Omul care traia sub pamant

Omul care trăia sub pământ este o carte de Richard Wright. Cartea relatează o poveste adevărată, petrecută acum câteva decenii în Republica Populară Germană.

Hans, personajul principal al romanului-document, s-a născut într-o familie de mici intelectuali de provincie. Copilăria i-a fost marcată de predicile părinţilor, care i-au băgat în cap că trebuie să-şi croiască o soartă deosebită. Îndoctrinat, micul Hans (da, sună ca-n Froid) şi-a propus să devină al doilea Goethe şi şi-a început antrenamentele intelectuale sub ochiul sever al mamei.

Copiii care-şi propun să devină mari personaje culturale sunt precum micile gimnaste: se trezesc în zori, fac bătături, au cearcăne şi riscă să rateze medalia de merit din pricina unui singur pas greşit. În plus sunt firavi, bolnăvicioşi şi cu plămânii slabi. Sunt bruneţi, au pielea rece, fruntea jilavă, unghiile vineţii şi par mai degrabă nişte pui congelaţi. Mânuiesc neîndemânatec nişte tefeloage mari şi flendurite, se piaptănă cu cărare, se-mbracă nepotrivit, ca nişte moşnegi, au tendinţa de a căuta singurătatea, strâmbă din nas când aud o înjurătură şi sunt pârâcioşi. Singurele persoane care se ataşează de ei sunt mamele lor şi profesoarele bătrâne de latină. Ceilalţi oameni îi privesc cu circumspecţie, cu silă, dispreţ, dezgust ori groază nedisimulată.

În pofida aşteptărilor noastre, micul Hans nu era deloc aşa. Era un teuton în miniatură, blond şi rumen în obraji, cam bătăuş, durduliu, răsfăţat, laş, lacom, viclean şi obraznic. Avea o memorie prodigioasă şi trata oamenii cu familiaritate şi cam de sus. Acceptase să devină al doilea Goethe pentru că se gândea c-o să iasă ceva din toată afacere-asta. Fiind înzestrat c-o încăpăţânare şi c-o rezistenţă de catâr, înfuleca la vreo douăzeci de terfeloage pe lună şi găsea plăceri perverse în declinarea substantivelor feminine la cazurile oblice. După toate probabilităţile n-avea să fie al doilea Goethe, ci director ori preşedinte ales al vreunui stabiliment cultural.

Dar iată că socoteala probabilităţilor a fost încurcată de-un accidentŞ la vârsta de treişpe ani, în loc să simtă primii fiori ai iubirii, micul Hans a devenit mistic. La început a fost doar superstiţios (dacă ghicesc primul cuvânt de pe pagina următoare, o să primesc o potârniche friptă); curând, superstiţia a decăzut în misticism. În ciuda noilor apucături, şi-a continuat antrenamentele intelectuale, numai că începuse să viseze că va fi al doilea Lessing (în capul lui mare şi tulbure, Lessing fusese o persoană foarte mistică).

La vârsta de paişpe ani micul Hans a intrat la liceu. Până atunci învăţase acasă, cu maică-sa, ca să fie ferit de influenţa nefastă a puşlamalelor, dar birocraţia redegistă l-a silit să înfrunte în cele din urmă viaţa şi lumea în modul cel mai pieptiş.

Datorită firii sale sociabile şi autoritare, Hans a reuşit să se impună repede în peisajul acneic al liceului. Îi plăcea să fie lăudat de profesori şi să provoace accese de uimire haimanalelor. Îşi petrecea nopţile gândindu-se cum să se mai grozăvească. Aşa a dat în darul beţiei. Şi-a abandonat proiectul intelectual şi s-a afundat într-o baltă de alcool şi misticism. La 18 ani ajunsese o epavă.

Amărâţi, cu speranţele atrofiate, părinţii lui Hans se stingeau ca două candele pe care ai uitat să le umpli cu ulei. Ofereau un spectacol trist, ca o biserică şi-un spital adunate laolaltă. Văzând halu-n care-a ajuns, hans a simţit o zguduire lăuntrică. Şi-a dat seama că a deviat de la planurile sale şi că şi-a irosit viaţa. A căpătat conştiinţa că face umbră pământului de pomană. Şi i s-a făcut ruşine. S-a îmbătat şi s-a rugat la sfântul Anton să-i trimită o revelaţie. Apoi, după ce şi-a primit revelaţia, a plecat într-un sat de la marginea Germaniei cu Polonia şi şi-a săpat o văgăună, ca să nu mai facă umbră pământului.

Oamenii locului s-au îngrijit o vreme de el, aducându-i cartofi fierţi şi pâine de secară, dar spectacolul tristei figuri a tânărului hans a devenit repede plicticos. Abandonat, eroul romanului+document a simţit o mică uşurare. Şi-a adâncit văgăuna, s-a hrănit cu râme şi cu rădăcini, a urlat, a avut noi revelaţii. A simţit irezistibila dorinţă de a se afunda tot mai mult în pământ. Şi-a adâncit iarăşi văgăuna, a săpat cu dinţii, cu ghearele, a sfredelit ca un burghiu, a  ajuns într-o mină abandonată, a coborât mai mult, mai departe, mânat de speranţa că pământul îl va purifica.

În epilogul cărţii, Wright relatează o legendă locală: se pare că Hans, în catabaza sa, a nimerit într-un strat ferifer; rugina (Fe2O3) s-a deus se pielea eroului; când, în cele din urmă, acesta a simţit că s-a purificat şi că poate ieşi la suprafaţă, devenise Hans-cel-de-Fier.

— scris de gavagai