Abu-Hayun Musa al-Geber n-a existat niciodată. A locuit la Bagdad, la curtea lui Harun-al-Rashid, unde a îndeplinit funcţia de teolog oficial al califatului. Era slab, îşi tăia barba foarte scurt şi adora curmalele. A posedat o minte sintetică. Îi plăcea să-şi minuneze prietenii cu fel şi fel de idei trăznite. La fel a făcut şi cu posteritatea.
Pentru ibn-Geber (a nu fi confundat cu tatăl său, personaj fantomatic al Evului Mediu apusean), oamenii sunt automatele imaginilor unor personaje de film. Nişte năluci.
Materia, credea ibn-Geber, se compune din atomi identici între ei. La fel şi spaţiul. Viaţa acestor atomi durează o clipă. Timpul este o suită discretă de acum-uri. Lumea este ca o peliculă cinematografică, cu cele 25 de cadre pe secundă. Calităţile lucrurilor, ceea ce face ca ceva să fie Paris Hilton, altceva să fie gavagai şi altceva să fie brânză de burduf*, sunt doar accidente ale atomilor. Aceste accidente trăiescla fel de puţin ca şi atomii, adică un acum.
Pentru ca lucrurile să dăinuie în timp iar fenomenele să fie “continue” este necesar ca Allah să recreeze, clipă de clipă, totalitatea atomilor şi a accidentelor lor. Lumea în act este expresia permanentă a voinţei continue a lui Allah. Dacă Allah ar înceta să recreeze lumea, aceasta ar dispărea ca umbra unui vis.
Pe ibn-Geber nu-l interesează consecinţele de ordin moral ale doctrinei sale. Omul, automatul umbrei unei umbre, nu poate fi decât o făptură inocentă şi lipsită de libertatea alegerii. Dacă Yusuf îl omoară pe vizir, înseamnă că asta a fost voia lui Allah. Omul acestei doctrine este condamnat la mântuire. Ibn-Geber ar fi fost foarte uimit dacă-i povesteai despre liberul arbitru.
Teologul bagdadit nu este interesat nici de poziţia de pe care-şi construieşte sistemul. Nu spune c-a auzit o voce-n somn, care-i va fi revelat acest adevăr (deşi alte personaje, mai notabile, mărturisiseră o atare revelaţie); nu spune nici că sistemul “Timpului atomic” este rodul deducţiilor sau observaţiilor sale. Nu. El îl livrează pur şi simplu, ca pe o evidenţă.
Pe ibn-Geber nu-l interesează nici măcar soarta lui Allah, sau motivele care-l îndeamnă pe acesta să asigure continuitatea lumii, obosindu-se într-un efort creator neîncetat. Alţi Dumnezei au lucrat şase zile, iar în a şaptea s-au odihnit; sau au scuipat lumea printre dinţi dintr-o dată, după care au băgat mâinile-n buzunare şi-au început să fluiere.
Valoarea heuristică a doctrinei timpului atomic este copleşitoare; înţelegem, în sfârşit, de ce uităm de la mână pân’ la gură. O parte a creierului meu, cea dreaptă, mă avertizează că, afrimând ce-am afirmat, sunt la un pas de erezie, pentru că uitarea instantanee ar presupune eroarea lui Allah. Dar partea mea dreaptă de creier n-are dreptate, pentru că procesul recreării lumii nu este imitaţie; dacă ar fi imitaţie, lumea ar fi încremenită într-o stare parmenidiană; or lumea, deşi discretă, este dinamică şi poate accepta modificări bruşte, aşa cum s-a întâmplat şi cu textul acesta: la început a avut cititori, iar apoi n-a mai avut, deoarece Allah i-a pus să se plictisească, pentru a le ascunde adevărul consecinţelor morale ale doctrinei acum prezentate.
Aspectul cel mai tulburător al acesteiistorii este că Abu Hayun Musa ibn-Geber n-a existat niciodată, în vreme ce doctrina sa are încă puterea de a ne minuna.
* Pentru noi, prea familiari cu categoriile aristotelice, alăturarea Paris Hilton – gavagai – brânză de burduf este de-a dreptul bizară. Putem înţelege ca paris Hilton şi gavagai au, la nevoie, aceeaşi substanţă, dar nu reuşim să vedem cum vine treaba cu brânza de burduf. Trebuie să ne reamintim totuşi că ibn-Geber nu gândea în categorii aristotelice şi că lucrurile se compun din atomi identici între ei; desosebirile dintre Paris hilton, gavagai şi brânza de burduf sunt doar nişte accidente. Dacă Allah ar avea chef să se amuze, ar putea să amestece calităţile acestor lucruri între ele, dând naştere unui gavagai sărat şi un pic amar, sau unei brânze blonde, ori unei Paris Hilton albe şi sfărâmicioase.
— scris de gavagai