să întrezăriţi această lume ascunsă în toată complexitatea ei, vă recomand să frunzăriţi o minunată sinteză (în două volume) a lui Colin Wilson (Ocultul: I Istoria magiei; II Puterile latente ale omului).
Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre mecanismele adevărate ale lumii în care trăim, vă recomand să-l luaţi în serios pe Gérard de Sède, care ne spune că Templierii sunt printre noi, după ce şi-au salvat tezaurul de lăcomia lui Philippe IV cel Frumos, ne dezvăluie Secretul catarilor, care consta în aceea că tezaurul din Monsegur nu era făcut din aur ci din ceva infinit mai preţios, şi care, în Roza+Cruce, dă în sfârşit pe faţă existenţa misterioasei societăţi secrete fondate de Christian Rosenkreutz.
Dacă v-aţi propus să controlaţi ceea ce se întâmplă în jurul vostru, vă îndemn să vă îndreptaţi nu către magie, palid simbol al adevăratei Puteri, ci spre alchimie. Piatra filosofală a fost deja descoperită (Léo Larguier, Făcătorul de aur, Nicolas Flamel). Puteţi să vă convingeţi de veridicitatea transmutaţiei metalelor comune în aur (Jacques Sadoul, Comoara alchimiştilor) sau puteţi învăţa cum puteţi fabrica elixirul veşnicei pomeniri (Eadem, Marea artă a alchimiei).
Vă sfătuiesc totuşi să nu luaţi prea în serios aceste cărţi alchimice. Scopul primordial al alchimiei a fost denaturat de rapacitatea umană. În realitate, alchimia a fost şi este o cale de cunoaştere. Esenţa alchimiei – v-o spun eu, gavagai, Secretar Celest al Sublimului Ordin al Unului – constă în propria ei sublimare. Alchimia e un drum pe care-l urmezi pentru a-ţi da seama că nu era nevoie să îl parcurgi, iar asta e o revelaţie sapienţială şi Wittgenstein a fost un veritabil alchimist. Operaţiile alchimice, combinarea şi separarea, precipitarea, nunta şi divorţul sunt expresiile materiale ale secretului pe care îl păzesc şi despre care că spuneam că e mai ascuns şi mai evident decât orice v-aţi putea imagina.
Mulţi au vânat şi vânează încă secretul acesta. Unii, precum Robert Charroux, au crezut că el constă în 250 de tezaure mistice (Comori ale lumii). Alţii, precum iniţiatul Ferdinand Ossensdowski (Bestii, oameni şi zei), au crezut că el constă într-o Putere nesfârşită, păstrată de Regele Lumii în cetatea lui subterană din Agarrtha. Naziştii, da, chiar şi naziştii cu sfânta lor Vehme şi cu ritualurile grupului Thule, credeau că există o cheie inefabilă ce poate oferi controlul absolut asupra universului mundan (Werner Gerson, Nazismul, societate secretă). Iar alţii, oameni obişnuiţi, poate colegul tău de birou, sunt în realitate nişte căutători mistici care se reunesc în Societăţi secrete, după cum sugera Arkon Daraul.
Mulţi au căutat acest secret, dar niciunul n-a fost mai aproape de găsirea lui ca James Churchward, colonelul care a avut revelaţia Continentului Mistic, Mu, Pentru Churchward, Mu este Atlantida Pacificului (Mu, continentul pierdut), patria-mamă a tuturor civilizaţiilor antice (Universul secret al continentului Mu), locul naşterii tuturor doctrinelor ezoterice (Lumea ocultă a continentului Mu). Poate păreq mirabil că un om a reuşit să descopere nu numai un continent, ci şi credinţele locuitorilor săi, dar nepătrunse sunt căile revelaţiei.
Atât de nepătrunse, zic, încât chiar şi organizaţia mistică în care cu umilinţă ocup funcţia de Secretar Celest – am numit aici Sublimul Ordin al Unului, SOU – i-a fost arătată Gabriellei Carmi întâi de soacră-sa şi apoi de Superiorii Necunoscuţi (Timpul din afara timpului). Noroc că Pronia a aranjat lucrurile astfel încât Gabrielle să nu fi fost crezută de mulţi la vremea aceea, încă necoaptă pentru Revelaţie. Şi noroc că Eco, inspirându-se din cartea Gabriellei Carmi, a scris Pendului lui Foucault, carte ce a încurcat urmele şi a abătut atenţia opiniei publice de la Adevărul deţinut de SOU.
Oamenii care-au scris aceste cărţi, spuneam la început, sunt căutători întru adevăr. Îi linişteşte gândul că ştiu ceva ce altora le rămâne de nepătruns. Se adapă din Tradiţie la fel cum omul contemporan se uită la filme poliţiste, pentru a se asigura că societatea funcţionează. Sunt la fel ca noi, numai că privesc în altă parte.
Textul acesta a fost publicat in data de 15. 01. 2010, la orele 11:39 pm, in sectiunea biblioteca, intru desfatarea mintilor voastre si intru faima autorului. Cuvinte: alchimie, carti, mistica, secret
A fost odata ca-n povesti, Dumnezeul miop, care a trecut prin adolescenta ca soarecele prin pisica, adica mistuit de tot. Cineva a incercat sa-l faca fericit, dar din durerile facerii s-a nascut pesimismul, organ functional principal al stiintei. Qu’il m-a dit. Apoi, o fata albastra i-a facut un peste in ulei, pus stangaci pe o panza italieneasca. Respirau aceeasi apa verde, mancau aceleasi alge. El bea cafea, ea isi bea amarul amestecat in ceai. Si totusi, intr-o carciuma dintr-o centrala, au invatat sa inoate cum inoata ochii in lacrimi, adica impreuna. Sfanta Maria, cu Podul ei intre doua lumi, cu pilonii ca niste tulumbe itite pe tocuri, de sub o rochie cu volane, ii aducea aproape, punand tot suflul intr-o imbratisare aliniata cu o Banca Transilvania inconjurata de maidanezi curiosi. Arsenalul de argumente se sfarsise in masina, intr-un cap pogorat peste un umar fortat sa nu se emotioneze. Daca ar sti el cat a injurat-o umarul, pentru ca nu l-a lasat sa tremure sub fruntea lui! Ea a plecat, lasand in urma o umbra careia ii simtea inca energia palmelor in palmele ei, un zeu dezamagit, de la pieptul caruia s-a dezlipit dureros. De atunci incearca, incearca sa uite ca simte, incearca sa uite ca norii priveau in sus la ea si zambeau expectativ, incearca sa uite de unde a cazut. Buna dimineata, ca in toate zilele!