In cautarea Secretului (unu)

Vă povesteam în textul trecut despre ediţia prescurtată a cărţii lui Flammarion. Şi despre fantome. Azi am să vă vorbesc despre acelaşi lucru, numai că în alţi termeni şi din altă perspectivă.

La sfârşitul cărţuliei care se intitulează După moarte, cititorul curios va da peste o listă cu titluri din colecţia L’Aventure Mystérieuse du Cosmos et des Civilisations Disparues. E o listă stranie, ce seamănă cu sarabanda “diabolicilor” din Pendulul lui Foucault, dacă mai ţineţi minte. Un amestec bizar de clasici ai secretelor oculte şi escroci ai misterului. Oameni mici cu secrete mari. Dar cine sunt eu să îi judec? Nu sunt eu însumi păstrătorul unei Taine, mai ascunsă şi totodată mai evidentă decât orice v-aţi putea închipui? Sunt. Aş face deci mai bine să nu-i ironizez pe aceşti oameni, care credeau sincer că ştiu ceva. Mulţi dintre ei au avut intuiţii bune, dar s-au oprit la începutul drumului, orbiţi de micile lor obsesii. Se cuvine să le recunosc şi să le laud toate meritele, să-i cinstesc ca pe nişte căutători ai adevărului. Iată-i:

Elisabeth Antebi, Ave Lucifer

Cartea propune o abordare satanistă a fenomenului pseudo-satanist. Autoarea denunţă fanatismul sectelor fanatizate şi demonstrează că multe grupuri oculte s-au inspirat din ritualurile şi atributele Stăpânului Întunericului.

Georges Barbarin, Secretul Marii Piramide

La fel ca mulţi alţii, Barbarin a fost iremediabil sedus de “mormântul” lui Keops (o să vedeţi în textul următor de ce-am pus ghilimelele). Ideea forte a cărţii este că marea piramidă poartă pecetea unei ştiinţe supraomeneşti, despre care autorul reuşeşte în cele din urmă să creadă că a pătruns-o. Chestia interesantă e că Barbarin are dreptate, dar nu în felul în care s-ar fi aşteptat.

Belline, A treia ureche

Jur pe misterele lui Osiris că nu-i un titlu inventat. Belline a fost un celebru clarvăzător, cu onorarii mari şi gura cam slobodă. În această carte povesteşte cum se întreţinea cu fiul său, răposat în urma unui accident. Alte experienţe spiritiste sunt relatate în Istoriile extraordinare ale unui clarvăzător (o selecţie de cazuri mirabile) şi în Un clarvăzător în căutarea timpului viitor (autobiografie ocultă). În general, Belline urmărea să atragă atenţia (clientelei). De-aia punea titluri atât de nesărate cărţilor sale.

Jacques Bergier, Extratereştrii în istorie; Guy Tarde, Farfurii zburătoare şi civilizaţii extraterestre; Jacques Vallée, Cronicile apariţiilor extraterestre

Cele trei cărţi aduc nenumărate mărturii ale vizitelor extratereştrilor, din antichitate şi până în nefericirea zilelor noastre. Texte diverse, precum Enuma Eliş, Visul unei nopţi de vară, Lolita lui Nabokov, sunt analizate cu fineţe în vederea desprinderii adevărului de mâzga cleioasă a cuvintelor fără importanţă.

Ideea contactelor pământenilor cu extratereştrii este foarte dragă acestor diabolici. Alfred Roulet (În căutarea extratereştrilor) îşi calcă pe inimă şi ne învaţă cum putem lua legătura cu inteligenţe de pe alte planete; Frank Edwards (Noutăţi despre farfuriile zburătoare) citeşte atent presa mondială şi face inventarul apariţiilor inexplicabile; Leslie şi Adamski (nume rizibil, dar încărcat de simboluri) ne povestesc cum s-a plimbat Adamski într-o farfurie zburătoare (Extratereştrii au aterizat).

Dar extratereştrii apar şi în cărţi de alt soi; aici nu mai sunt simpli călători sau spectatori amuzaţi de zbaterile noastre; dimpotrivă, îşi vâră cozile reptiline pe unde nu te-ai aştepta. De pildă în Biblie. În Luna, cheie a Bibliei, Jean Sendy povesteşte cum a citit el cu atenţie Scripturile şi cum a descoperit că acestea descriau colonizarea Pământului de către fiinţe venite din alt braţ al Galaxiei. Michel Granger (Pământeni sau extratereştri?) se întreabă cu nelinişte dacă nu cumva cromozomii noştri conţin gene de origine extraterestră. Buna noastră cunoştinţă Erich von Däniken ne dezvăluie amintirile stăpânilor noştri cosmici, care acţionează în noi (Întoarcerea către stele).

Extratereştrii, e lucru ştiut, au vizitat Pământul într-o epocă primitivă şi s-au împerecheat cu oamenii, dând naştere rasei giganţilor. În Atlantida şi domnia giganţilor, Denis Saurat are impresia că dovedeşte că statuile cu pălărie din Insula Paştelui şi construcţiile ciclopice din Anzi sunt ultimele mărturii ale Atlantidei.  Desigur, Saurat se înşela, dar nu ştia asta. Dac-ar fi ştiut n-ar mai fi persistat în eroare şi în Religia giganţilor şi civilizaţia insectelor, o carte care-i pune imaginaţia la serioase eforturi, mai ales când descrie, cu o răbdare de furnică, înalta civilizaţie a insectelor ce stă la originea propriului nostru mod de viaţă.

Mai aproape de adevăr a fost Ivar Lissner, care explică, în două volume, toate misterele antichităţii în care sunt implicaţi giganţii (Civilizaţii misterioase I – lumea veche, de la Stonehenge la Baalbeck şi II – Africa, Asia şi America Latină).

La fel de inspirat a fost şi Brinsley Le Poer Trench, care a arătat, în două cărţi (Giganţii veniţi din cer şi Poporul din cer), că fiinţe venite din spaţiu se amestecă cu noi şi ne orientează civilizaţia către scopurile lor obscure.

În acelaşi spirit, Marcel Homet (În căutarea zeilor solari) găseşte de unul singur o întreagă civilizaţie dispărută, pierdută în străfundurile Americii de Sud, căzută în uitare după ce extratereştrii s-au plictisit şi-au plecat către planeta lor de baştină.

Louis Charpentier (Giganţii şi misterul originilor) merge încă mai departe şi dezvăluie un drum iniţiatic ce reuneşte o sumă de monumente megalitice care atestă existenţa unei civilizaţii străvechi. Din nebăgare de seamă, Charpentier nu explică de ce nişte fiinţe capabile să întreprindă zboruri interplanetare aveau nevoie de nisşte repere aşa de grosolane pentru a se putea orienta.

În fine, Gérard de Sède, persoană cu preocupări variate, dar care, din păcate, a ales calea facilă a scrierii de cărţi de vulgarizare, crede în el că regii de drept divin erau de origine extraterestră (Rasa fabuloasă).

În textul următor ne vom ocupa de cărţi încă mai mirabile.

— scris de gavagai