A fost odată ca niciodată un om. Şi era simplu ca o schiţă. Capul îi era ca un cerc desenat de-o mână nesigură, iar membrele ca nişte beţe trasate neglijent. Şi-şi plimba aşa simplitatea prin lume, fără să fie măcar conştient că lucrurile care nu erau el erau de fapt mai complicate.
Vieţile oamenilor, ca să vă spun şi-un aforism, sunt ca artele plastice. Am cunoscut domnişoare ce semănau cu nişte acuarele, bătrâni cu oasele moi şi înnegrite ca o mină 6B, persoane importante ca o gravură, am cunoscut monştri, măşti mortuare, schelete metalice, uriaşi cu picioare de lut, fiinţe de plastilină. Am cunoscut vreo două capodopere. Unii oameni sunt ca icoanele pe sticlă, ascunzându-şi transparenţa cu nişte culori ţipătoare şi complementare, alţii ca picturile-n ulei, încercând să-şi acopere asprimea cu mormane de pastă, sunt oameni ca nişte statui de bronz, strălucind şi scârţâind, studiindu-şi pozele-mpietrite şi neştiind că-s goi pe dinăuntru, că şi-au pierdut viaţa odată cu ceara din mulaj. Eu însumi sunt un crochiu de om.
Dar să ne lăsăm în treburile noastre pe noi ăştia mai complicaţi şi să ne întoarcem la omul ca o schiţă stângace. Ca orice schiţa, omul trăia în două dimensiuni: înăuntru, când îşi îndestula stomacul alungit şi lipit de şira spinării, şi afară, când merge la serviciu ca să aibă cu ce să-şi îngroaşe liniile. Viaţa lui era lipsită de-nflorituri şi umbre, n-avea copaci şi păsărele, norişori, fire de iarbă sau un sfert de soare în colţul paginii. Privindu-l, te gândeai c-a fost desenat într-o doară, într-un moment în care creatorul său se plictisea la o conferinţă. Şi-ai fi rămas aşa multă vreme, privindu-l şi gândindu-te, şi-ncercând sentimente.
E mare brânză să poţi ocaziona gânduri şi sentimente atunci când tu însuţi nu le ai. V-o zic în cunoştinţă de cauză. Poc, răsar semnele de-ntrebare în mintea privitorilor, pic, picura duioşiile nemărturisite sau dispreţul pentru care nu găsesc acuma un calificativ. Oamenii se tem de simplitate. Viaţa lor se reduce la o singură căutare, de a umple goluri. Să-şi umple burta, să facă amor, să umple nişte nume de noroi, să-şi umple sufletele de fericire, să-şi golească mintea de curiozităţi şi s-o umple cu satisfacţii. Io-n viaţă vreau să mă umplu de-ngâmfare. Vreau să dau pe-afară. Să-mi umplu contururile. Să umplu. Iată dovada. Vorbeam despre un om simplu ca o schiţă şi-am umplut textul ăsta de lucruri complicate. Înot cu greu prin preaplinul de jenă, un noroi vâscos, o mlaştină, vreau să ies, să-mi umplu plămânii cu aer şi privirile cu spaţiul alb al unui paragraf nescris, mintea cu gânduri despre Danaide.
Oricât de simplă ar fi fost schiţa noastră, era totuşi un om. Cred că avea şi ochi, şi gură, şi urechi, şi poate şi alte alea. Şi într-o zi a avut şi gânduri, ca o pată mică de cafea. Gânduri simple, despre umplere şi golire, însă erau ale lui. Propoziţii pe care şi le spunea singur în cap, planuri, apologii, dorinţe. Gândurile unui om, ceva mai simplu, printre alţi oameni. Printr-o întâmplare miraculoasă, printr-o mişcare neatentă a unei mâini care ţinea o cană cu cafea, schiţa a-nceput să-şi vorbească singură-n cap. Şi, când făcea treaba asta, auzea un ecou. Un ecou ca-ntr-o cameră pe care-ai golit-o pentru zugrăvit, un ecou cu miros înţepător, cu urme pe parchet.
Capetele oamenilor sunt ca nişte odăi. Unele-s tixite cu cărţi, altele dau pe-afară de obiecte inutile, unele-s ordonate, altele amestecă stiluri incompatibile de mobilier, din nepricepere sau nevoie. Sunt capete ca nişte saloane, ca nişte chilii, ca nişte altare. Capete de bătrâne nebune care-adună toate gunoaiele pe care le găsesc, capete de esteţi minimalişti, capete, miliarde de capete umplute cu agoniseala de-o viaţă, depozite dezolante, idei îngrămădite printre care ţi-e imposibil să te mişti. Capete pe care le ţinem strâns, de care ne-agăţăm cu dinţii, capetele de lângă sicriele noastre, cu care-şi vor umple burţile îndureraţii privighetori. Capete comode şi bine utilate, cu telecomandă, cu sofaua moale a scuzelor, cu covoare de principii în care să-ţi afunzi picioarele până la glezne şi sub care s-ascunzi mizeria actelor. Capete insalubre, cu pereţi umezi şi igrasioşi. Capete pline de alţii, ca nişte amfiteatre mohorâte, capete…
- Taci aci aci aci aci
Oh Yorick, what have you done with the furniture in your head, reckon selling?
deh, asta-i alta poveste. seamana un pic cu balciul desertaciunilor.
gavagai ingamfat? mai bine tac
uneori e si ingamfat, dar nu asa de tare cum se sugereaza in text.
e frumoasa comparatia ta, cea a vietii oamenilor cu artele plastice. au o mare forta de expresie. ma gandeam ca poate noi suntem si creatorul schitei si schita insasi. liniile sunt trasate de optiunile noastre ce izvorasc din acea tendinta de a umple golul cu sens. sens ce da o forma relativ clara a schitei.
“Viaţa lui era lipsită de-nflorituri şi umbre, n-avea copaci şi păsărele, norişori, fire de iarbă sau un sfert de soare în colţul paginii.”
in oglinda proprie eu as reformula ideea de mai sus asa: viata lui era plina de cuvintele ce-si lasau parfumul, asemenea florilor, pe nostalgia firelor de iarba uscate de apusul unui sfert de soare , pe nostalgia penelor ce candva cunoscusera zborul ori pe nostalgia umbrei ce candva era ca o prelungire a unei imbratisari solare.
Am ajuns aici, la tine ,draga gavagai,(?,pesemne e pe aici vreo explicatie despre originea acestui cuvant de provenienta poate originala sau mai degraba scornita,voi cauta…) , intr-o seara geroasa de ianuarie, cand in mintea mea dansa un sir de cuvinte comune : “ce faci cu mana ta ” . N-a fost prima oprire,recunosc, asta, ca sa iti arat ca sunt si sincera, dar si ca sa nu te umfli in pene ,ingamfatule :-), sau in altceva, nu de alta dar nu stiu ce soi esti,voi afla…, ASADAR a fost cea care m-a retinut putintel mai mult decat altele si m-a facut sa depasesc stadiul de rasfoire virtuala din diagonala , direct si de-a dreptul de la stanga la dreapta si de sus in jos si de jos in sus , SI sa-ti spun ca-mi placi TARE…in traducere mai libera si mai fara prejudecati, dar mai cu perdea, INTERESANT si de-a dreptul MIROBOLANT. Am sa mai vin sa ma intalnesc cu tine, cel care scrii(?) aceste povesti, zic eu, o femeie cu rochie si tocuri mai mereu la purtator… Te sarut, ca pentru prima oara si sa ai o seara buna draga gavagai …
ce sa zic, hai bine-ai revenit. sarumana de sarutare, dar ma tem ca nu sunt deloc asa cum ma crezi. ma bucura si ma intristeaza faptul ca ai citit textul de mai sus; am ezitat mult pana sa-l public.
iar eu ma tem ca vreau sa te cunosc fiindca stiu cum esti . Ce poveste poate sa se nasca intre doi tematori, ia poveste-ne tu .Hai curaj ca nu mai esti incepator :-)
Dumnezelui ii plac femeile care stiu unde se pune o virgula. Punct.
Multumesc de pont,Bucurestean-ule asta inseamna ca imi cresc punctele …
Punctele negre de pe nas? Posibil…
Domnule Bucurestean,
Va asigur ca am priceput, luand ,punct cu punct, punctele negre cu care ati dorit sa ma puneti la punct, sau sa puneti punctul pe i, ca va pricepeti sa va depunctati spiritul de bucurestean pana la nivelul de subtil de Scrabos sau Scarbos in replici!
Va rog sa ma scuzati ca nu am fost punctuala cu raspunsul.
PS:
Mi-am amintit de titlul unei carti
“Punct si de la capat” ,dar nu si de autorul ei
PPS: O femeie cand nu mai are cu ce sa se imbrace se invaluie in tacere
[...] işi pierd una din dimensiuni. Oamenii se transformă în portrete. Cu timpul, portretele devin schiţe. Feţele lor sunt nişte contururi imprecise. Apoi feţele dispar. Nu mai rămân decât nişte [...]
“capete pline de altii” …
da, asa sunt cele mai multe capete pe care le-am cunoscut. bine, nu-i chiar tragic, ca-s mai simpatice ca alea pline de ele insele.